Decalogul sau cele zece porunci
date de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai, reprezintă chintesenţa legii
morale pozitive a Primului Testament, însă, în acelaşi timp, el formează cu
legea morală naturală un întreg inseparabil. De aceea el a avut o dimensiune
universală şi a constituit cel mai important cod moral al lumii antice. De
asemenea el a avut o dimensiune profetică, pregătind conştiinţa poporului ales
pentru întruparea Mântuitorului. Unii moralişti neteologi, cum ar fi Kant şi
unii dintre discipolii săi, au considerat că Decalogul a fost o lege morală
imperfectă deoarece s-a ocupat numai de actele externe ale omului. Obiecţia
este totuşi neîntemeiată deoarece porunca a 10-a, spre exemplu, nu interzice
doar săvârşirea unor fapte externe, ci şi gândurile şi pornirile interne
pătimaşe, care pot da naştere la fapte imorale.
Pentru a înţelege şi
interpreta corect Decalogul trebuie să-l privim în lumina Noului Testament
pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost „pedagog spre
Hristos” (Gal. 3, 24). Evreii numeau Decalogul „cuvintele legământului”
(Ieşirea 34,28) pe care Dumnezeu le-a rostit pe Muntele Sinai şi le-a scris pe
două table de piatră (Ieşirea 31,18). Întrucât nu există o numerotare iniţială
a Decalogului, modul în care a fost numerotat de-a lungul timpului a fost
diferit. În iudaismul tardiv, spre exemplu, prima poruncă era: „Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei”
(Ieşirea 20,2). Totuşi aceste cuvinte nu constituie o poruncă, ci sunt ca un
preambul al Decalogului. Modul indicativ în care sunt rostite ne arată că
indicativul mântuirii precede imperativul poruncilor. Cu alte cuvinte
imperativul poruncilor este o consecinţă a indicativului mântuirii şi nu un
imperativ moral în sine. De aceea el solicită un răspuns, o atitudine de
recunoştinţă a poporului eliberat din sclavie.
Biserica romano-catolică şi
bisericile luterane împart Decalogul urmând pe Fericitul Augustin. Din această
perspectivă prima tablă a legii cuprinde trei porunci şi a doua şapte.
Fericitul Augustin a adoptat această împărţire pentru a valoriza simbolic
numerele 3, 7 şi 10. El făcea, de asemenea, distincţie între poruncile care priveau
datoriile faţă de Dumnezeu (primele trei) şi datoriile faţă de aproapele
(ultimele şapte). Întrucât prima parte cuprindea şi porunca respectării zilei
de odihnă, pentru a nu depăşi numărul trei, Fericitul Augustin a luat împreună
porunca a I-a şi a II-a. Apoi, pentru a rămâne şapte porunci pe tabla a doua, a
împărţit ultima poruncă în două părţi, prima referindu-se la soţia aproapelui
şi a doua la casa şi bunurile sale.
Biserica ortodoxă şi
bisericile reformate au adoptat o altă împărţire, prezentă în operele lui Filon
din Alexandria şi Origen, şi care împarte Decalogul în porunci care privesc
datoriile faţă de Dumnezeu (primele patru, incluzând porunca de a respecta ziua
de odihnă) şi datoriile faţă de aproapele (utimile şase porunci). În teologia
protestantă mai întâlnim o împărţire simetrică a Decalogului în care cinci
porunci au în vedere pietatea sau evlavia şi cinci au în vedere practica
dreptăţii.
Interpretările recente ale
Decalogului au pus accent pe structura sa textuală. Conform acestor interpretări
etica Decalogului constă în mod fundamental în respectarea alterităţii lui
Dumnezeu şi a aproapelui. Două pericole ameninţă existenţa acestui respect:
idolatria (sclavia faţă de falşii zei, faţă de zeii imaginari) şi pofta
nemăsurată după bunurile altuia (sclavia faţă de propria dorinţă). Prima şi
ultima poruncă se referă la aceste două pericole. În spaţiul dintre ele se află
poruncile prin care omul învaţă să fie recunoscător, în virtutea faptului că
viaţa este un dar şi ea trebuie celebrată (porunca a IV-a) printr-un ritual
liturgic al timpului şi în virtutea faptului că fiecare om este înscris într-o
filiaţie a legământului care dă sens devenirii sale (porunca a V-a). Eliberat
astfel de grija de a se autoîntemeia ca fiinţă, omul poate asculta chemarea
celorlalte porunci (2 şi 3, 6 şi 9) care definesc conţinutul respectului faţă
de Dumnezeu şi de semeni.
Deci putem spune că cele
două coordonate esenţiale ale Decalogului sunt respectul şi recunoştinţa
datorate lui Dumnezeu şi, în Dumnezeu, tuturor semenilor.
