Aşa cum am mai spus, Decalogul a fost un „pedagog spre Hristos” (Gal 3,24).
El a avut drept scop pregătirea morală şi spirituală a umanităţii pentru
primirea în sânul ei a Fiului lui Dumnezeu. Dar această pregătire nu s-a putut
face fără consimţământul activ al poporului ales, fără răspunsul său pozitiv la
chemarea lui Dumnezeu. Acest răspuns efectiv este definit în Levitic, a 3-a
carte a Pentateuhului, ca „fidelitate faţă de Lege”. Această lege dată de
Dumnezeu poporului ales are deci o semnificaţie mult mai profundă decât
noţiunea de lege obişnuită, care condiţionează convieţuirea noastră socială şi
politică. Legea în sens biblic, aşa cum am mai spus, este o manifestare a
voinţei lui Dumnezeu, un dar al harului şi nu o legislaţie juridică cu o
finalitate socială. Acest lucru se poate observa din cuvintele Mântuitorului
rostite după cele nouă fericiri, în care este pusă în relaţie dialectică
puterea constrângătoare a legii, cu puterea eliberatoare a harului şi a
libertăţii credinţei. Evident că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, prin care
El S-a descoperit lui Moise şi poporului Israel, însă prezenţa Sa concretă
oferă o nouă perspectivă de interpretare a Legii: „Aţi auzit că s-a zis celor
de demult: «Să nu ucizi» (…) Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele
său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule,
vrednic va fi de pedeapsa sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va
fi de gheena focului” (Mt. 5, 21-22).
Observăm din acest text că Mântuitorul nu desfiinţează Legea, dar instituie
un nou criteriu de interpretare a sa şi anume criteriul iubirii. De aceea
Sfântul Pavel va spune că iubirea este „împlinirea Legii” (Rom. 13,10). De
aceea Taina împărăţiei lui Dumnezeu nu este Legea, ci Iubirea revărsată în lume
de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt.
Deci Iubirea, care exprimă Taina Împărăţiei lui Dumnezeu, numită şi iubire
evanghelică, nu se identifică cu un simplu sentiment uman, ci cu iubirea
kenotică a lui Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi faţă de lume,
pe de altă parte. Numai în acest caz, iubirea devine lege universală, aşa cun
transpare din cuvintele Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe
aproapele tău şi să urăşti pe vrăjitorul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El
face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaie peste
ceid repţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 43-45). Prin aceste cuvinte
Mântuitorul atrage atenţia că nimeni nu poate ajunge la taina Împărăţiei lui
Dumnezeu dacă nu face efortul de a depăşi natura sa individualistă,
autoapărarea biologică şi psihologică a eului în faţa alterităţii lui Dumnezeu
şi a semenilor.
Depăşirea egoismului, a egocentrismului şi autosuficienţei, susţinute
uneori chiar de respectarea Legii, aşa cum vedem din atitudinea fariseilor, nu
se poate realiza decât prin asumarea existenţială a virtuţilor prezente în cele
nouă fericiri. Acestea, la rândul lor, nu pot fi asumate în mod individualist,
ci în comunitate, fiind susţinute permanent de practica rugăciunii şi a
postului, după cum reiese din cuvintele cu care Mântuitorul îşi încheie predica
de pe munte.
Aşadar Legea Primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost o chemare
adresată poporului Israel pentru ca el să primească şi să poarte Numele lui
Dumnezeu în istorie. În tradiţia semitică, aşa cum am mai amintit, numele
reprezenta manifestarea unei alterităţi personale. Revelaţia numelui însemna o
comuniune şi o relaţie cu persoana care-şi descoperă numele, o posibilitate de
a face cunoştinţă cu fiinţa sa. De aceea Moise, acceptând misiunea încredinţată
lui de Dumnezeu, i-a cerut Acestuia să-i descopere Numele (Exod 3,13). Pentru
celelalte popoare acest nume rămâne ascuns. Chiar şi pentru Israel, Numele lui
Dumnezeu nu era accesibil decât în limitele „legământului”, a relaţiei cu
Dumnezeu. Acest legământ a fost concretizat în Lege.
Cel de-al doilea Testament afirmă însă că Hristos este sfârşitul Legii (Rom.
10,4; Gal. 2,16). De aceea tot Sfântul Apostol Pavel s-a opus celor care voiau
să impună Legea mozaică păgânilor care îmbrăţişau credinţa creştină. De fapt
acest lucru a fost consfinţit şi de sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte
15,10). Cu toate acestea noi nu putem să tragem concluzii pripite şi să afirmăm
că întreaga Lege a Primului Testament a fost înlăturată din viaţa creştină.
