Teologie Morala

          Sistemul etic kantian, acceptând autonomia absolută a raţiunii, a separat morala de religie, realitatea imanentă a conştiinţei morale de originea sa transcendentă. De aceea Kant a introdus o nouă categorie şi anume transcendentalul. Ori transcendentalul implică o transcendenţă dar aceasta se operează doar în planul imanent al existenţei, un fel de dedublare a realităţii în subiect şi obiect. Această distincţie între subiect şi obiect este specifică gnoseologiei germane şi a avut efecte pozitive în domeniul ştiinţei, dar în domeniul moralei a avut efecte negative.

          Noi constatăm, şi bunul simţ constată, că orice conştiinţă morală autentică este legată de ideea de Dumnezeu, adică de conştiinţa religioasă. Legea morală nu poate obliga conştiinţa dacă ea nu are un caracter religios, dacă nu presupune o instanţă morală absolută, care este Dumnezeu.

          Este adevărat că există oameni morali şi în afara spaţiului religios, dacă moralitatea se identifică doar cu o viaţă echilibrată şi calculată după criteriul utilului şi interesului. În situaţii limită noi punem la îndoială mărturia lor. Oricum nereligiozitatea este o excepţie şi nu o regulă în umanitate. În toate timpurile şi pretutindeni, omul a avut o credinţă, o religie şi aceasta a structurat conştiinţa sa morală. Dacă idealul religios era decăzut, ca în religiile păgâne, decăzută era şi conştiinţa lor morală. Bunul simţ al majorităţii oamenilor nu a separat morala de religie, conştiinţa morală de cea religioasă, şi a afirmat întotdeauna originea sa transcendentă.

          Cu toate acestea, empiriştii obiectează. Dacă originea conştiinţei morale este transcendentă, dacă legea morală este universală, cum se explică faptul că idealul moral variază de la un popor la altul, de la o epocă la alta? Cum odinioară sclavia la greci şi romani sau uciderea bătrânilor sau copiilor erau considerate ca fapte bune? Răspunsul este că nu tendinţa de a face bine şi de a evita răul variază, ci credinţele religioase care le-au falsificat conştiinţa. Sălbaticii considerau bătrâneţea ca cel mai mare rău şi de aceea îngroparea bătrânilor de vii li se părea a fi o faptă bună. Deci tendinţa spre a face binele şi a evita răul este universală, dar ideea de bine se poate falsifica pentru că manifestarea acestei tendinţe depinde de factorii externi, de credinţele religioase şi de treapta culturală a oamenilor. Cu alte cuvinte conştiinţa morală are în conţinutul său elemente cognitive şi de aceea ea poate fi cultivată, educată. Educaţia conştiinţei morale este în strânsă legătură cu educarea conştiinţei religioase.

          Din punct de vedere teologic conştiinţa morală nu poate fi separată de conştiinţa religioasă. Se ştie că sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui A. Compte, religiei I se atribuie un rol străin faţă de morală, pentru că religia, afirmă gândirea pozitivistă, s-a născut din nevoia omului de a-şi explica lumea. Ea satisface curiozitatea intelectuală a popoarelor în faza primitivă, personificând forţele naturii şi creând miturile, care nu sunt în strânsă legătură cu comportamentul moral al omului. Formarea caracterului moral aparţine societăţii, care hotărăşte, după aspiraţiile sale, ce este bine şi ce este rău. Morala se naşte deci fără ajutorul religiei, chiar dacă ele se întrepătrund la un moment dat, zeii fiind consideraţi garanţii legilor sociale. Experienţa ne arată că această teorie este greşită. Nu morala este fundamentul religiei, ci religia este fundamentul moralei şi amândouă sunt constitutive sufletului uman. Educaţia nu crează, ci doar cultivă aceste două realităţi ontologice, care din punct de vedere teologic îşi au originea în actul creaţiei omului, după chipul lui Dumnezeu-Treime.