Teologie Morala

Legea morală este unitară, însă existenţa concretă a omului în care ea trebuie să fie asumată este diversă şi schimbătoare. Asumarea legii într-o situaţie existenţială concretă constituie ceea ce noi numim datorie morală.    

          Motivul principal al diversităţii datoriilor ţine de starea morală a persoanelor, care este diferită, şi, de asemenea, de puterea morală a fiecărei persoane, care poate să varieze în timp. De aceea cele mai mari dificultăţi în domeniul moral apar în orizontul acestei întâlniri dintre legea morală şi situaţiile existenţiale concrete.

          Din definiţia pe care am dat-o datoriei morale se desprinde ideea că Teologia morală nu ar putea să prevadă şi să determine datoriile concrete în toate cazurile date, ci numai să stabilească principiile care trebuie să stea la baza aprecierii datoriei fiecărui moment de către fiecare persoană. Acest lucru este important deoarece, aprecierea modului în care cineva îşi face datoria presupune cunoaşterea tuturor condiţiilor interioare şi exterioare în care trăieşte o persoană şi ca atare această cunoaştere aparţine persoanei înseşi şi nu unei autorităţi exterioare, cum ar fi autoritatea ştiinţifică a celui care studiază Teologia morală. Deci cunoaşterea şi aprecierea datoriei morale aparţine, în primul rând, fiecărei persoane umane ca o condiţie esenţială a demnităţii sale. Prima datorie a fiecăruia este să-şi cunoască datoria şi să şi-o asume fără intervenţia altuia, chiar bine intenţionată. Aceasta nu înseamnă, însă, că asumarea datoriei este o realitate care ţine doar de bunul plac al fiecăruia. Dimpotrivă, datoria morală concretă este realitatea prin care legea morală obligă conştiinţa şi angajează existenţa integrală a Omului. Mântuirea sa poate să depindă de atitudinea sa într-un caz dat. Neasumarea datoriei este expresia unei atitudini negative faţă de legea morală, care lezează demnitatea omului ca fiinţă morală, după cum împlinirea datoriei o întăreşte.

Atunci când cineva îşi evaluează modul în care şi-a asumat datoria poate să se situeze pe două poziţii greşite.

Prima constă în separarea datoriei de legea morală, deci separarea unui caz particular de principiul universal. Această atitudine a dat naştere la cunoscutul dicton: scopul scuză mijloacele.

A doua poziţie constă în neluarea în considerare a condiţiilor specifice în care legea trebuie să fie respectată. Această atitudine acordă o prioritate legii morale şi poate conduce la un rigorism apăsător. Între cele două extreme, unii moralişi consideră că există şi un spaţiu, care poartă aceeaşi amprentă ambiguă, şi anume spaţiul în care datoriile intră în coliziune unele cu altele. Pentru a depăşi această ambiguitate s-au propus diverse soluţii. Unii au împărţit datoriile în datorii generale şi particulare, primele având prioritate în raport cu ultimele. Spre exemplu datoria de a spune adevărul ar putea fi subordonată datoriei de a salva viaţa personală sau viaţa semenilor. Datoria de membru de familie ar putea fi subordonată datoriei de cetăţean al patriei etc.

          Din punctul nostru de vedere problema coliziunii datoriilor nu este una reală. Dacă legea morală are un caracter unitar atunci se exclude dinainte orice coliziune reală între datoriile morale. Dacă datoriile morale intră în conflict unele cu altele, atunci legea morală nu mai poate fi unitară şi ca atare neaplicabilă. În acest caz, de fapt, nici nu s-ar mai putea numi lege morală.

          Cauzele cele mai frecvente de pretinse coliziuni între datoriile morale sunt falsa apreciere a datoriei actuale şi neglijarea datoriei anterioare. Aprecierea greşită a datoriei actuale se datorează sau modului greşit în care se interpretează legea morală, sau modului greşit în care se interpretează cazul concret şi capacitatea morală a subiectului, sau, în sfârşit, unei false aplicări a legii morale într-o situaţie existenţială specifică. Interpretarea greşită a legii morale conduce fie la agresivitate faţă de sine şi de aproapele, fie la infidelitate morală. Am putea da ca exemplu cazul în care porunca cinstirii şi ascultării faţă de părinţi ar conduce pe cineva la nerespectarea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu, sau cel în care porunca cinstirii zilei de odihnă ar conduce pe cineva la neajutorarea imediată a unui semen aflat într-o situaţie critică.

