Home » 2010 » August » 7 » Legea morală naturală şi legea morală pozitivă
2:53 PM
Legea morală naturală şi legea morală pozitivă
Conceptul de lege morală naturală este astăzi destul de ambiguu.
Majoritatea cercetătorilor
în domeniul moralei consideră totuşi că legea morală naturală este prezentă la
toate popoarele şi în toate epocile de cultură ca o realitate a vieţii umane,
sau, mai precis, ca o exigenţă a ei, şi nu ca un concept elaborat filosofic sau
teologic. În general, legea morală naturală face parte din tradiţia religioasă
a umanităţii întregi, însă în expresia sa filosofică ea a apărut în Grecia
antică. Spre exemplu Platon şi Aristotel, deşi acordau prioritate legilor
pozitive ale statului, totuşi recunoşteau şi existenţa unei legi morale
naturale care obligă conştiinţa omului chiar şi acolo unde nu există o lege
pozitivă. Despre această lege vorbea şi Sfântul Apostol Pavel în epistola către
Romani 2, 14-15: „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii… Ceea ce
arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin
judecăţile lor”.
În această epistolă Sfântul
Apostol Pavel vorbeşte de legea pozitivă dată poporului evreu prin Moise, dar
şi de legea morală naturală sădită de Dumnezeu în natura umană în momentul
creerii Omului. În epistola a I-a către Corinteni (9, 20-21) Sfântul Pavel reia
conceptul de lege morală şi precizează trei situaţii în care se poate afla Omul
în raport cu legea morală: fără de lege, sub lege şi întru lege. Aceste trei
situaţii sunt în strânsă relaţie cu trei etape semnificative din istoria morală
a umanităţii, dar şi cu creşterea şi maturizarea conştiinţei morale a fiecărui
om.
Prima etapă – fără de lege–
ar putea fi numită etapa copilăriei umanităţii. Despre această etapă vorbeşte
capitolul I al Genezei şi ea se identifică, într-o anumită măsură, cu starea de
inocenţă a copilăriei fiecărui om, când el, dacă face binele şi evită răul,
face acest lucru în mod instinctual sau, mai precis, prin legea morală sădită
în fiinţa sa şi nu printr-o distincţie conştientă a binelui şi răului.
A doua etapă – sub lege– începe prin obiectivarea legii morale şi
invitaţia Omului de a se raporta în mod conştient la ea. În Geneză, această
etapă începe odată cu porunca dată de Dumnezeu omului de a nu „mânca” din pomul
cunoştinţei binelui şi răului. Din acel moment noţiunea de datorie şi de
obligaţie morală, ca şi noţiunea de responsabilitate se conturează şi se
distanţează de starea strict naturală sau instinctuală. Această poruncă este,
de fapt, un moment de „încercare” şi de „interpelare” a Omului, aflat în starea
de inocenţă originară, un moment critic, fără îndoială, dar indispensabil
pentru trecerea sa de la starea pur naturală la starea morală. Scopul acestei
„încercări” nu este „căderea” omului din starea originară, ci creşterea şi
maturizarea sa morală şi spirituală. Ea are ca punct de plecare natura fizică a
omului sau, mai precis, simţul gustului, prin care este pusă la încercare
fidelitatea şi iubirea Omului faţă de Dumnezeu. Porunca pe care a primit-o
cuprindea în sine, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, întreaga lege morală.
Respectarea ei ar fi întărit puterile morale ale Omului şi l-ar fi ajutat să
depăşească şi alte încercări până ce ar fi ajuns „asemănător” cu Dumnezeu în
iubire, dreptate şi sfinţenie, sau cum spunea Sfântul Apostol Pavel, ar fi
ajuns statornic „întru lege”.
În această a treia etapă,
Omul ar fi ajuns la starea „bărbatului desăvârşit”, adică ar fi ajuns la
comuniunea deplină şi statornică cu Dumnezeu şi, în Dumnezeu, cu întreaga
creaţie.
