Teologie Morala

       Porunca desăvârşirii noastre morale „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5,48) nu este numai o poruncă impusă nouă din afară, poruncă ce cuprinde un ideal de viaţă recomandat de Mântuitorul, de a cărei valoare nu ne putem convinge în mod raţional, ci ea este şi legea propriei noastre naturi, în calitate de fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

          Dar fiindcă desăvârşirea implică o trăire ce depăşeşte limitele cunoştinţelor şi puterilor omeneşti, ea presupunând pentru creştin o viaţă în legătură cu Hristos, e necesar ca el să fie în posesia unor mijloace prin care să-şi asume această viaţă. Virtuţile teologice ni se înfăţişează tocmai ca mijloace de legătură şi comuniune cu Dumnezeu, mijloace care depăşesc nu numai puterile noastre, dar şi lumea în care trăim. Desăvârşirea spre care tindem presupune o năzuinţă puternică şi continuă din partea noastră îndreptată mereu spre acelaşi scop. Iar dacă prin desăvârşire înţelegem asemănarea noastră cu Dumnezeu, atunci drumul creştinului spre ea trebuie să fie ireversibil: sens unic, fără oprire, fără ocolişuri şi mai ales fără întoarceri, căci numai stfel putem ajunge în comuniune de viaţă cu El.

          Cum însă puterile noastre nu sunt în stare să păşească singure pe acest drum, însuşi Dumnezeu ne întinde mâna Sa, ajutându-ne prin harul Său revărsat asupra noastră, spre a ne putea pune în legătură şi a intra în comuniune cu El. În acest fel trebuie privite cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi iubirea sau dragostea, pe de o parte, ca mijloace divine date creştinului spre a putea cunoaaşte pe Dumnezeu şi a putea sta în legătură cu El, iar pe de altă parte, ca principalele moduri de realizare şi trăire cu ajutorul harului, a vieţii celei noi în Hristos. Ca haruri, ele ne sunt date deodată cu harul sfinţitor prin botez, deşi sunt deosebite de acesta; de asemenea, ele sunt forţe interne care fac posibilă manifestarea continuă şi integrală a vieţii cu adevărat creştine.

          Numirea de virtuţi teologice este veche. O aflăm atât la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, cât şi la aproape toţi moraliştii creştini. La teologii romano-catolici ea alternează cu numirea de virtuţi supranaturale şi insuflate. Spre a arăta atât rolul, cât şi izvorul lor, ele au fost numite şi virtuţi divine sau dumnezeieşti. Deoarece ele sunt specifice creştinismului, au mai fost numite şi virtuţi creştineşti. Mărturisirea ortodoxă (partea a III-a, răsp. la întreb. 5), referindu-se la importanţa lor, le numeşte virtuţi cuprinzătoare şi alese, adică generale şi principale.

          Dar dintre toate numirile ce li s-au dat, cea mai potrivită este numirea de virtuţi teologice, căci această numire redă mai exact caracterul acestora, întrucât ele au ca obiect, motiv şi scop pe însuşi Dumnezeu, precum şi faptul că ele aparţin teologiei şi pentru prima oară ne-au fost descoperite de Dumnezeu, prin Revelaţia supranaturală, drept cele mai importante virtuţi.

          Realitatea şi importanţa acestor virtuţi reiese din numeroase locuri din Sfânta Scriptură (despre necesitatea fiecăreia dintre acestea se va vorbi în partea specială a moralei). Aici menţionăm numai două locuri: „Fiind deci îndreptaţi în credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că dragostea s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt cel dat nouă” (Rom. 5,1 ş.u.); de asemenea: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar mai mare dintre toate acestea este dragostea” (I Cor. 13,13).

          Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti vorbesc adeseori despre ele, arătând importanţa, numărul şi ordinea lor. Astfel, Sfântul Ignaţiu de Antiohia numeşte credinţa_________, iar iubirea __________. Clement Romanul şi Policarp de Smirna numesc credinţa „mama şi principiul vieţii”, iar Clement Alexandrinul zice că temelia reală a oricărei gnoze şi a scopului ei spre perfecţiune este sfânta triadă: credinţa, nădejdea şi dragostea. Fericitul Augustin prezintă virtuţile teologice ca semne ale cetăţii cereşti şi divine, faţă de virtuţile civice şi cetăţeneşti (morale).

