Teologie Morala

a) Temeiul ontologic-trinitar

          În primul rând, ordinea morală creştină are un temei ontologic trinitar. Mai precis es este un „etos al comuniunii trinitare”[1] extins în umanitate prin umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu şi prin lucrarea sau harul Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că temeiul ordinii morale nu este o lege morală impersonală, ci iubirea interpersonală dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt revărsată în lume nu doar ca un bine impersonal, ci ca bunătate, dreptate şi sfinţenie pentru întreaga creaţie. Prin aceasta, omul nu este constrâns să respecte o lege impersonală ca expresie a unui bine impersonal, fie el şi absolut, ci este invitat să se împărtăşească de bunătatea, dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu.

          Această idee de „participare”, prezentă şi în Sfânta Scriptură, a fost mai puţin subliniată în manualele de Teologie morală publicate la noi[2], însă ea a fost subliniată în mod deosebit de părintele Dumitru Stăniloae în Teologia dogmatică. Atunci când abordează problema atributelor lui Dumnezeu, el subliniază imediat şi ideea de participare a creaturilor raţionale la ele.

          În viziunea părintelui Stăniloae, bunătatea, iubirea, dreptatea şi sfinţenia sunt atribute legate de spiritualitatea lui Dumnezeu, însă ele pot fi numite şi atribute morale la care sunt invitate să participe creaturile raţionale. Această viziune a părintelui Stăniloae, întemeiată pe Sfânta Scriptură şi teologia patristică, este deosebit de importantă pentru Teologia morală. Prin ea înţelegem că binele moral nu este doar o categorie a gândirii filosofice sau a experienţei sociale, ci este o categorie ontologică, adică ţine de identitatea fiinţei umane şi de vocaţia sa ultimă. Dacă am defini binele doar în funcţie de un sistem de valori sau de norme sociale de comportament, atunci am abandona temeiul ontologic al ordinii morale şi, implicit, al vieţii morale. În afara unui temei ontologic trinitar al vieţii şi libertăţii, ordinea şi viaţa morală nu ar fi decât un epifenomen trecător determinat doar de condiţiile biologice, psihologice şi istorice ale existenţei umane. În acest caz, ordinea morală nu ar fi decât o dimensiune a convieţuirii sociale, iar legea şi principiile morale nu ar mai avea un caracter normativ, ci doar unul relativ şi ipotetic.

          b) Temeiul hristologic-uman

          Temeiul ontologic-trinitar al ordinii morale a fost revelat de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul, dar, în acelaşi timp, aşa cum ne spune Sinodul de la Calcedon (451), deofiinţă cu noi după umanitate[3]. Plecând de la realitatea acestei unităţi de fiinţă cu noi după umanitate, putem vorbi şi de un temei hristologic-uman al ordinii morale. În Iisus Hristos, ordinea morală naturală se deschide din nou spre ordinea morală originară, spre etosul comuniunii trinitare. Părintele Stăniloae argumentează acest lucru plecând de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune în Epistola către Coloseni, că „toate lucrurile au fost făcute prin El şi aşezate întru El (Col. 1, 16-17) şi de aceea El este singurul „Mijlocitor” pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor ca scară către Sine… El nu este numai Acela în care Tatăl îşi priveşte strălucirea proprie, ci şi Acela în care creaţia poate contempla slava Tatălui. Având un rost etern revelaţional, Fiul a fost rânduit ca, şi în raport cu lumea, să fie revelaţia Treimii”[4]. Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar revelatorul Treimii, ci şi Cel care inaugurează o nouă ordine morală, care se identifică cu „iconomia” lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Odată cu întruparea şi unirea dintre natura dumnezeiască şi natura umană în unicul ipostas al Fiului lui Dumnezeu s-au schimbat în mod decisiv condiţiile realizării ordinii morale pentru că, aşa cum remarca un teolog contemporan, El a eliberat „natura umană de legăturile prin care ea s-a legat pe sine însăşi de ordinea existenţială a individualităţii muritoare. În persoana lui Hristos, natura umană există ca ipostas personal al comuniunii cu Dumnezeu. Existenţa personală a lui Hristos, în acelaşi timp omenească  şi dumnezeiască, ipostaziază fiinţa muritoare a omului, întemeiază o nouă umanitate care există în comuniune cu Tatăl (…) Această „nouă” naştere a omului „în Hristos” presupune însă acordul libertăţii sale, (…) refuzul suficienţei sale individuale[5].

          Acordul libertăţii sau, mai precis, acordul voinţei libere a omului, care consimte la „noua naştere” în Hristos, adică la realizarea ordinii morale creştine, nu este totuşi un act pur subiectiv, deoarece voinţa, deşi este şi rămâne liberă, este sensibilizată pentru Hristos prin harul Duhului Sfânt, transmis, în Biserică, prin Sfintele Taine. De aceea putem vorbi şi de un temei pnevmatic-eclesial al ordinii morale.

          c) Temeiul pnevmatic-eclesial

          Întemeierea concretă a ordinii morale creştine a avut loc la Cincizecime. În acel moment, la cincizeci de zile după Învierea Mântuitorului şi la zece zile după Înălţarea Sa, Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli şi ei au devenit „purtători de Hristos”, adică biserici vii, trup al lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt. Odată cu Cincizecimea, Fiul lui Dumnezeu este „într-o apropiere maximă de noi (…) ceea ce face ca în tot drumul pe care-l sium spre Dumnezeu să nu fim singuri, ci cu El şi în El. Dar faptul acesta obiectiv este coroborat cu faptul subiectiv, manifestat în conştiinţa trezită prin Duhul Sfânt, că acest urcuş nu-l facem cu puterile noastre individuale (…), ci printr-o legătură cu Iisus Hristos, Care ne stă alăturea, susţinând mersul nostru, dar şi în faţă ca model, chemându-ne spre Sine şi spre o comuniune mai deplină cu El”[6].

          Legătura aceasta cu Hristos, în ordinea morală creştină, se face prin Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt lucrări tainice ale lui Hristos prin harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, care prin prezenţa Sa ni-l face „pururea prezent printre noi pe Domnul cel Înviat”[7]. Aceasta înseamnă că ceea ce s-a întâmplat cu primii creştini în ziua cincizecimii se întâmplă cu fiecare om care se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. El este invitat să participe la o nouă ordine morală, care-l transformă dintr-un simplu individ al unei societăţi anonime, într-o persoană purtătoare de Hristos şi plină de harul Duhului Sfânt. Ceea ce primeşte omul „iniţiat” în ordinea morală creştină nu este, în primul rând, o îndrumare morală sau reguli de viaţă, ci conştiinţa unirii cu Hristos prin harul Duhului Sfânt. Toate normele morale creştine poartă amprenta acestei conştiinţe şi de aceea fiinţa ordinii morale, care, aşa cum am văzut, se referă la raportul dintre faptele morale şi legea morală, dobândeşte, în viaţa creştină, un sens cu totul nou, pe care-l vom sublinia în continuare.