Această călătorie
ascensională spre Dumnezeu a fost însă întreruptă de ispita originară şi de
căderea în păcat. Dar şi în stare de cădere, Omul sau, mai bine spus,
umanitatea în ansamblul său, va trece prin aceleaşi etape, însoţite de această
dată de multă suferinţă şi, în final, de perspectiva implacabilă a morţii şi a
neantului.
Prima etapă, în starea de
cădere, o putem observa în două medii distincte şi uneori opuse: în mediul
existenţial al primilor patriarhi şi în mediul păgân. Însă în ambele situaţii
nu putem vorbi de absenţa legii decât într-un sens relativ.
În perioada pre-mozaică din
istoria poporului ales, legea morală naturală a fost totuşi pusă în evidenţă
prin poruncile date de Dumnezeu lui Noe sau Avraam. Asistăm, în această
perioadă, la apariţia unei legi morale pozitive revelată de Dumnezeu primilor
patriarhi, într-un context particular şi în termeni existenţiali, nu juridici.
Tradiţia ebraică
sintetizează legea pozitivă dată lui Noe în următoarele şapte porunci:
1. Să nu trăieşti fără ascultarea
de o autoritate;
2. Să nu huleşti pe Dumnezeu;
3. Să nu cazi în idolatrie;
4. Să nu săvârşeşti incest;
5. Să nu ucizi;
6. Să nu furi;
7. Să nu mănânci sânge, nici carnea
anumalelor sufocate.
Şi mediul păgân era, de asemenea,
într-o situaţie anomica însă, totuşi, în intimitatea conştiinţei legea morală
era prezentă ca o reminescenţă a Revelaţiei originare. Acest lucru l-a scos în
evidenţă, aşa cum am amintit mai sus, Sfântul Apostol Pavel (Rom. 2,12).
Această primă etapă se
manifestă şi în primii ani de existenţă a fiecărei persoane umane, când ea nu
posedă o cunoaştere clară a binelui şi a răului. Situaţia aceasta însă diferă
de situaţia primului Adam, întrucât este marcată de căderea în păcat. Legea
morală se manifestă în acest caz, ca şi în perioada patriarhală, sub forma unor
„porunci” date în mod personal, prin intermediul părinţilor. În această etapă
obligaţia morală se reduce la pietatea filială.
A doua etapă, în situaţia
apărută după căderea în păcat, se manifestă, în mod evident, în perioada numită
mozaică, ce urmează epocii patriarhale.
Geneza ne arată că familia
patriarhală, la sfârşitul perioadei marcată de numele lui Avraam, Isaac şi
Iacob, a decăzut din punct de vedere moral. De aceea a fost necesară o lege
pozitivă clară, care să-i arate omului exigenţele pe care trebuie să le
respecte pentru a-şi îndeplini vocaţia sa morală. Sinteza acestei legi a fost,
desigur, Decalogul. Pe lângă Decalog, care aşa cum bine ştim avea un caracter
prohibitiv şi negativ, legea morală sa manifestat în existenţa poporului ales
printr-un mare număr de rituri şi simboluri, necesare, desigur, gândirii sale
concret intuitive, într-un spaţiu existenţial determinat. Toate aceste aspecte
arătau pe de o parte necesitatea legii, pe de altă parte revelau insuficienţa
ei, în anumite manifestări ale corupţiei umane. De aceea Sfântul Apostol Pavel
în epistolele către Romani, Galateni şi Evrei va sublinia caracterul pedagogic
al legii, rolul ei pregătitor pentru o altă etapă a desăvârşirii morale. Legea
nu putea să-l mântuiască pe Om, dar menţinea în mijlocul tenebrelor lumii,
marcată de păcat, un spaţiu al luminii spirituale şi al vieţii morale în
comuniune cu Dumnezeu. Dăruind poporului ales Legea, Dumnezeu l-a invitat să
devină cel mai religios şi cel mai moral dintre popoarele antichităţii. Prin
aceasta el a fost chemat să devină preotul sau slujitorul celorlalte popoare.
