Teologie Morala

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor teologice. Ele au temeiul în următoarele texte din Sfânta Scriptură: „Price păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, spune Mântuitorul, dar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată; celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui nici în veacul acesta şi nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,31,32; Marcu 3, 28-29; Luca 12,10; Fapte 6,11), „căci nu este cu putinţă celor ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit” (Evr. 6, 4-6). „Căci dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoaşterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi iuţimea focului” (Evr. 10,26,27).

          Din aceste texte rezultă că păcatele contra Duhului Sfânt se caracterizează printr-o împotrivire îndărătnică acţiunii sfinţitoare a Duhului Sfânt, fiind împreunată şi cu nesocotinţa sau lepădarea darurilor dumnezeieşti.

          Aceste păcate, numite hulă împotriva Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul, dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se leapădă de Hristos.

          Păcatul împotriva Duhului Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme. Astfel, la Fericitul Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă[1] se numără şase păcate contra Duhului Sfânt; câte două contra virtuţilor teologice.

          a. Contra credinţei: a) împotrivirea la adevărul învederat şi dovedit al credinţei creştine; b) lepădarea de Hristos şi de Biserica Lui (apostasia) şi prigonirea ei.

          b. Contra nădejdii: a) încrederea semeaţă şi nemăsurată în harul şi îndurarea lui Dumnezeu; b) pierderea nădejdii în mila şi bunătatea lui Dumnezeu.

          c. Contra dragostei: a) nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; b) pismuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit şi faptele bune săvârşite.

          Se împotrivesc adevărului învederat al credinţei toţi cei cari, deşi sunt convinşi de temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totuşi să-l îmbrăţişeze, pentru că le place să păcătuiască, iar adevărurile creştine le stau împotrivă.

          Se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi îndurarea lui Dumnezeu cei ce au conştiinţa laxă şi socotesc că oricât de multe şi grele păcate ar face, Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, îi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare. Socotinţă greşită, căci Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia ca să te pocăieşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi.

          Disperă de îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu cei care au conştiinţa scrupuloasă, adică îşi închipuie că păcatele lor sunt atât de mari, încât Dumnezeu, care este nu numai bunătatea dar şi dreptatea şi sfinţenia absolută, nu-i va ierta niciodată, chiar de ar face fapte bune.

          Fără îndoială că păcatele împotriva Duhului Sfânt constituie gradul cel mai mare al stării păcătoase şi împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o pocăinţă adevărată. Căci noi ştim că nu există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după spusa Fericitului Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici o boală care să nu se poată vindeca. Acelaşi spune că, în sens strict, un singur păcat nu poate fi iertat şi anume nepocăinţa finală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut mai pe urmă şi li s-au iertat toate”[2]. Este cazul Sfântului Apostol Petru.

          Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate este ca paralizată şi nu mai sunt capabili de nici un efort spre îndreptare, nu se mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se pocăiască.

          Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre aceste păcate, „că nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va să vie” (Mt. 12,32).