Teologie Morala

Precum s-a văzut mai înainte, natura virtuţii creştine stă în prezenţa lui Dumnezeu în noi, prezenţă manifestată în simţire şi acţiune, care numai împreună pot genera virtutea creştină. Izvorând deci din aceeaşi simţire şi trăire interioară, virtutea trebuie să fie pentru toţi aceeaşi, ea e o virtute unitară.

          Unitatea virtuţii creştine este o unitate ontologică ce derivă din unitatea şi universalitatea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Principiul virtuţii creştine este iubirea noastră faţă de Dumnezeu, iubire care realizează cea mai deplină transformare internă a omului credincios. Această iubire face ca virtutea să fie una, ca ea să nu lase nici o desbinare între viaţa internă şi externă, între gând şi faptă. Virtutea creştină este, deci, una după fiinţa ei, dar include în ea o varietate şi multiplicitate de virtuţi.

          Dar unitatea virtuţii creştine nu rezultă ca un fapt ulterior, ca o încununare a virtuţilor, ci este ceva primordial şi principial. Ea îşi are temelia în înnoirea internă a credinciosului prin renaşterea lui ca o creatură nouă în toată gândirea, simţirea, voinţa şi faptele sale (cf. II Cor. 5,17).

          Această unitate a virtuţii rezultă şi din alte consideraţii. Astfel, după cum legea morală formează un tot organic, încât cel ce nu respectă o poruncă a ei se face vinovat de toate (cf. Iacob 2,10), tot astfel virtutea este una; scopul unic spre care sunt îndreptate toate acţiunile creştinului demonstrează unitatea virtuţii, după cum iarăşi unitatea harului sau voinţa neschimbată a lui Dumnezeu sunt tot atâtea temeiuri pentru unitatea virtuţii creştine.

          Dar indiferent de motivările şi fundamentările ei, unitatea virtuţii creştine o putem înţelege mai bine dacă luăm în considerare viaţa şi faptele Mântuitorului nostru Iisus Hristos în care domneşte legea iubirii.

          Spre a înţelege şi mai bine unitatea şi în acelaşi timp varietatea virtuţilor, am putea-o compara cu culorile. Culoarea ca gen este una, deşi cuprinde mai multe specii. Virtutea ca noţiune generală are caractere proprii genului său, după cum culoarea ca noţiune generală are caracterele ei proprii. Dar fiindcă orice gen cuprinde în sine specii diverse, de asemenea şi virtuţile ca şi culorile vor fi deosebite una de alta, însă vor avea totuşi comune caracterele genului. Acest caracter principial şi comun pentru toate virtuţile ar fi participarea tuturor la realizarea binelui celui mai înalt.

          Unitatea virtuţii creştine ce reiese din învăţătura creştină este afirmată nu numai de către Sfânta Scriptură, ci şi de către Sfinţii Părinţi. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur, asemănând virtutea cu corpul omenesc (deci considerând-o unitară), zice că sufletul ei este dragostea către Dumnezeu, iar inima ei este dragostea către aproapele[1]. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că Duhul Sfânt lucrează în fiecare, împărţind daruri în chip potrivit, după sex, vârstă etc.[2]. În acelaşi înţeles vorbesc despre unitatea virtuţii şi ieronim, Ambrozie şi Grigorie cel Mare. Mărturisirea Ortodoxă arată acelaşi lucru când spune: „Aceste fapte bune (faptele bune – virtuţile) sunt aşa legate între dânsele că cel ce voieşte să aibă desăvârşit şi cu adevărat o faptă bună, trebuie să aibă şi toate celelalte, iar cel căruia îi lipseşte cu totul una dintre aceste fapte bune este lipsit şi de toate celelalte”[3].