Păcatele strigătoare la cer sunt acelea care cer singure sancţiunea încă în
lumea aceasta, pentru ca răutatea să fie înfrântă, iar relele ce decurg din ele
să se stăvilească. Ele sunt păcate grave împotriva aproapelui şi a societăţii
şi sunt pedepsite cu asprime şi de către legile societăţii. Sunt păcate ce se
împotrivesc ordinii naturale şi sociale, iar prin aceasta, se aduc prejudicii
demnităţii omeneşti şi societăţii.
După Sfânta Scriptură,
păcatele strigătoare la cer sunt: omuciderea, asuprirea văduvelor, orfanilor şi
săracilor, oprirea plăţii lucrătorilor, – îndreptate contra instinctului social
– homosexualitatea, – îndreptată împotriva instinctului sexual – şi lipsa de
cinstire a părinţilor.
a. Omuciderea sau uciderea voită sau intenţionată (Fac. 4, 8-10) ce
poate fi mijlocită sau nemijlocită, comisă faţă de viaţa proprie (sinucidere)
sau străină, născută sau încă nenăscută (avort), este cel mai mare rău pe
care-l putem face omului, pentru că – după învăţătura Bisericii – viaţa este
cel mai mare dar al lui Dumnezeu, de care noi n-avem dreptul să lipsim pe cel
ce are acest dar. În aceeaşi categorie întră toate acţiunile înrudite cu
uciderea omului şi anume: cruzimile, răpirea libertăţii prin captivitate şi
robie, atentatul la bunul nume al aproapelui.
Pe lângă această ucidere
fizică, tot păcat mare este uciderea sufletească sau morală, pe care o putem
pricinui aproapelui nostru prin învăţătura, îndemnul, sfatul, exemplul nostru
rău, prin care-l facem să cadă în păcate grele, care aduc moartea sufletului.
De acest fel de ucidere
vorbeşte Mântuitorul când zice că este mai bine să-şi lege cineva o piatră de
gât şi să se arunce în mare, decât să scandalizeze pe un copil şi când ne
îndeamnă să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide, ci
să ne temem numai de Dumnezeu, care poate ucide pe veci şi trupul şi sufletul
în gheenă.
b. Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor (Ieşire 3, 7 ş.u.; 22,
22-24; Sirah 35, 14-19). Aceste trei categorii de fiinţe omeneşti trebuie să
fie obiectul principal al dragostei şi ajutorul nostru, pentru că şi-au pierdut
pe cei ce-i iubeau şi le purtau de grijă sau nu au cele ce le trebuie pentru
trai, din pricina vârstei sau a bolii. Ocrotirea lor este şi o datorie de
caritate socială. Se înţelege cât de urât şi criminal lucru este asuprirea lor
printr-o nedreaptă administrare tutelară, prin înşelăciune, prin abuz de putere
etc., pe care opinia publică în societate le pedepseşte prin mustrare publică
şi cu rigoarea legilor. Asuprirea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor lezează
nu numai dreptatea, lege de bază a societăţii omeneşti, dae are şi o răutate
deosebită, sporită prin faptul că o lezează faţă de cei ce, din pricina
slăbiciunilor lor deosebite, nu se pot apăra şi care au cel mai mare drept la
sprijinul şi ajutorul oamenilor, fiind năpăstuiţii sorţii.
c. Oprirea plăţii lucrătorilor. Gravitatea acestui păcat stă în faptul
că nu-i numai o nedreptate, ci, indirect, şi un atentat la viaţa semenilor
noştri, care-şi merită pentru muncă plata dreaptă. Despre aceasta Scriptura
zice: „Să nu opreşti plata celui sărac, sau celui lipsit dintre fraţii tăi, sau
a simbriaşului…, cisă-i dai plata în
aceeaşi zi, înainte de a apune soarele… ca să nu strige către Domnul asupra ta”
(Deut. 24, 14-15). „Iată, plata lucrătorilor – zice Sfântul Iacob – celor ce au
secerat ţarinile voastre, pe care a-ţi oprit-o, strigă, şi strigătele
secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot” (Iacob 5,4).
Mântuitorul proclamă acest
drept elementar al muncitorului la plata sa prin cuvintele: „Vrednic este
lucrătorul de plata sa” (Luca 10,7).
d. Nelegiuirea sodomiţilor, sub care se înţelege orice desfrânare
împotriva firii, precum şi împiedicarea cu intenţie a zămislirii de prunci. Au
practicat-o locuitorii din cetăţile Sodoma şi Gomora, blestemate şi nimicite de
Dumnezeu (Fac. 18,20 şi 19,13). Ca şi omuciderea, sodomia vatămă legea
conservării speciei şi a individului
e. Neascultarea faţă de părinţi. Aşa cum am văzut într-o altă parte,
copiii sunt datori să iubească, să cinstească, să asculte şi să-i ajute pe
părinţii lor. Cinstirea şi recunoştinţa este minimul ce se cere de la copii.
Păcătuiesc greu fiii prin cuvinte când blesteamă, înjură şi batjocoresc pe
părinţii lor şi când le întărâtă mânia; păcătuiesc greu prin semne când îi
dispreţuiesc, îi batjocoresc şi-i ridiculizează; în fine, păcătueisc prin fapte
faţă de părinţi dacă-i bat, ridică mâna supra lor în semn de lovire, dacă-şi
acţionează părinţii în judecată.
La evrei, asemenea păcate
erau pedepsite cu moartea. „Cel ce bate pe tatăl sau pe mama sa, cu moarte să
se omoare! Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se
omoare!” (Ieşirea 21, 15-17).
Lipsa de iubire şi de
respect faţă de părinţi şi îndeosebi neascultarea sunt, de asemenea, păcate
grele.
De aceea, aceste păcate sunt
puse printre păcatele strigătoare la cer.
