Teologie Morala

Noţiunea de „metodă” vine din limba greacă şi înseamnă: mijloc, cale, mod de expunere. Aplicată învăţământului academic, noţiunea de „metodă” semnifică modul în care o disciplină trebuie să-şi expună materia pentru a facilita o înţelegere cât mai clară a acesteia. În domeniul ştiinţei contemporane se recunosc, de obicei, două metode principale: metoda deductivă, bazată pe deducţie sau raţionament şi metoda inductivă, bazată pe observaţie şi experiment.

          Teologia morală nu poate face abstracţie de aceste două metode specifice învăţământului actual, şi ca atare va trebui să ţină seama de ele în expunerea principiilor sale. Totuşi, având în vedere faptul că fundamentul Teologiei morale îl constituie Revelaţia dumnezeiască, cele două metode sunt insuficiente. Ele ar reduce adevărurile vieţii morale creştine fie la principii abstracte, la scheme mentale, fie la un cazuism empiric, ambele fiind neroditoare pe planul efectiv al vieţii morale.

          Teologia morală creştină, atât cea apuseană, cât şi cea răsăriteană, a folosit, mai ales, în secolul trecut, cele două metode, însă cu o denumire specifică: metoda deductivă a fost numită metoda scolastică, iar metoda inductivă a fost numită metoda cazuistică.

          a) Metoda scolastică

          Este o metodă teoretică-deductivă. Ea deduce adevărurile morale din ideile fundamentale ale teologiei speculative, bazându-se pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. În cazul acestei metode accentul cade pe cunoaşterea teoretică a principiilor morale creştine şi nu pe aplicările lor concrete în viaţa personală sau comunitară a creştinului. Dacă am folosi, în obordarea Teologiei morale, doar metoda scolastică, ea ar deveni o ştiinţă abstractă care ne-ar ajuta, desigur, să cunoaştem teoretic condiţiile ideale ale vieţii morale, dar care ar ignora condiţiile reale întru care acestea se pot realiza. Din această cauză, noi considerăm că metoda scolastică, deşi legitimă şi necesară, nu este suficientă în domeniul Teologiei morale.

          b) Metoda cazuistică     

          Este o metodă practică-inductivă ce are ca punct de plecare dispoziţiile morale pozitive şi disciplinare ale Bisericii, precum şi diversele cazuri de conştiinţă, concrete sau presupuse, din viaţa creştină, care trebuie să fie rezolvate prin aplicarea acestor dispoziţii. Teologia morală romano-catolică a folosit cu precădere această metodă, încercând uneori să facă din ea nu doar o metodă, ci o disciplină de sine stătătoare, prin care să se reglementeze în mod precis ceea ce creştinul trebuie să facă în diferitele împrejurări ale vieţii sale. Aplicată în mod unilateral, metoda cazuistică transformă Teologia morală într-un „cod de legi” care, în loc să inspire voinţa spre făptuirea binelui, conduce, cu timpul, fie la rigorism, fie la laxism moral. Rigorismul, la rândul său, poate conduce la disperare prin neputinţa, mereu constatată, de a atinge un ideal ce se îndepărtează mereu;laxismul, de asemenea, conduce la abandonarea sau neglijarea normelor morale. Datorită acestor considerente Teologia morală actuală nu poate accepta cazuismul ca metodă unică de studiu.

          c) Metoda ascetică

          Este o metodă  specifică Teologiei morale răsăritene întrucât pune accent pe caracterul practic al vieţii morale şi în mod deosebit pe cele trei etape ale vieţii spirituale: 1) purificarea de patimi prin practicarea virtuţilor; 2) iluminarea sau intuirea sensurilor dumnezeieşti tăinuite în creaţie şi în natura umană; 3) unirea sau comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune continuă. De aceste etape s-au ocupat, în mod deosebit, Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul maxim Mărturisitorul. Astăzi metoda ascetică este folosită cu precădere în cadrul unei noi discipline intitulată Ascetica şi Mistica sau, în tratatele de Teologie Catolică, Teologie spirituală.

          d) Metoda hermeneutică

          În ştiinţele umaniste contemporane s-a impus din ce în ce mai mult o altă metodă şi anume metoda hermeneutică.

          Noţiunea de hermeneutică vine din limba greacă de la verbul ____________ care, tradus în limba română înseamnă: a exprima, a traduce, a interpreta, a ajuta pe cineva să înţeleagă.

          Plecând de la aceste multiple conotaţii, am putea spune că încă de la începuturile sale şi teologia creştină s-a angajat într-o reflecţie de tip hermeneutic. Prima regulă hermeneutică, pe cares-a întemeiat reflecţia teologică, o găsim în Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. El scrie corintenilor că Dumnezeu este „Cele ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu” (2 Cor. 3, 6).

          Transformat în regulă hermeneutică, acest text a condus la acceptarea, în cadrul reflecţiei teologice a primilor creştini, a două sensuri fundamentale:

          1) un sens literal, dat de litera însăşi a textelor;

          2) un sens spiritual, tăinuit în literă şi descoperit printr-o înţelegere spirituală a textelor.

          Acceptarea acestor două sensuri a permis o interpretare alegorică a textelor biblice şi adaptarea lor la lumea păgână, mai ales atunci când era vorba de respectarea prescripţiilor morale legate de ritualurile de curăţire şi de rânduielile ceremoniale ale Vechiului Testament. Datorită acestui fapt, metoda hermene-utică s-a dezvoltat rapid, aşa cum se poate observa din Epistola lui Barnaba (secolul II) în care interdicţia de a mânca din carnea de porc era interpretată alegoric, ca interdicţie de a intra în relaţie cu oamenii ce se aseamănă porcilor, adică trăiesc în păcate şi patimi fără a se gândi la relaţia lor cu Dumnezeu.

          Mai târziu, în secolul al III-lea, metodei alegorice de interpretare a textelor biblice, i se va adăuga şi un fundament ontologic. Spre exemplu Origen, plecând de la distincţia celor trei niveluri ale existenţei umane: trup, suflet şi spirit, vorbeşte de o interpretare somatică, ce pune în evidenţă sensul literal, istoric şi gramatical; o interpretare psihică, ce pune în evidenţă sensul moral şi, în sfârşit, o interpretare pnevmatică sau spirituală ce dezvăluie sensul alegoric sau mistic, numit câteodată şi sens anagogic.

          Metoda hermeneutică, propusă de Origen, o vom regăsi şi în hermeneutica medievală, în teoria celor patru sensuri ale Sfintei Scripturi, enunţată astfel: literra gesta docet, qui credas allegoria, moralis quid agas, quo tendas anagogia”.

          Conform acestei teorii, litera ne vorbeşte despre „gesturi”, adică despre sensul imediat al textului; sensul alegoric ne dezvăluie adevărurile în care trebuie să credem; sensul moral (sau tropologic) ne arată ce trebuie să facem, cum trebuie să ne comportăm ca şi creştini; sensul anagogic dezvăluie realitatea spre care trebuie să tindem.