Teologie Morala

Am afirmat mai sus că noţiunea de persoană umană nu se identifică cu cea de individ uman, dar, totuşi, ea presupune individualitatea naturală a omului. Această individualitate are o constituţie duală: sufletul şi trupul.

          Nici sufletul fără trup nu constituie omul, dar nici trupul fără suflet.

          Evident că unirea dintre aceste două elemente care constituie natura umană reprezintă o taină pe care, afirmă Sfântul Grigorie de Nazianz, doar Dumnezeu o cunoaşte. Noi o acceptăm prin credinţă, pe calea Revelaţiei biblice care, spre deosebire de cea elenistică, nu face o distincţie fundamentală între formă şi materie, între întreg şi părţile sale, între suflet şi trup. Sufletul şi trupul nu sunt privite ca două realităţi coeterne şi în continuă luptă. În Geneză, omul apare ca „trup însufleţit” sau ca „suflet viu” (nefeş haia), fiind alcătuit din „ţărâna” pământului, adică din elementele biochimice ale cosmosului şi o „prezenţă” personală, care le menţine în unitate. Deci trupul omului este un element firesc al cosmosului, înscriindu-se în legile timpului şi spaţiului, dar, în acelaşi timp, el nu este un simplu element natural pentru om, întrucât nu poate fi obiectivat în mod absolut, ca celelalte elemente exterioare lui.

          În Vechiul Testament, noţiunea de trup[1] sau mai precis de „carne” (basar) nu exprimă doar natura fizică a omului, ci modul său integral de a exista, ca şi creatură, înaintea lui Dumnezeu-Creatorul.

          În Noul Testament, mai ales în epistolele pauline, noţiunea de trup ( σάρξ ) are acelaşi sens global, exprimând unitatea persoanei, dar, în acelaşi timp, este legată şi de noţiunea de _______(carne).

          Dincolo de natura fizică, noţiunea de _______ (carne) defineşte întregul orizont al existenţei omului. Acest lucru îi permite Sfântului Apostol Pavel să-i confere noţiunii de „carne”  un sens moral, legând-o de realitatea păcatului.

          În epistola către Romani (7,14) Sfântul Apostol Pavel afirmă că Legea este duhovnicească, dar „eu sunt trupesc, vândut păcatului. Care este sensul acestei afirmaţii? Omul trupesc este păcătos pentru că are un trup şi trupul ar fi cauza şi sediul păcatului?

          Un răspuns pozitiv la această întrebare este exclus deoarece aşa cum am văzut, în epistolele pauline cele două noţiuni trupul (σάρξ ) şi carnea (_______) se referă la omul întreg şi nu la un principiu metafizic. De aceea ele sunt folosite în relaţie cu alte două noţiuni care definesc, în aceeaşi măsură, întreaga natură umană, şi anume suflet şi duh.

          Pentru a înţelege semnificaţia corectă a acestor două noţiuni trebuie să facem apel mai întâi la Vechiul Testament. Corespondentul noţiunii de suflet  în limba ebraică este nefeş, care semnifică manifestarea în planul realităţii sensibile a individualităţii omului (Gen. 35, 18). Nefeş (sufletul) se deosebeşte de ruah (duhul) care exprimă duhul care vine de la Dumnezeu şi se întoarce la El.

          Nefeş – sufletul individualizat sau psihologic – apare când Duhul lui Dumnezeu „suflă” asupra „ţărânii” pământului pentru a aduce la existenţă Omul ca unitate duală: suflet şi trup: „Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat asupra lui suflare (ruah) de viaţa şi s-a făcut omul fiinţă vie (nefeş haia). Omul ca fiinţă vie (bio-psihologică) moare atunci când duhul (ruah) creator al lui Dumnezeu nu mai este lucrător în el: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de anu” (Gen. 6, 3).

          De aici observăm clar că nefeş – psihicul sau sufletul – nu este principiul sau cauza vieţii omului, ci doar manifestarea acesteia (Gen. 2, 7).

          În filosofia greacă, din care Sfântul Apostol Pavel a preluat, prin forţa împrejurărilor, noţiunea de suflet, aceasta avea o semnificaţie puţin diferită. La Platon, spre exemplu, sufletul înseamnă, mai întâi, ca şi nefeş, puterea vitală care determină mişcarea trupului. Această putere este comună tuturor fiinţelor din natură. La om, alături de acest „suflet” inferior, există adevăratul suflet (spiritul) care este sediul raţiunii.

          Deci spiritul nu este simplă materie, ci este trup însufleţit spiritului şi a virtuţii, scrie Platon, dar au veşnic de-a face cu ospeţe şi altele asemenea, sunt purtaţi, pare-se, în „jos” şi înapoi, până la „mijloc”, şi rătăcesc toată viaţa în acest fel. Ei nu trec niciodată de acest „mijloc” ca să privească spre adevăr, nici nu au fost duşi vreodată până acolo nici nu s-au săturat cu ceea ce este cu adevărat, nici n-au gustat din bucuria statornică şi curată (…) iar din pricina poftei de a avea mai mult din acestea (ospeţe de tot felul) se izbesc şi se împung unii pe alţii cu coarne şi copite de fier şi se ucid din pricina nesaţiului, fără să sature cu cele ce sunt nici fiinţa, nici învelişul lor trupesc.

          Aşadar în filosofia platonică trupul, care este însufleţit (_________) şi spiritul (_____) sunt două realităţi contrare, care rămân într-un conflict permanent şi iremediabil. Ieşirea din acest conflict se face prin moarte, când spiritul se desparte de trup.

          Sfântul Apostol Pavel a folosit cele două noţiuni, dar nu cu sensul lor platonic, ci cu sensul lor biblic. În viziunea sa trupul şi spiritul (sau duhul, în limba slavă) nu sunt două principii contrare şi coeterne, ci ele exprimă unitatea duală a omului, integralitatea fiinţei sale. Într-un verset din epistola a I-a către Tesaloniceni, Sfântul Pavel foloseşte toate cele trei noţiuni – trup (Fj:"), suflet (RLPZ) şi, pentru spirit (<@L˜H) foloseşte cuvântul duh (B<gL:"). Cu toate acestea, gândirea paulină nu este nici dualistă, nici trihotomică şi acest lucru se poate argumenta făcând apel la alte texte. Spre exemplu, în epistola a I-a către Corinteni, Sfântul Pavel vorbeşte despre trup firesc sau psihic (___________) şi trup duhovnicesc (___________). Aceste expresii se referă, de fapt, la omul întreg, aşa cum se precizează în versetul 45: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel din urmă cu duh dătător de viaţă (________________________)”.

          Deci omul întreg (suflet şi trup) este fie om firesc (psihologic) sau om duhovnicesc (omul care-şi deschidea mintea spre lucrarea Duhului lui Dumnezeu).

          Omul firesc, în viziunea Sfântului Pavel, este omul carnal (___________) (I Cor. 3,1), care nu primeşte lucrurile duhovniceşti pentru că nu le înţelege (I Cor. 2,14). Omul duhovnicesc (______________) este cel a cărui viaţă a fost sfinţită prin har, datorită deschiderii sale libere şi conştiente spre Duhul (________) lui Dumnezeu.