Textele invocate mai sus se referă de fapt la greutatea şi jugul Legii
ceremoniale care prefigura jertfa lui Hristos, în Primul Testament. Dar această
Lege nu mai este obligatorie în cel de-al doilea Testament pentru că Hristos
este acum jertfă curată şi în acelaşi timp jertfitorul care se duce pe Sine ca
jertfă Tatălui. De aceea Hristos nu desfiinţează Legea în totalitatea ei, ci o
plineşte (Mt. 5,17). Nici Sfântul Apostol Pavel nu refuză Legea şi caracterul
său pedagogic: „Desfiinţăm noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă
întărim legea (Rom. 3,31).
Pentru Sfântul Apostol
Pavel, Legea este un însoţitor al omului căzut în păcat. Ea aşează o limită
între starea de cădere şi starea de comuniune cu Dumnezeu. Ea defineşte şi
manifestă realitatea păcatului, eşecul omului incapabil de a trăi în comuniune
cu Dumnezeu.
Existenţa Legii este deci
expresia îndepărtării de Dumnezeu, dovadă că între om şi Dumnezeu există un
„zid despărţitor”. Chiar dacă omul ar respecta întreaga Lege, zidul despărţitor
nu se zdrobeşte, căci separarea, adică păcatul, nu constă doar în nerespectarea
Legii, ci în îndepărtarea de Dumnezeu. Aşa încât dacă nerespectarea Legii nu
epuizează realitatea păcatului, respectarea Legii nu înseamnă înlăturarea lui.
În acest sens Sfântul Apostol Pavel afirmă că omul nu se poate justifica prin
faptele Legii. Nu se poate deci îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu printr-o
respectare formală a unor prescripţii legale.
Hristos este sfârşitul Legii
(Rom. 10,4) şi în acelaşi timp eliberatorul celor de sub Lege (Rom. 8,2) pentru
că el a înlăturat condiţia existenţei Legii, adică păcatul. El a distrus în
trupul său divino-uman „zidul despărţitor” (Ef. 2,14), distanţa existenţială
care separă omul de Dumnezeu. Dar Legea nu este anulată, ci împlinită în
iubire. Legea continuă să descopere omului starea de păcat în care se află
(Rom. 7, 7-8). „Eu nu am cunoscut păcatul decât prin lege… Căci fără lege
păcatul este mort”. Totuşi acum, în starea de har, recunoaşterea păcatului nu
mai este o dovadă a condamnării şi a morţii. Legea nu mai este un blestem, ci
măsura însăşi a împărtăşirii noastre de iubirea lui Dumnezeu; Legea celui de-al
doilea Testament descoperă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru om, care
transfigurează încălcarea legii, făcând din ea o posibilitate de pocăinţă, de
întoarcere la relaţia de iubire cu Dumnezeu, adică o posibilitate a vieţii
veşnice. Mântuirea omului, participarea sa la viaţa veşnică, nu este deci un
fapt juridic, legalist, ci o participare la iubirea lui Dumnezeu care dăruieşte
viaţă. Problema pe care Sfântul Apostol Pavel a pus-o iudaizanţilor este o
dilemă între conţinutul ontologic al mântuirii şi acceptarea sa juridică.
Întrebarea fundamentală pentru el este: Cine dă viaţă celor morţi, cine
transfigurează existenţa noastră trecătoare, făcând din ea un ipostas al vieţii
veşnice: iubirea lui Dumnezeu sau Legea? Dacă este Legea, atunci „Hristos a murit
în zadar” (Gal. 2,21). Dacă este iubirea Sa, atunci viaţa şi mântuirea sunt
daruri ale libertăţii iubirii lui Hristos care ne eliberează de sub jugul Legii
(Ef. 2, 5-10).
Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
a dovedit că iubirea Sa este superioară Legii. „Noi avem Lege şi după legea
noastră trebuie să moară”, au strigat iudeii lui Pilat. Prin aceste cuvinte,
fără a cunoaşte semnificaţia lor reală, iudeii au surprins sensul profund al
jertfei lui Hristos. Conform Legii omul este supus morţii, separării de viaţă:
el trebuie să moară. Hristos s-a supus Legii şi morţii, dar prin aceasta el
înserează Legea şi moartea într-o nouă ordine a existenţei: în iubirea care
ipostaziază viaţa. Crucea lui Hristos este ultima consecinţă a Legii, a
blestemului şi a morţii, dar în acelaşi timp este sfârşitul Legii şi depăşirea
ei. De aceea pentru un creştin Legea este iubirea răstignită a lui Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, care aşteaptă în tăcere răspunsul omului.
