Ochii dacă stau prea mult
în întuneric pierd acuitatea lor. Dacă apelul conştiinţei nu este niciodată
ascultat, conştiinţa însăşi sărăceşte. Refuzul continuu de a iubi naşte o
împietrire a inimii, o neputinţă de a iubi. Raţiunea pentru a sesiza legea în
toată dimensiunea sa atrăgătoare, ar avea nevoie ca voinţa să o stimuleze prin
dorinţa sa. Lipsită de acest ajutor, ea nu mai percepe decât legea abstractă şi
seacă. Cămara însăşi a sufletului dacă nu se hrăneşte cu entuziasmul raţiunii
şi al voinţei se întunecă, iar flacăra sa se stinge.
Acest rău poate îmbrăca
diverse forme după componentele intelectuale, afective, volitive ale fiecăruia.
a) Unitatea personalităţii
şi deci dinamismul conştiinţei este ameninţat la omul slab, care recunoaşte cu
plăcere binele ideal, dar în practică el îl compromite. El susţine teorii
frumoase dar nu le întrupează. Este ca şi cum i-ar lipsi, între raţiunea care
contemplă culorile şi voinţa care ar trebui să le asume, o scânteie afectivă care
să le unească. De aceea este important pentru formarea unei conştiinţe morale
integre ca noi să nu studiem numai poruncile, nici numai Binele ca valoare „în
sine”, ci să răspundem concret la apelul care ni-l adresează. O viaţă afectivă
bine rânduită şi înţelept dezvoltată este de o mare importanţă.
b) Mai ales neascultarea
obişnuită şi voluntară faţă de exigenţele conştiinţei, greşelile multiple fără
nici un regret, ruinează profund conştiinţa morală.
La cei slabi ea va ajunge la
o structură divizată a personalităţii, comparabilă cu cea în care se instalează
spiritile prea speculative şi idealiste. Lumina binelui străluceşte încă în
raţiune dar fără căldură. Ea nu mai pătrunde voinţa, iar sufletul nu mai
trăieşte decât la suprafaţa sa însăşi. Adâncul sufletului în care totuşi
comunică raţiunea şi voinţa, în care cunoaşterea ar trebui încălzită de iubire
şi iubirea ar trebui să lumineze raţiunea, pare căzut în letargie, cuprins de
un somn al morţii. Personalitatea este bolnavă, atinsă până în inimă de o dualitate
morbidă.
La personalităţile viguroase
şi sănătoase, reacţia faţă de greşelile multiple este diferită. Ele nu
tolerează mult timp sciziunea. Dar pentru că voinţa orgolioasă refuză să se
supună normelor binelui, raţiunea este cea care se va supune voinţei. Astfel se
realizează la nivelul voinţei rele un nou acord şi energiile conştiinţei,
dinamismul unităţii sunt cooptate în avantajul acestei armonii tenebroase. În
aparenţă viaţa acestor oameni dă mărturie de o logică perfectă şi de o logică
fără fisură între atitudinea lor voluntară şi convingerile lor intelectuale.
Dar aceasta este o caricatură a unităţii veritabile. Raţiunea şi voinţa sunt
unite, dar şi una şi alta, şi sufletul întreg, străine lumii adevăratelor
valori, separate de izvorul dumnezeiesc, locuiesc totuşi în minciună. Unitatea
lor este tenebroasă, adică satanică. Impostura devine în ele o stare organică.
