Etimologic, noţiunea de morală vine din limba latină de la adjectivul moralis, is. Cercetătorii în domeniu
consideră că cel care a folosit prima dată, în scrierile sale, noţiunea de
morală a fost Marcus Tullius Cicero (106-43 î.d.Hr.), filosof, orator, scriitor
şi om politic roman. În capitolul I al tratatului său de morală, el scrie:
„Quia pertinet ad mores, quod ²2@H illi vocant, nos eam
partem philosophiae de Moribus appelare solemus; sed decet augentem linquam
latinam nominare Moralem”[1].
Aşa cum reiese din acest
citat, adjectivul moralis derivă de
la substantivul mos, ris, care, tradus în limba română,
înseamnă datină, obicei. Corespondentul grecesc al noţiunii de morală este etica (²246Z). Această noţiune derivă
de la substantivul ²2@H, prezent şi el în
citatul de mai sus. În opera lui Homer el însemna vatra strămoşilor, locuinţa unei
familii sau patria. Mai târziu, s-a trecut de la această semnificaţie
geografică-spaţială la o semnificaţie spirituală, ²2@H însemnând patria
spiritului, a sinelui moral.
În limbajul popular, ²2@H avea, totuşi, o
semnificaţie asemănătoare cu cea a latinescului mos, ris, adică datină,
obicei sau, în sens moral, legea sau norma întemeiată pe datină: morem facet
usus (Ovidiu); sau: morem pacis imponere (Virgiliu).
Cu acest înţeles apare
noţiunea de ²2@H şi cea de mos, ris
în Noul Testament, în Epistola a I-a către Corinteni 15, 33, în care Sfântul
Apostol Pavel citează pe poetul Menandru[2].
„Nu vă lăsaţi înşelaţi, scrie el. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (Nolite
seduci: corrumpunt mores bonos colloquia mala).
Cele două substantive
subliniate au în textul de mai sus un sens moral propriu-zis întrucât se referă
la legea sau datina morală a unei comunităţi, în cazul nostru comunitatea
creştină. Deci noţiunea de morală, în cadrul disciplinei noastre, este un
atribut substantival ce caracterizează un câmp distinct al reflecţiei
teologice.
