Home » 2010 » August » 7 » Natura, originea şi posibilitatea păcatului
2:17 PM
Natura, originea şi posibilitatea păcatului
Dificultatea esenţială în soluţionarea importantei şi dificilei probleme a
originii păcatului constă în concilierea bunătăţii şi atotputerniciei divine cu
existenţa păcatului şi a răului, iar aceasta este în strânsă legătură cu
concepţia despre Dumnezeu şi om.
Pentru dezlegarea ei, este
nevoie să cercetăm în prealabil o altă chestiune de care este strict
condiţionată. Este vorba anume de problema naturii păcatului şi a răului.
Cea mai simplistă teorie
privind natura răului este aceea denumită substanţialistă.
Întrucât, după această concepţie, răul este ceva substanţial, existent în sine,
urmează că răul, deci şi păcatul, derivă de la un principiu rău, coetern cu
Dumnezeu. Este teoria fatalismului dualist profesat de parsism, gnosticism şi
dualism. Dar admiterea a două principii coeterne, logic, este contradictorie.
La fel de greşită este şi
teoria fatalismului monist. Ca şi
pentru prima teorie, pentru fatalismul monist, tot ce e rău vine de la materie
şi, ca urmare, păcatul rezidă în trup şi în materie.
Sfinţii Părinţi au combătut
ambele teorii ca fiind cu totul neîntemeiate.
Pentru majoritatea dintre
Părinţii şi scriitorii bisericeşti, teoria numită privaţionistă pare să explice adevărata natură a răului. După
această teorie, răul nu are o realitate ontologică, nu este o substanţă, nu
este ceva principial, firesc şi necesar, ci ceva accidental, o lipsă a binelui.
Totuşi, răul nu-i un neant pur, ci o lipsă a unui bine cuvenit. Răul nu-i
natură, ci stare. Răul moral, păcatul nu are existenţă decât prin voinţă.
Sfântul Vasile cel Mare[1]
consideră că: „răul nu este o creatură vie şi însufleţită, ci o dispoziţie a
sufletului opusă virtuţii”, „răul e lipsa binelui”.
Sfântul Grigorie de Nyssa[2]
concepe păcatul ca pe o maladie a voinţei care se înşală luând drept bine o
fantomă a binelui.
Pseudo-Dionisie Areopagitul[3]
îl consideră ca o „lipsă de perfecţiune a propriilor noastre virtuţi”.
Fericitul Augustin este cel
care apără cel mai stăruitor această idee. Nihil
est malum nisi privatio boni – afirmă el în chip repetat[4].
Aplicând acum mai direct
această concepţie la noţiunea de păcat, care este răul moral – răul prin
excelenţă – vom observa că acestanu-i
ceva existent, primordial sau necesar din natură, care şi-ar avea cauza în
Dumnezeu sau într-un principiu rău primordial, asemănător cu Dumnezeu, ci este
o realitate ieşită din voinţa liberă a creaturilor raţionale.
Ca activitate a creaturii,
păcatul nu ţine de fiinţa omului, ci este ceva accidental, o împotrivire la
ceea ce e necesar pentru fiinţarea sau existenţa binelui, el este corupţia sau
alterarea fiinţei; e absenţa binelui, dar nu o „absenţă negativă”, ci o
„absenţă privativă”, adică ceva ce n-ar trebui să fie. Păcatul e un defect în
activitatea liberă a credinciosului, o „boală a voinţei”, o „deformare”, o
„caricatură” a fiinţei, dar nu o tulburare totală. Păcatul ca act este,
desigur, ceva existent, dar privit în raport cu norma moralităţii e o abatere
de la aceasta.
În concluzie, păcatul are
drept autor responsabil voinţa liberă a creaturilor raţionale – a îngerilor şi
a oamenilor.
[1]Omilia că Dumnezeu nu-i autorul răului,
5; P.G., XXXI, 341.
[2] La
Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie
mystique de l’Eglise Orthodoxe Orientale, p. 123.