Teologie Morala

Am afirmat mai sus că Teologia morală, pentru a-şi atinge scopul şi obiectivele sale, trebuie să fie abordată într-un context interdisciplinar. În acest sens ea trebuie să fie deschisă spre dialog şi cu alte discipline care, în spaţiul academic, se ocupă de problemele omului şi de mediul social în care trăieşte. În mod deosebit, Teologia morală trebuie să fie deschisă spre un dialog cu Filosofia, Pedagogia, Psihologia şi Sociologia contemporană. Această deschidere nu este însă unilaterală, întrucât şi cei care se preocupă de aceste discipline sunt din ce în ce mai deschişi spre un dialog cu teologia.

          Mult timp Teologia morală s-a preocupat doar de datoriile morale ale omului şi a neglijat condiţiile existenţiale concrete în care aceste datorii pot fi asumate în mod corect. Cercetările recente din domeniul ştiinţelor umanistene atrag atenţia asupra faptului că viaţa morală şi spirituală nu este doar rezultatul aplicării unor principii formale, care pleacă de la o viziune generală despre om, ci depinde şi de condiţiile concrete de viaţă, de interacţiunea motivelor şi scopurilor, de complexitatea relaţiilor în care ea se desfăşoară. Evident că toate aceste aspecte nu sunt prioritare pentru Teologia morală, însă ele oferă o perspectivă mai realistă asupra condiţiilor şi structurilor psiho-sociale actuale, în orizontul cărora trebuie să se întrupeze principiile vieţii morale creştine. De aceea concluziile la care ajung anumite cercetări din domeniul ştiinţelor umaniste, deşi ele nu sunt ştiinţe normative, trebuie să-şi găsească locul în demersul critic al Teologiei morale.

          Considerăm că este bine să exemplificăm această afirmaţie.

          a) Teologia morală şi Sociologia

          Din perspectivă sociologică, principiile şi normele morale sunt inseparabile de societatea care le-a creat. Deci societatea în ansamblul ei reprezintă autoritatea morală prin excelenţă. Conceptul de „societate” este însă prea general pentru a se institui ca instanţă etică unică. În cadrul societăţii există prea multe diferenţe de clasă, de vârstă, de cultură, de profesii, de religie, care pot avea propriul lor sistem de norme şi valori morale şi pe care le promovează pentru a apăra anumite interese de grup. În acest caz este greu de susţinut ideea unei singure instanţe morale într-o societate dată. Totuşi sociologia invită teologia la o privire critică asupra moralei pentru a analiza în ce măsură o propunere normativă nu este decât reflexul unei puteri care doreşte să se impună sau al unui conflict de clasă care vrea să se mascheze. O sociologie a moralei va trebui să studieze, pe de o parte, modul în care valorile morale ale unui grup sau non-valorile  (cum ar fi astăzi avortul sau homosexualitatea) se impun la un moment dat ca norme sociale şi modul în care separarea anumitor grupuri de valorile dominante dă naştere la alte norme morale. Studiul sociologic va evidenţia aici şi importanţa separării sau a rupturilor şi nonconformismului care, uneori, joacă un rol la fel de important ca şi valorile integratoare. Despre izvorul acestor rupturi, unele foarte semnificative, sociologia nu se va putea pronunţa şi nici nu-şi va propune acest lucru întrucât ele nu pot fi explicate sociologic. Acest lucru îl recunoaşte şi un sociolog contemporan care scrie: „Modalităţile de a explica sociologic atitudinile morale ca şi abordarea moralităţii din perspectivă sociologică nu are nimic de a face cu afirmaţia că acestea ar fi doar ficţiuni, proiecţii, epifenomene (…) Problema justificării atitudinilor morale depăşeşte în întregime competenţa sociologiei vieţii morale şi se evidenţiază în filosofie”[1].

          b) Teologia morală şi Psihanaliza

          Psihanaliza care a cucerit spiritul multor cercetători în ultimele două secole pleacă de la presupunerea că morala nu este cu adevărat ceea ce pretinde că este, ci este mai curând o mască ce ascunde o realitate pe care nu îndrăznim să o privim în faţă sau să o mărturisim. Religia, ca şi morala care decurge din ea, este un răspuns iluzoriu la sentimentul de culpabilitate născut din uciderea părintelui primitiv.

