Teologie Morala

Adevărata pocăinţă diferă de la început de un sentiment morbid al greşelii, căci aceasta nu este decât o formă patologică a remuşcării. Într-adevăr, pocăinţa care vrea să vindece păcatul pare să se înrudească cu psihoterapia care doreşte să redea sănătatea psihică celor destrămaţi interior datorită unei impresii morbide a culpabilităţii. Mai mult, şi de o parte şi de alta, procesul pare acelaşi pentru că se doreşte a face lumină până în adâncurile sufletului, pentru a descoperi motivaţiile secrete.

          Totuşi pocăinţa caută să vindece sufletul în profunzimea sa acolo unde el „atinge” pe Dumnezeu şi aceasta pe calea dureroasă a unei remuşcări smerite a propriei culpabilităţi. O anumită psihanaliză refuză această cale. Un psihiatru materialist, dacă nu poate contesta fenomenul apariţiei simultane într-un suflet a sentimentului greşelii şi a unei rupturi de echilibru, consideră păcatul ca o „reminiscenţă arhaică” sau o „ficţiune nevrotică”. El nu crede în posibilitatea unei greşeli libere care ar crea în conştiinţă un dezechilibru profund prin abandonarea valorilor eterne, prin negarea Dumnezeului iubirii şi, deci, prin neacceptarea pocăinţei, ca şi cale de mântuire şi de sănătate. Sentimentul de culpabilitate pe care-l întâlneşte în experienţa clinică îi apare ca un obstacol în echilibrul afectiv şi în adaptarea socială. Noi nu contrazicem această observaţie, dar nu o reducem doar la această explicaţie.

          Psihologia adâncurilor arată că există false culpabilităţi şi complexe rezultate din experienţe nestăpânite sau erori de educaţie. A invita în acest caz la pocăinţă nu înseamnă altceva decât o agravare a răului. Mai mult, la sufletele cu adevărat vinovate şi care au nevoie de convertire poate apărea o supraîncărcare a sentimentelor nevrotice, datorită refulărilor morbide de laşitate.

          Pentru a fi salvatoare, culpabilizarea presupune o distincţie riguroasă între o greşeală reală şi conştiinţa acestei greşeli, şi orice fals sentiment de culpabilitate. Pentru a vindeca un asemenea sentiment, îndemnurile unui duhovnic nu sunt suficiente. Dimpotrivă, o psihiatrie sănătoasă, eliberată de prejudecăţi freudiene – chiar dacă foloseşte metodele lui Freud, Adler sau Jung – va putea obţine o ameliorare sau chiar vindecarea.

          În ceea ce-l priveşte, psihiatrul ar trebui să nu extindă spre universul spiritual normal concepte valabile numai pentru domeniul patologic. Astfel, când el înlătură conceptul de lege morală şi pretinde să-l substitiie cu simple reguli de igienă, el confundă legea morală şi tabu-ul, voinţa unui Dumnezeu personal, cu interdicţiile mitice. Trebuie înlăturat doar falsul concept de lege. Adevărata lege morală, expresie a iubirii lui Dumnezeu, nu provoacă o angoasă morbidă, ci întemeiază sănătatea şi optimismul sufletului. Eroarea fundamentală a psihanalizei freudiene este aceea de a cunoaşte eronat factorii spirituali ai personalităţii. Ea este incapabilă să discearnă între o impulsie instinctivă şi un fenomen spiritual propriu-zis.

          La fel este păgubitor să reducem tot sensul greşelii şi al păcatului la un sentiment morbid de culpabilitate. Un psihiatru fără prejudecăţi va constata, totuşi, că „a psihanaliza pe cineva nu înseamnă a-l disculpabiliza cu orice preţ, ci a aşeza culpabilitatea sa pe un teren al responsabilităţii adevărate şi nu mitice”[1].

          Psihanaliza nu ar trebui să întreţină confuzii simpliste. După cum nevroza este adesea o încercare angoasantă de a găsi într-o zonă înşelătoare şi superficială soluţia unei responsabilităţi mult mai grave sau a unei probleme mult mai profunde, la fel o anumită psihanaliză încearcă să găsească sănătatea sufletului la un nivel superficial şi care maschează adevăratele profunzimi ale persoanei. Remediul iluzoriu este mai grav decât răul.

De asemenea, duhovnicul nu va aşeza orbeşte pe calea pocăinţei un bolnav psihic, ci trebuie să-i asigure, mai întâi, un bun tratament medical. Dar şi psihiatrul trebuie să lase liberă calea spre Dumnezeu. Când păcatul său este adevărat şi mizeria morală autentică, nu există pentru om decât calea pocăinţei.

          Pe această cale, însă,  este suficient să depăşim doar conceptele psihanalitice materialiste. Trebuie să depăşim şi o concepţie pur moralistă despre păcat. Cine nu vede în păcat decât periclitarea propriei desăvârşiri sau conflictul cu un principiu juridic, sau nerespectarea unei valori impersonale, pocăinţa sa rămâne un „monolog”. Chiar dacă dincolo de această lege întâlnim şi imaginea Legislatorului, pocăinţa nu atinge adevărata sa profunzime. El devine uşor angoasat şi sentimentul de neputinţă pe care-l trăieşte poate să-l conducă la mari depresii.

          Pocăinţa autentică are o dimensiune religioasă. Ea presupune credinţa într-un Dumnezeu care ne cheamă pe nume. De aceea nu putem reduce păcatul la o simplă neascultare de legea morală. Pocăinţa este, deci, un veritabil răspuns al păcătosului la chemarea lui Dumnezeu, care urăşte foarte mult păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Această iubire este cea care-l răneşte cel mai mult pe păcătos şi nu încălcarea unei legi. Iubirea Părintelui îl răneşte, dar îl şi vindecă, pentru că el nu cere iertare unei legi inflexibile, ci milostivirii lui Dumnezeu care s-a revelat ca iubire. În lumina credinţei creştine, pocăinţa ia forma întâlnirii cu Hristos şi aceasta constituie o putere de transformare morală. Ea presupune un regret al sufletului, o detestare a păcatelor comise, o hotărâre de a nu mai păcătui.

          Ni se recomandă uneori să ne eliberăm de pocăinţă printr-o indiferenţă şi uitare a trecutului şi luarea unor bune decizii pentru viitor. Dar ceea ce nu ne spun cei ce gândesc aşa este de unde luăm puterea pentru realizarea acestor „bune dorinţe” dacă nu ne-am eliberat prin pocăinţă de determinismul trecutului. Psihologic şi teologic este evident că nimeni nu poate, începând de la păcat, să ajungă la un reînceput veritabil, fără a fi ars în focul pocăinţei toată reminescenţa păcatului. Căci, într-adevăr, greşelile şi păcatele, după propria lor tendinţă persistă în suflet şi-şi exercită în multe feluri influenţa malefică. Fiecare păcat se înscrie, deci, în structura sufletului uman şi exercită în el o influenţă orbitoare. El tinde să diminueze libertatea morală autentică. Doar „pocăinţa” ucide nervul vital al păcatului. Dar pocăinţa nu „ucide” decât pentru a recrea o inimă nouă. Pentru aceasta este necesar nu doar a corecta un aspect al conduitei, ci de a orienta întreaga viaţă spre Hristos şi în mod deosebit zonele vulnerabile care au întârziat convertirea şi au ocazionat păcatele.