Teologie Morala

       Învăţătura creştină despre virtute mai accentuează îndeosebi lucrarea harului divin în viaţa creştinului, har care începe odată cu botezul. Sfântul Iustin Martirul zice că Hristos ne-a înnoit în har prin botez, spre a împlini voinţa lui Dumnezeu prin libera noastră voinţă. Necesitatea harului pentru sporirea energiei sufleteşti este accentuată îndeosebi de către Chiril, arhiepisopul Ierusalimului în catehezele sale[1]. De asemenea, şi Sfântul Ioan Gură de Aur consideră harul divin necesar pentru virtute şi sfinţirea celui ce crede, pentru că voinţa cea bună a noastră nu este de ajuns, dacă ea nu primeşte putere de sus şi această putere ea nu o mai primeşte dacă nu se îndreaptă cu vremea şi nu se face vrednică de această primire[2].

          Harul divin este o realitate de existenţa căreia nu trebuie să ne îndoim nici o clipă, dar este şi rămâne o realitate supranaturală, care se coboară asupra noastră şi care ne poate influenţa prin mai multe căi sau mijloace. Modul în care el îşi exercită acţiunea asupra noastră ne rămâne totuşi necunoscut. Harul este o putere dumnezeiască ce „trezeşte, luminează, întăreşte şi consolidează puterile naturale (…) în procesul mântuirii”, dar respectând „libertatea omenească care este baza existenţei lumii morale”[3]. Harul foloseşte numai „celor care îl voiesc şi care consimt la poruncile lui necesare mântuirii”[4].

          Din această perspectivă, întreg procesul educaţiei creştine capătă deci o semnificaţie cu totul nouă: educaţia minţii sau educaţia intelectuală, înnobilarea simţirii şi întărirea voinţei spre cele bune se face prin ajutorul şi sub influenţa harului divin, singur în stare a aduce creştinul la desăvârşire. Viaţa creştinului se desfăşoară astfel între două limite: una impusă de puterile şi dispoziţiile ei naturale, iar alta – care-l ridică şi-l înnobilează – impusă de harul divin. În măsura în care creştinul se străduieşte spre bine, în aceeaşi măsură îi dovedeşte energia şi lucrarea sa. Astfel, la temelia virtuţii creştine stă străduinţa creştinului, ajutată de harul divin.

          În faţa situaţiilor şi a împrejurărilor de viaţă care se pot schimba din zi în zi, creştinul îşi poate dovedi virtutea sa acţionând totdeauna potrivit cerinţelor legilor morale. A acţiona după aceste legi în diferitele împrejurări în care te afli, înseamnă a avea permanent vie în tine voinţa lui Dumnezeu şi poruncile Lui, cărora trebuie să te supui şi pentru care conştiinţa morală deplin formată este un îndreptar subiectiv. Numai atunci se poate spune că o faptă morală este virtuoasă, când provine dintr-o adâncă simţire internă faţă de Dumnezeu. Această simţire şi trăire interioară, expresie a iubirii faţă de Dumnezeu, trebuie să fie legată însă în mod necesar de ideea datoriei: cine nu simte în el chemarea datoriei, nu poate simţi nici chemarea virtuţii. În acest înţeles însă, datoria nu este concepută în mod formal – fapt care face imposibilă urmarea ei, ca în formalismul kantian – ci se prezintă ca un conţinut bine determinat. Pentru creştin datoria în sens general înseamnă doar a îndeplini voia lui Dumnezeu.

          Ţinând cont de aceasta putem spune că virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi puterile omului credincios, prin care creştinul împlineşte totdeauna voia lui Dumnezeu.