          Psihanaliza subliniază faptul că principiul care determină scopul vieţii este plăcerea, însă realitatea socială opune acestui scop numeroase obstacole. Pentru a evita suferinţa, care poate apărea din slăbiciune personală sau din sancţiunile impuse de normele sociale, noi renunţăm la satisfacerea dorinţelor noastre. Organizarea socială la care contribuie religia şi morala, va căuta să organizeze sublimarea lor, adică orientarea dorinţelor sau a instinctelor spre scopuri mai puţin periculoase şi pentru ea şi pentru subiectul moral. Aici intervine rolul supraeului care interiorizează interdicţiile sociale (educative, civilizatoare) şi le face mai eficiente. Conştiinţa morală este deci acest supra-eu tiranic care nu încetează să orienteze asupra Eului agresivitatea pe care acesta ar trebui să o folosească împotriva tuturor obstacolelor ce se opun satisfacţiei sale libidinale. Supra-eul are şi un corespondent obiectiv, un supra-eu colectiv care este Morala şi care fixează idealurile şi exigenţele sale.

          Deci Morala, în viziunea lui Freud, este iniţial o instanţă tiranică datorită căreia omul suferă şi căreia el trebuie să-i denunţe caracterul iluzoriu şi mincinos. Freud ne atrage, prin aceasta, atenţia asupra faptului că moralismul poate într-adevăr să fie dăunător pentru om şi el poate să mascheze frica de a trăi sau voinţa de putere. Dar acest aport critic al lui Freud este, de asemenea, sporit şi prin conceptul de Eu. Acesta reprezintă instanţa care se deosebeşte de subconştient prin percepţia lumii exterioare şi a celei interioare, prin puterea actelor conştiente şi limbaj. Constituit prin constrângerea principiilor realităţii – prin renunţarea la satisfacţia imediată interzisă de Tatăl –, de unde accesul la realitatea obiectivă – el apără şi manifestă personalitatea datorită stăpânirii pulsiunilor, datorită voinţei, memoriei, judecăţii. El trebuie să lupte împotriva pulsiunilor subconştientului, care ignoră realitatea şi riscă să destrame subiectul, şi împotriva supra-eului, care-l tiranizează prin exigenţe iraţionale şi, de asemenea, împotriva lumii exterioare care-l ameninţă.

          În acest caz, Morala, considera Freud, trebuie să poarte pecetea raţionalităţii Eului care trebuie să arbitreze cât mai corect posibil între instanţele care-l constituie şi cele care-l ameninţă.

          Critica lui Freud are două consecinţe importante pentru Teologia morală:

          1) orice Morală idealistă este denunţată în pretenţia sa secretă de a dezerta din realitate pentru o realitate „imaginară” care nu există. Omul trebuie să-şi recunoască pulsiunile sale. A nu ţine cont de ele, înseamnă a te închide într-o tiranie periculoasă, cea a Eului ideal a cărui exigenţe imposibile ne culpabilizează la infinit. Aceasta înseamnă a plăti foarte scump frica de noi înşine.

          2) realitatea ne impune alegeri dificile. Orice om, pentru a se încadra în această realitate, trebuie să renunţe la o parte din dorinţele sale. Această renunţare poartă amprenta unui stoicism, specific Moralei freudiene.

          c) Teologia morală şi Ştiinţele naturii

          Mulţi consideră că observarea ştiinţifică a naturii ne poate oferi norme de comportament. Însă termenul de natură este mult prea vag şi polisemic. El poate însemna mediul înconjurător al omului, ca fiinţă vie, sau înseşi legile vieţii.

          Din momentul în care dezvoltarea ştiinţelor a transformat conceptul de natură, unii au căutat să întemeieze normele morale prin observarea „obiectivă” a omului, fie privilegiind legile elementare ale vieţii, cărora omul trebuie să se supună cu prioritate, fie reaşezând omul în mediul său ambiental, fie exminându-l ca un sistem în relaţii de schimb cu alte sisteme. Vom examina succint aceste trei încercări.

          1) Biologia este ştiinţa viului. Omul este o fiinţă vie care, pentru a se menţine în viaţă, trebuie să respecte legile de funcţionare ale vieţii. Dar se poate spune că omul trebuie să se inspire din aceste legi pentru a defini normele comportamentului său. Care sunt aceste legi? Viaţa se continuă şi se menţine prin mişcări elementare care sunt reproducerea (care asigură continuitatea), înmulţirea (care asigură expansiunea), transformarea (care asigură înmulţirea fără degenerescenţă), conjugarea (prin dualitatea sexuală) şi asocierea (care asigură unitatea în diversitate). Aceste legi stau şi la baza societăţilor umane, dar ne oferă ele norme morale? Teilhard de Chardin, în lucrarea sa Fenomenele umane (pp. 115-119), arată că viaţa pare să se folosească de o strategie pentru a se menţine împotriva forţelor entropiei. Viaţa caută soluţii tatonând şi încearcă o mulţime de ipoteze dintre care puţine ajung la rezultate. Însă viaţa manifestă o totală indiferenţă faţă de indivizi. Ea trebuie să continue oricare ar fi preţul de plătit.