          Interpretarea greşită a capacităţii morale a subiectului apare, spre exemplu, când cineva recunoaşte că are de îndeplinit o datorie morală, dar îşi supraapreciază sau îşi subapreciază capacitatea sa morală. În primul caz, când se supraapreciază, el greşeşte prin ambiţie şi bravadă, nelăsând posibilitatea altuia mai capabil de a-şi asuma această datorie (Rom. 12,3 şi 16). În al doilea rând, când se subapreciază, el greşeşte pentru că nu-şi asumă datoria cu încredere şi acest lucru naşte în sufletul său frustrare şi timiditate (2 Tim. 1,7).

          În sfârşit, aplicarea greşită a legii morale într-o situaţie existenţială concretă apare atunci când cineva nu se informează despre timpul şi locul în care o datorie morală poate fi îndeplinită.

          Am arătat mai sus că a doua cauză a coliziunii datoriilor este neglijarea datoriei anterioare. Atunci când cineva se angajează pe o cale greşită suportă în mod inevitabil consecinţele greşelii sale şi nu va mai putea armoniza fiinţa sa cu datoria sa morală. Neîmplinirea datoriei morale, la un moment dat, are consecinţe asupra tuturor celorlalte momente, iar timpul pierdut nu mai poate fi răscumpărat.

          Deci problema coliziunii între datoriile morale se rezolvă prin cunoaşterea datoriei morale în expresia ei unitară şi actuală. Există, însă, după unii moralişti, şi cauze actuale ale coliziunii datoriilor datorate nu unei greşeli personale, ci unei greşeli a semenilor. Spre exemplu cel care se află într-o situaţie limită şi pentru a-şi salva viaţa sa sau a semenilor ia ceia ce aparţine altuia, care este, însă, indiferent faţă de situaţia sa. Dacă nu ar lua, am admira desigur eroismul său, care ar conduce la moartea sa sau a semenilor săi, însă nu am putea lăuda rigiditatea sa morală. În acest caz se pare că există o coliziune între două datorii morale: aceea de a nu fura bunul altuia şi aceea de a respecta viaţa proprie şi viaţa celorlalţi. Unii moralişti care apără unitatea datoriei morale cred că nu este vorba de o coliziune între datorii, ci una între extrema mizerie şi datoria de a respecta binele altuia. Alţii consideră că, într-adevăr,în planul ideal nu există o coliziune între datorii, deoarece exigenţele pe care le impune Binele, adică voinţa lui Dumnezeu, nu pot intra în conflict unele cu altele. Într-o istorie marcată de păcat şi de dezordine morală se poate totuşi accepta o coliziune între datorii, dar aceasta priveşte nu datoriile în sine, ci persoana implicată în circumstanţele istorice. Din această perspectivă, a persoanelor implicate în acţiunile morale, evident că aceste coliziuni au existat şi vor exista, întrucât nu toate persoanele au ajuns la adevărata libertate morală. În mersul obişnuit al vieţii, aceste coliziuni îşi au cauza într-o infidelitate anterioară faţă de legea morală sau în faptul că viaţa nu este asumată după un principiu teologic, care să depăşească contradicţiile noastre existenţiale. Acest lucru transpare destul de clar din Evanghelia după Ioan în care Mântuitorul motivează teologic vindecarea orbului din naştere: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui care M-a trimis pe Mine; că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9,4). Deci Mântuitorul arată aici că trebuie să dăm fiecărui moment ceea ce I se cuvine, făcând efortul de a nu lăsa pe a doua zi ce trebuie făcut astăzi. Evident că acest lucru nu este uşor pentru existenţa umană marcată de păcat şi de consecinţele sale, dar dificultatea unei călătorii spre un ideal nu trebuie să ne oprească din drum, mai ales că legea morală şi idealul pe care îl are în vedere este în acord cu adevărata natură umană.