Teologie Morala

Pentru cel care trăieşte în orizontul ordinii morale creştine, izvorul şi temeiul oricărui bine nu este o idee impersonală sau un postulat metafizic, care se impune din afară ca un imperativ categoric, ci este Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, care se „odihneşte” prin har în adâncul fiinţei umane.

          Pentru că este Treime, Dumnezeu este iubirea etern dăruitoare şi jertfitoare, aflându-şi odihna deplină în el însuşi. El nu caută un plus de existenţă în afară de El. Acest adevăr fundamental, la care nu se poate ajunge pe o cale discursivă, raţională, ci pe calea smerită a credinţei, luminează atât motivul şi scopul creaţiei, cât şi misiunea responsabilă a omului în raport cu creaţia. Creaţia întreagă a fost adusă de la nefiinţă spre fiinţă, nu dintr-o necesitate internă a lui Dumnezeu, ci din preaplinul bunătăţii şi al iubirii Sale, pentru ca şi alte fiinţe să se împărtăşească de bunătatea şi iubirea Sa întreit personală[1].

          Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens: „Dumnezeu cel supraplin n-a adus cele create la existenţă fiindcă avea nevoie de ceva, ci ca acestea să se bucure, împărtăşindu-se pe măsura şi pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura”[2]. Dacă toate au fost create de Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea şi iubirea Lui, atunci scopul lor ultim nu este altul decât odihna desăvârşită întru El. „Aceasta este cu adevărat Sfârşitul Providenţei şi a celor providenţiate, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul[3]. Şi Dionisie Pseudo-Areopagitul subliniază în mod deosebit acest adevăr: „Bunătatea, spune el, pe toate le întoarce spre ea. Ea este principiul adunător al celor dispersate, ca dumnezeirea începătoare şi unificatoare. Şi toate o doresc ca pe originea lor şi ca ţintă finală. Şi Binele este cel din care toate au luat subzistenţa şi există, şi au fost create ca din cauza desăvârşită, în care toate sunt împreună, păzite şi păstrate ca într-un sân atotţiitor şi pe care toate îl doresc”[4].

          Acest dor adânc al întregii creaţii după comuniunea cu Dumnezeu nu-şi poate găsi împlinirea decât prin om, pentru că numai omul se poate bucura în mod conştient de bunătatea şi iubirea care coboară de Sus, peste lumea în care el trăieşte. De aceea Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Dumnezeu „a şezat fiinţa umană pe pământ ca o altă lume, mare în micimea sa, regele întregului pământ, dar îndumnezeit prin orientarea lui spre Dumnezeu”[5]. Atunci când omul iubeşte lumea în Dumnezeu, nu se mai instituie ca stăpân al ei şi nici nu devine sclavul ei, ci trăieşte sentimentul că lumea îi este dăruită, pentru ca el s-o transfigureze prin iubire şi lucrare, şi prin aceasta să ajungă la binele suprem al vieţii sale, care este mântuirea. Mântuirea însă nu se încorporează unui sistem de referinţe pentru a deveni criteriu axiologic. Deci ea nu se identifică cu binele ca valoare etică pentru că nu valoarea contează pentru un creştin, ci ceea ce este dincolo de valoare, şi anume comuniunea cu Hristos, în Duhul Sfânt, într-o autentică libertate a iubirii. De aceea binele ca valoare morală în spiritualitatea creştină nu este raportat la o valoare absolută impersonală, ci la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi, descoperită lumii prin întruparea Mântuitorului. În acest sens Mântuitorul Iisus Hristos este izvorul şi temeiul absolut al oricărui bine moral.

          El a descoperit omului că binele spre care el trebuie să tindă cu întreaga fiinţă este cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu,  care-l cheamaă la comuniune, ca menire fundamentală a existenţei sale.