Teologie Morala

Virtuţile homerice au supravieţuit în Atena secolului al      V-lea, chiar dacă într-o formă diferită de cea a secolelor anterioare şi într-un context social diferit. Spre exemplu la Homer, onoarea este ceea ce i se cuvine unui rege; la Sofocle, onoarea este ceea ce i se cuvine unui om. „Pentru omul homeric nu există o normă internă la care s-ar putea referi, în afară de cele întruchipate în structurile propriei comunităţi; pentru omul atenian problema e mai complexă. Felul în care înţelege el virtuţile îi oferă norme cu ajutorul cărora poate pune sub semnul întrebării viaţa propriei sale comunităţi şi poate investiga dacă o anumită practică sau politică e corectă. Cu toate acestea, el recunoaşte că deţine această înţelegere a virtuţilor numai datorită faptului că e un membru al comunităţii”.

          Spre sfârşitul secolului al V-lea asistăm la dezvoltarea unei atitudini critice care pune sub semnul întrebării ceea ce pretinde ordinea stabilită că este drept sau nu. Această atitudine nu contesta, însă, faptul că mediul în care se exersează virtuţile este totuşi polis-ul sau cetatea greacă. Ea recunoştea că a fi un om virtuos se identifică, la Atena, cu a fi un bun cetăţean.

          Platon care s-a ocupat de problema virtuţilor (a curajului în Lahes, a pietăţii în Euthyphron, a dreptăţii în Republica), le-a legat pe acestea de practica politică a statului ideal şi nu cea a statului real. Platon a încercat, prin aceasta, să explice disputele şi lipsa de armonie care domnesc în cetăţi, ca şi armoniile şi dezarmoniile dintre oameni în existenţa lor reală. Platon era convins că virtutea nu poate fi în conflict cu virtutea nici în interiorul cetăţii, nici în interiorul omului. Prezenţa unei virtuţi reclamă prezenţa tuturor. Această perspectivă clară despre unitatea virtuţilor o vom găsi şi la Aristotel şi apoi la teologii creştini, deşi la aceştia din urmă viziunea despre virtute se va schimba radical.

          Discipolul lui Platon, Aristotel, prin teoria sa despre virtuţi, a transformat în mod decisiv tradiţia clasică greacă într-o tradiţie a gândirii morale, depăşind pesimismul platonician cu privire la lumea socială. În viziunea sa virtuţile erau acele calităţi cu ajutorul cărora individul obţine eudaimonia (cuvânt greu de tradus, dar se traduce de obicei prin seninătate, fericire, prosperitate). În lipsa virtuţilor apropierea de acest scop este imposibilă. Aristotel  nu a făcut nicăieri în scrierile sale o deosebire clară între virtuţile considerate ca mijloc şi cele considerate ca scop. În viziunea sa virtuţile nu erau doar dispoziţii de a acţiona într-un anumit fel, ci şi de a simţi într-un anumit fel. A acţiona virtuos nu însemna doar a acţiona împotriva propriilor înclinaţii, cum avea să creadă Kant mai târziu, ci înseamnă a acţiona dintr-o înclinaţie formată prin cultivarea virtuţilor. Aceasta înseamnă că, în viziunea aristotelică, practicarea şi cultivarea virtuţilor presupunea cunoaşterea lor şi capacitatea de a decide şi de a face lucrul potrivit în locul potrivit, la timpul potrivit şi în modul potrivit. Capacitatea unei asemenea decizii nu însemna o aplicare mecanică a unor reguli.