Teologie Morala

Teologia morală creştină are un discurs specific despre Om, aşa cum este el în existenţa sa concretă, dar şi cum trebuie să fie el înaintea lui Dumnezeu. Dar atunci când discursul teologic depăşeşte spaţiul eclesial şi se manifestă în public sau în comunitatea universitară, observăm că el nu este receptat şi interpretat în mod corect. Abia atunci observăm că între discursul teologic despre Om şi discursul ştiinţific există o distanţă enormă. Această distanţă care separă cele două perspective antropologice – teologică şi ştiinţifică – scoate în evidenţă faptul că viziunea noastră despre Om şi vocaţia sa în lume este determinată de modul în care definim Omul în general. Până în epoca modernă Omul era definit ca „fiinţă religioasă”, sau, în spaţiul iudeo-creştin, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci temeiul existenţei umane era de ordin transcendent şi, ca urmare, vocaţia ultimă a Omului avea o dimensiune transcendentă. De aceea şi structurarea şi in-formarea minţii şi a inimii Omului se făcea plecând de la un anumit ideal de „Om” şi anume „Omul sfânt”, Omul care, prin lumina harului şi a iubirii lui Hristos, îşi actualizează chipul dumnezeiesc din el.

          Acest ideal de Om, constata un filosof român într-una din cărţile sale[1], nu îl mai regăsim în cultura modernă europeană, iar dacă totuşi, în anumite contexte, el este prezent, calea propusă pentru a-l atinge este destul de neclară. Anton Dumitriu, pentru că despre el este vorba, se întreba pe bună dreptate de ce Europa modernă nu a preluat acest ideal de sfinţenie şi dacă nu cumva abandonarea sa a condus la o „scădere calitativă a culturii moderne în întregul ei”[2].

          Evident că nu ne-am propus să dăm un răspuns la această întrebare, ci doar am vrut să subliniem că discursul Teologiei morale despre vocaţia transcendentă a Omului în lume este total diferit de discursul eticii seculare care, influenţată profund de filosofia pozitivistă, consideră că o asemenea problemă este irelevantă pentru mentalitatea şi cultura modernă sau, după unii cercetători, post-modernă şi post-creştină.

          Cu toate acestea, conştiinţa creştină a oricărui teolog de astăzi nu-i permite să renunţe la păstrarea şi promovarea viziunii sale despre Om şi vocaţia sa în lume, mai ales că întreaga cultură şi civilizaţie europeană şi euro-atlantică s-a întemeiat pe această viziune. Teologul creştin de astăzi, chiar dacă face parte dintr-o „minoritate” ce se regăseşte şi-şi trăieşte vocaţia în orizontul bucuriilor „simple” (dar nu simpliste) pe care i le oferă spaţiul sacramental şi liturgic al Bisericii, are convingerea că, în adâncul său, fiecare Om este în căutarea unei vocaţii şi a unui sens pentru existenţa sa, deoarece sensul şi vocaţia sunt constitutive Omului ca fiinţă purtătoare de „logos”, adică de raţiune şi sens.

          Experienţa istorică a Bisericii ne arată că o „minoritate” creştină, care-şi asumă vocaţia în mod responsabil în Biserică,  mai devreme sau mai târziu, va fi căutată de „majoritatea” secularizată, consumeristă şi utilitaristă. În măsura în care participarea la viaţa Bisericii este expresia unei atitudini spirituale responsabile şi nu doar refugiul sau mascarea unor sentimente de frustrare sau marginalizare (culturală, economică, socială) în acea măsură „minoritatea” creştină de astăzi ar putea deveni un model pentru „majoritatea” seculară şi secularizată şi ar putea oferi noi orizonturi de înţelegere a vocaţiei actuale a Omului.