          Înţeleasă astfel, virtutea nu e identică nici numai cu dispoziţia spre bine sau cu intenţia, nici cu dexteritatea şi uşurinţa în săvârşirea binelui, dar nici numai cu actul realizat (fapta bună). Ea nu e numai trăire interioară, numai intenţie, nici numai dexteritate, dar nici numai act realizat; ci este acţiunea de realizare a trăirilor şi a intenţiilor noastre bune. Considerată din punct de vedere subiectiv, virtutea este o atitudine constantă faţă de bine, o năzuinţă activă, puternică şi statornică de a ne conforma toate simţirile şi faptele noastre cu legea morală, şi prin aceasta cu voinţa lui Dumnezeu, iar obiectiv, o acţiune ce rezultă din această trăire interioară. Ea constă deci într-o unitate inseparabilă a simţirii şi acţiunii, în simţirea nevoii binelui şi în deprinderea de a-l realiza, cu alte cuvinte, în siguranţa şi promptitudinea voinţei spre fapte bune. Ea se caracterizează, deci, printr-o mai mare statornicie în faptele cele bune (din punct de vedere moral), printr-o atitudine mai plăcută şi printr-o participare mai vie a persoanei la actele morale (din punct de vedere psihologic). Ea nu e deci atitudinea voinţei, nici apatie stoică, dar nici deprindere mecanică, ci o adevărată forţă spirituală ce ne îndeamnă să săvârşim cu plăcere binele. De aceea, calea virtuţii este atât de lungă şi de spinoasă. Virtutea nu ajunge niciodată în această viaţă la ultima ei limită şi nici nu este un bun care, odată dobândit, să constituie o proprietate permanentă şi imprescriptibilă, aşa cum o constituie posedarea altor bunuri. Virtutea trebuie să dureze atât cât durează viaţa noastră pământească; până în pragul morţii trebuie să ne străduim să fim şi să rămânem virtuoşi, pentru că oricând poate scădea şi slăbi. „Celui ce i se pare că stă să ia aminte să nu cadă”, zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 10,12). Ba mai mult, virtutea creştină prin excelenţă şi anume iubirea ne însoţeşte în veşnicie şi în viaţa de dincolo. Esenţa virtuţii constă tocmai într-un fel de înfiorare divină care susţine zelul sau râvna credinciosului de a face în mod permanent voia Domnului.

          Este iarăşi adevărat că, deşi vorbim despre virtute ca despre ceva unic, ea se prezintă totuşi în viaţa creştinilor în diferite feluri şi grade, după cum creştinul şi-a subordonat mai mult sau mai puţin tendinţele sale naturale cerinţelor legilor morale. Pentru creştinul în care Iisus Hristos trăieşte aievea (Gal. 2,20), viaţa nu mai este o luptă continuă deoarece pacea de sus s-a pogorât în inima sa. Viaţa sa interioară a dobândit o astfel de armonie, încât actele virtuoase fac o unitate cu propria  lui fiinţă. Pentru acest fapt, virtuţile sfinţilor creştini nu ne apar ca urmarea unor deliberări ori decizii prin care s-au anihilat – cu o mai mare sau cu o mai mică greutate – tendinţele potrivnice, ci se prezintă ca fiind izvorâte din adâncurile fiinţei lor, deoarece duhul lui Dumnezeu îi stăpâneşte în aşa măsură încât nu mai este vorba de o luptă continuă în ei. Lupta aceasta – pe care de altfel o implică termenul „virtute” – este mai mult o luptă iniţială, luptă care se dă cu atât mai rar cu cât conflictul dintre tendinţele contrare devine mai rar, dar care nu dispare definitiv niciodată în viaţa pământească.

          Idealul desăvârşirii în virtute este Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos. Iisus Hristos ca Dumnezeu, prin natura fiinţei Sale, este şi rămâne modelul desăvârşit al virtuţii creştine. Sfinţii Apostoli, martirii şi mucenicii, precum şi ceilalţi sfinţi s-au străduit să realizeze în propria lor viaţă modelul virtuţii supremei desăvârşiri a lui Iisus Hristos. Ei au fost însă numai oameni, aşa că n-au putut ajunge la plenitudinea desăvârşirii după care au însetat. Dar noi creştinii, pe lângă idealul desăvârşirii – Iisus Hristos –, trebuie să-i luăm şi pe sfinţi ca exemple în calea virtuţii, exemple care ne arată până unde poate ajunge cineva ajutat de harul divin pe calea desăvârşirii. Iar pentru a ajunge pe această cale, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că este absolută nevoie de o învăţătură şi practică statornică şi continuă a virtuţii. Ea trebuie să se câştige progresiv, începând cu ceea ce este mai uşor, până la scara ce duce la cer.