Teologie Morala

a) Pentru determinarea naturii păcatului, este nevoie mai întâi să vedem prin ce se deosebeşte noţiunea păcatului de alte noţiuni, apropiate ca sens şi cu care adesea se confundă. Păcatul se deosebeşte de patimă şi viciu, pentru că păcatul este un act, pe când patima şi viciul este o direcţionare a voinţei şi o activitate statornică în direcţia contrară legii morale.

          Păcatul se mai deosebeşte de delict, care este violarea externă a legii. De aceea, orice delict este şi păcat, dar nu orice păcat este şi delict, pentru că păcatul poate fi numai o violare lăuntrică a legii.

          De asemenea, noţiunea păcatului este mai restrânsă decât noţiunea răului. Păcatul este răul moral, răul cel mai grav şi cauza tuturor celorlalte rele, dar nu se poate identifica cu ceea ce se înţelege prin „răul fizic”, care este o pedeapsă pentru păcat şi nici cu „răul metafizic”, care este explicabil prin situaţia noastră de creatură.

          Păcatul are, în fine, o sferă mai largă decât egoismul şi senzualitatea. Este adevărat că îndepărtarea de Dumnezeu apare în viaţa morală sub forma egoismului şi a senzualităţii. Totuşi, nu-i corect să definim păcatul prin aceste două noţiuni, pentru că, mai întâi, acestea nu cuprind toate păcatele şi, în al doilea rând, întrucât, pentru creştin, elementul religios, raportul cu Dumnezeu este esenţial.

          A defini păcatul prin senzualitate este şi mai inexact. Mai întâi nu orice act senzual este păcat, bunăoară, mâncarea, somnul; în al doilea rând, senzualitatea nu cuprinde toate păcatele posibile. Există unele păcate, chiar din cele mai grave, ca: ura, cruzimea, minciuna etc. care nu au nici o legătură cu simţurile. În al doilea rând, acestă părere n-ar putea putea defini păcatul îngerilor răi, care sunt lipsiţi de senzualitate. În sfârşit, prin considerarea senzualităţii ca esenţă a păcatului, s-ar diminua răutatea şi gravitatea păcatului întrucât ar fi dedus din condiţiile naturale ale vieţii umane.

          b) Pentru ca un act să fie rău din punct de vedere moral, trebuie să constituie o abatere de la un scop moral bun şi să fie voluntar. Răutatea actului stă în poziţia dezordonată faţă de scopul moral bun, iar vina stă în caracterul lui voluntar.

          Totuşi, dezordinea nu-i aceeaşi în păcatul de moarte şi în cel ce se iartă, precum nici caracterul voluntar nu-i acelaşi în orice păcat.

          Dar dacă se lasă la o parte păcatul originar şi păcatul căruia îi lipseşte caracterul voluntar şi conştient, păcatul actual, oricum ar fi, se poate defini destul de corect, conform cu părerea comună a teologilor, drept: încălcarea conştientă şi liberă a legii morale sau împotrivirea conştientă şi liberă faţă de voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală.

          În Mărturisirea ortodoxă (întreb. XVI) se afirmă toate elementele necesare unei definiţii a păcatului propriu: „Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu şi această călcare este însăşi împotrivirea la voia lui Dumnezeu făcută cu mintea şi cu voia călcătorului de lege”.

          Această călcare a legii divine se săvârşeşte prin omitere sau comitere şi constă dintr-o lucrare cu gândul, cu vorba sau cu fapta.