Dacă am scoate din istorie acest popor şi instituţiile sale, toată istoria
modernă nu ar putea fi înţeleasă într-un mod corect.
Perioada de derută morală
post-patriarhală, care a necesitat intervenţia directă şi „convingătoare” a
legii pozitive, corespunde în planul existenţei noastre personale cu vârsta
adolescenţei, când pasiunile negative, care par adormite, se trezesc una câte
una, provocate fiind şi de „poruncile” morale.Pildele
lui Solomon precizează astfel tentaţiile acestei vârste: „Apa furată e mai
plăcută şi pâinea măncată pe furiş are gust mai bun” (Pilde 9,17). Intervenţia „legală” în viaţa adolescentului
trebuie să aibă ca model intervenţia lui Dumnezeu în viaţa poporului ales, care
a învăluit permanent austeritatea „legii” în harul şi iubirea sa faţă de om. De
modul în care va fi înţeleasă relaţia dintre lege şi iubire, dintre natura
umană şi harul lui Dumnezeu, va depinde şi înţelegerea „crizei” morale, care
este inevitabilă în viaţa adolescentului, şi posibilitatea depăşirii ei pentru
a intra într-o nouă etapă, etapa „întru lege” .
În istoria morală a
umanităţii, acest lucru s-a realizat la sfârşitul Primului Legământ şi în zorii
Noului Legământ, când unii dintre fiii lui Israel „erau drepţi înaintea lui
Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului”
(Luca 1,6). Conştiinţa acestor oameni a fost pregătită, desigur, prin
ascultarea faţă de Lege. De aceea Sfântul Apostol Pavel va spune că „Legea e
sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 7,12). Legea e sfântă prin
originea sa, dreaptă deoarece nu cere omului decât să-şi respecte vocaţia şi
demnitatea sa, şi bună, întrucât aduce roade bune în existenţa umană.
Deci Legea nu a fost cauza
păcatului, ci ocazia apariţiei sale în existenţa Omului, dar şi începutul
vindecării celor care, asemenea profeţilor, au înţeles sensul pedagogic şi
pregătitor al său în vederea unei noi etape a vieţii morale.
Legea morală pozitivă s-a
manifestat şi în afara spaţiului poporului ales, însă nu în mod direct, pe
calea Revelaţiei, ci în mod indirect, pe calea raţiunii umane, care este o
icoană a Raţiunii dumnezeieşti. Dar şi într-un caz şi în altul, cei care nu au
înţeles caracterul pedagogic al legii, au absolutizat-o şi au devenit „sclavii”
ei, disimulând prin respectarea ei „formală” orgoliul sau ambiţiile lor personale.
Mântuitorul Iisus Hristos a demascat această „sclavie a legii”, care conduce la
autojustificare şi la ipocrizie. Acest aspect este esenţial pentru înţelegerea
modului în care trebuie să facem educaţia morală şi religioasă a celor care se
află – indiferent de vârstă – în această a doua etapă – etapa devenirii „sub
lege”.
Cea de a treia etapă – cea
„întru lege” – începe atunci când voinţa omului este în comuniune cu voinţa lui
Dumnezeu, iar Legea, care este expresia voinţei lui Dumnezeu, s-a interiorizat
şi identificat, am putea spune, cu natura Omului. În această etapă omul nu face
binele doar din „obligaţie”, ci în mod firesc, sau natural, pentru că binele a
devenit a doua sa natură. Omul redobândeşte astfel starea de copilărie, dar
şi-o asumă acum, ca stare de spirit, într-un mod conştient şi responsabil. Când
ajunge pe această treaptă, este „aproape” de Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul Iisus Hristos s-a exprimat sugestiv în acest sens: „De nu vă veţi
întoarce şi veţi fi ca şi copii nu veţi putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Deosebirea fundamentală
dintre omul „aflat sub lege” şi cel aflat „întru lege” a fost profeţită, deja,
de profetul Ieremia: „Iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel,
după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi pe
inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia
31,33).