          Dacă am transpune această realitate în domeniul moral am ajunge la o morală finalistă, de tip vitalist: doar specia umană şi destinul său contează. Individul nu are altă valoare decât slujirea speciei. Acest scop justifică, deci, toate mijloacele care asigură, chiar în detrimentul drepturilor persoanei, continuitatea speciei umane. Astfel s-ar putea justifica eugenismul şi manipulările genetice destinate ameliorării speciei umane.

          Nu trebuie să uităm că şi persoanele sunt în slujba vieţii şi nimeni nu poate, în numele vieţii, să dispreţuiască dreptul persoanelor.

          2) Ethologia

          Unii s-au întrebat dacă nu ar fi mai bine pentru om să se situeze în lumea animală căreia îi aparţine. Ethologii au lucrat în acest sens. Spre exemplu, K. Lorenz, în lucrarea sa Agresiunea. O istorie naturală a răului[2], arată că, la animale, agresivitatea creşte odată cu densitatea unei populaţii. De aici apare o reglare naturală a repartiţiei în teritorii particulare, apărate de fiecare individ sau grup. Agresivitatea conduce la o selecţie naturală a celor mai buni apărători, deci la o ierarhizare, dar ea permite şi o apărare a celor mici.

          Aceste observaţii sun preţioase în măsura în care omul este şi el determinat de mecanismele comportamentului instinctiv. Dar, din nefericire, mecanismele  inhibitorii prezente la animal, nu există la om.  Aceasta înseamnă că un control al agresivităţii este mai urgentă la om care are o putere mult mai periculoasă decât a animalului, prin inventarea armelor, a limbajului prin care poate înşela pe aproapele prin minciună. Omul a trebuit să inventeze alte forme de control ce nu pot fi întemeiate pe analiza comportamentului animalelor.

          3) Sistemica

          Perspectiva sistemică se sprijină pe cibernetică şi teoria sistemelor. Este deci util să amintim aici câteva definiţii. Cibernetica este disciplina care studiază organizările şi comunicarea la fiinţele vii şi maşinile construite de om (…) Cibernetica are, etimologic, aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul guvernare, ea fiind arta de a stăpâni şi conduce sisteme de foarte înaltă complexitate (…) Cea mai completă definiţie a unui sistem este următoarea: „sistemul este un ansamblu de elemente în interacţiune dinamică, organizate în funcţie de un scop”[3].

          Omul însuşi este un sistem cuprins în alte sisteme (eco-sistem, economie, oraş etc.), cu care este într-o relaţie constantă de schimb. În această perspectivă, contrar viziunii analitice, nu se caută izolarea elementelor, ci perceperea relaţiilor lor în interiorul sistemului (schimburi, controale etc.). Omul este definit astfel ca fiind dependent de sisteme în care el este prins şi, de asemenea, fiind capabil să acţioneze asupra lor. Pentru ca această acţiune să fie corectă, el trebuie să ţină cont de două mari necesităţi ale oricărui sistem: homeostazie şi schimbare. Prin homeostazie un sistem reacţionează la orice schimbare ce vine din afară, la orice perturbare aleatorie. Acestui principiu de echilibru, care rezistă schimbării ce ameninţă sistemul, se opune alt principiu care permite adaptarea sistemului la împrejurări şi acesta este principiul schimbării. Aceasta nu se face oricum, ci luând în considerare constrângerile necesare supravieţuirii sistemului. „Libertatea şi autonomia nu se obţin decât prin alegerea şi dozajul constrângerilor: a voi cu orice preţ să elimini constrângerile, înseamnă a risca să treci de la o stare constrângătoare, dar acceptată şi stăpânită, la o stare incontrolabilă ce poate conduce rapid la distrugerea sistemului”[4].

          O decizie va fi, deci, bună dacă permite menţinerea echilibrului sistemului, favorizând şi schimbarea. Soluţia acestei probleme ţine de diversitatea crescândă a sistemului. Cu cât un sistem este mai diversificat cu atât este mai stabil. Astfel, natura a diversificat producţia sa pentru a supravieţui.