          Virtuţile teologice, ca haruri divine, sunt date creştinului, aşa cum am mai spus, deodată cu harul sfinţitor sau înnoitor în taina Sfântului Botez, dar este de la sine înţeles că aceste haruri îşi fac vizibilă prezenţa şi ajung virtuţi numai prin lucrarea personală a acestuia. Deci, numai prin străduinţa şi lucrarea sa creştinul face ca aceste haruri să fie active în el şi să devină virtuţi. Drept urmare, cu tot rangul lor superior faţă de celelalte virtuţi, dacă ele n-ar fi rezultatul conlucrării creştinului cu harul, ele nici nu s-ar putea numi virtuţi, precum spune şi Sfântul Ioan Damaschin: „Nu este nici raţional, nici virtute ceea ce se face cu forţa”. Deci, dacă aceste virtuţi sunt definite adeseori ca haruri supranaturale vărsate în sufletul credinciosului prin taina Sfântului Botez, aceasta nu trebuie să se înţeleagă în sensul că ele rămân în creştin în forma în care s-au primit de acesta, deoarece creştinul prin propria sa lucrare le face să sporească, să rodească ori să dispară.

          Dacă se spune adeseori că omul credincios nu are nici un merit la dobândirea acestor virtuţi, aceasta înseamnă că harul divin al lor este dat lui mai înainte să poată face ceva bine pentru a merita acest har, ele fiindu-i date (ca haruri) drept condiţie absolut necesară reînnoirii sale spirituale. Prin împreună-lucrarea cu aceste haruri, creştinul poate aduce aceste virtuţi la desăvârşire, făcând din ele cununa întregii sale vieţi duhovniceşti. Ca haruri deci, ele sunt date şi copilului nou botezat, dar prezenţa lor nu se dovedeşte în acesta decât în măsura în care el creşte şi se dezvoltă sub aspect trupesc şi sufletesc, ajungând la conştiinţa de sine şi la voinţa liberă, fiind astfel capabil să facă fapte bune ori rele.

          Spre a înţelege raportul dintre harul acestor virtuţi şi lucrarea creştinului, ne putem folosi de o comparaţie. Precum o sămânţă nu poate încolţi spre a da naştere la plantă decât atunci când există condiţii externe favorabile: umezeală, căldură, lumină etc., tot astfel şi harul virtuţilor teologice nu poate da naştere acestor virtuţi decât dacă la el se adaugă voinţa şi lucrarea creştinului. Astfel stând lucrurile, ne putem da seama de ce aceste virtuţi, ca haruri insuflate, dau sufletului creştinului numai o dispoziţie, o tendinţă sau o înclinare spre viaţa morală creştină, dar nu şi o îndemânare sau o uşurinţă în săvârşirea actelor corespunzătoare, deoarece acestea se câştigă printr-o exercitare continuă prin fapte.

          Virtuţile teologice sunt mijloace care ridică mai întâi omul credincios la starea proprie de fiu al lui Dumnezeu, punându-l în legătură nemijlocită cu El şi cu opera mântuirii lui Iisus Hristos. De aceea, datoria creştinului este de a spori sau de a face să crească aceste virtuţi prin fapte corespunzătoare.

          Sub influenţa scolasticii şi a raţionalismului tomist, mulţi teologi apuseni au căutat să fundamenteze treimea acestor virtuţi pe funcţiile sufleteşti ale omului (o fundamentare asemănătoare a virtuţilor cardinale o găsim la Platon). În acest sens, intelectului i-ar corespunde credinţa, afectivităţii nădejdea, iar voinţei iubirea. Spre deosebire de această fundamentare psihologică, alţi teologi moralişti le fundamentează din punct de vedere al obiectului spre care ele tind, deoarece Dumnezeu este motivul, obiectul şi scopul lor. Astfel, ca obiect al cunoaşterii, Dumnezeu este cunoscut de noi prin credinţă; prin nădejde ni se înfăţişează ca bunul cel mai vrednic de dorit, iar prin iubire putem ajunge încă aici pe pământ la o comuniune de viaţă suprafirească cu El, ceea ce ne asigură împlinirea scopului nostru ultim. Spre deosebire de celelalte virtuţi, virtuţile teologice au pe Dumnezeu drept scopul lor direct, imediat şi ultim.

          Ţinând cont de aceasta, putem să ne dăm seama de poziţia şi importanţa pe care o au virtuţile teologice faţă de celelalte virtuţi creştine. Drumul desăvârşirii creştine nu porneşte de la virtuţile morale spre virtuţile teologice, ci începe invers: de la virtuţile teologice spre celelalte virtuţi.  Şi celelalte virtuţi sunt necesare în scopul desăvârşirii morale, dar numai ca mijloace în slujba virtuţilor teologice.

