În societatea homerică
virtuţile erau date, predeterminate, tot aşa cum era şi locul pe care-l ocupa
omul în societate sau privilegiile şi datoriile care decurgeau din statutul
său.
Într-o asemenea societate, omul
ştie cine este pentru că ştie ce rol îi revine în cadrul structurilor sociale
în care este integrat. Eroii lui Homer se identifică cu ceea ce „fac”.
De aceea virtuţile homerice sunt „acele calităţi care-l susţin pe omul
liber în rolul său social şi care se manifestă în acţiunile pe care le cere
acest rol”.
Este evident că în societatea homerică, constituirea identităţii
individuale, printr-un exerciţiu al virtuţilor, presupunea o structură socială
particulară. De la o asemenea societate am putea învăţa că viaţa morală este
legată într-o anumită măsură de localul şi particularul social şi că aspiraţia
moralei moderne spre o universalitate eliberată de orice particularitate este o
iluzie. În al doilea rând, am putea învăţa că nimeni nu poate avea anumite
virtuţi decât ca parte a unei „tradiţii” morale, în cadrul căreia se moştenesc
şi virtuţile şi modul de a le cunoaşte şi practica.
Cercetătorii care s-au ocupat de
virtuţile homerice şi structura morală pe care au creat-o au ajuns la concluzia
că această structură presupune trei elemente centrale: o concepţie despre ce
anume cere rolul social al fiecăruia; o concepţie despre virtuţi sau calităţi
care permit individului să-şi îndeplinească rolul şi o concepţie despre
condiţia umană, care este fragilă şi vulnerabilă în faţa destinului şi a
morţii. De aceea a fi virtuos nu înseamnă a evita vulnerabilitatea şi moartea,
ci a le trata cu atenţia ce li se cuvine.