          Virtuţile teologice proiectează astfel o lumină deplină asupra virtuţilor morale creştine. Dacă acestea din urmă au ca obiect raporturile noastre faţă de noi înşine şi faţă de semenii noştri în viaţa de toate zilele şi dacă această viaţă este privită prin prisma scopului nostru ultim, ea dobândeşte astfel o valoare mai înaltă, fără a fi nevoie să iasă din cadrele ei. În felul acesta, conţinutul datoriilor creştinului se îmbogăţeşte, tinzând spre viaţa suprafirească. Şi dacă principalul motiv al faptelor este împlinirea voii lui Dumnezeu, atunci şi virtuţile teologice şi cele morale creştine se îndreaptă spre acelaşi scop unic. Izvorând din harurile divine vărsate în sufletul creştinului deodată cu harul sfinţitor, virtuţile teologice sunt strâns legate întreolaltă chiar şi prin originea lor. De aceea, cine are una dintre aceste virtuţi, acela le are pe toate (într-o anumită măsură), fiindcă toate sunt legate întreolaltă, constituind un tot organic, şi unde lipseşte o singură virtute, acolo întregul organism este bolnav. Din acest motiv Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre fructul sau roada Duhului la singular, şi nu despre roadele Duhului (Gal. 5, 22-23).

          În strânsă legătură cu virtuţile teologice stau şi darurile Duhului Sfânt, care sunt date creştinului alături de harul virtuţilor teologice, făcându-l capabil pe acesta să folosească harul îndreptării cât mai deplin spre a ajunge în posesia celor mai înalte virtuţi. Ele sunt în număr de şapte: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al evlaviei şi al temerii de Dumnezeu (cf. Isaia 11, 2-3).

          În privinţa ordinii virtuţilor teologice, în general, credinţa ocupă primul loc, nădejdea al doilea, iar iubirea al treilea (cf. Rom. 5,1 ş.u.; I Cor. 13,13). Teologii apuseni justifică prioritatea credinţei – îndeosebi cei protestanţi – pe baza necesităţii ei pentru mântuire (Rom. 5,1; Evr. 11,6; Galat. 5,5 etc.). Dar între credinţă şi iubire nu poate fi vorba de un raport de prioritate în favoarea credinţei, căci nu credinţa precede iubirea, ci iubirea precede credinţa, precum tot iubirea precede şi cunoaşterea lui Dumnezeu (I Ioan 4,8). De aceea Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre credinţa care lucrează prin dragoste (Gal. 5,6), iar Sfântul Apostol Iacob afirmă că fără de fapte (ca manifestări ale iubirii), credinţa este moartă (Iacob 2,26). Iubirea susţine credinţa şi-i dă acesteia forţa necesară de menţinere şi de afirmare. E adevărat că în procesul mântuirii credinţa face începutul, dar ea nu poate ajunge la desăvârşire decât prin iubire; deci credinţa fără iubire nu poate exista ca virtute (Iacob 2,19).

          Nădejdea urmează credinţei, ţinând locul de mijloc între credinţă şi iubire.

          Cea mai deplină dintre toate virtuţile teologice este iubirea, deoarece ea realizează, din punct de vedere psihologic şi moral, cea mai puternică şi cea mai intimă legătură cu Dumnezeu (cf. Colos. 3,14). Atât credinţa, cât şi nădejdea devin virtuţi desăvârşite numai când sunt pătrunse şi însufleţite de iubire.

          Din punct de vedere ontologic şi mistic, iubirea este virtutea cea mai apropiată şi cea mai intim legată de har, fiind însoţitoarea nedespărţită a acestuia. De aceea, ea dispare prin păcate de moarte, în timp ce credinţa şi nădejdea pot rămâne ca virtuţi nedepline. Din punct de vedere teologic, iubirea este ţinta şi finalul străduinţelor creştinului, precum şi ultimul scop al vieţii morale. Încă aici pe pământ ea anticipează veşnicia, întrucât are pe Dumnezeu ca fundament şi scop ultim. În privinţa aceasta, Fericitul Augustin remarcă faptul că în lumea veşniciei credinţa şi nădejdea încetează de a mai fi, întrucât şi-au ajuns scopul în viaţa aceasta, în timp ce iubirea rămâne, creşte şi se desăvârşeşte[1]. Cât priveşte relaţia intimă a acestor virtuţi întreolaltă, ea rezultă din izvorul lor comun – Dumnezeu, ca şi din esenţa şi scopul acestora.

          Morala creştină consideră iubirea cea mai înaltă dintre toate virtuţile, potrivit esenţei sale (I Ioan 4,8). Superioritatea iubirii faţă de celelalte virtuţi o dovedeşte atât Sfânta Scriptură (Mt. 22,37; Rom. 13, 9-10; Ioan 3,16; I Ioan 4, 8-9 etc.), cât şi Sfânta Tradiţie (Ignaţiu de Antiohia, Clement Romanul, Clement Alexandrinul, Fericitul Augustin etc.). Chiar dacă prin credinţă devenim creştini, numai prin iubire ne manifestăm cu adevărat creştini. De aceea, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre credinţa lucrătoare prin iubire (Gal. 5,6).