Friday, 2024-03-29, 2:17 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Legea morală naturală şi legea morală pozitivă
2:53 PM
Legea morală naturală şi legea morală pozitivă

Conceptul de lege morală naturală este astăzi destul de ambiguu.

          Majoritatea cercetătorilor în domeniul moralei consideră totuşi că legea morală naturală este prezentă la toate popoarele şi în toate epocile de cultură ca o realitate a vieţii umane, sau, mai precis, ca o exigenţă a ei, şi nu ca un concept elaborat filosofic sau teologic. În general, legea morală naturală face parte din tradiţia religioasă a umanităţii întregi, însă în expresia sa filosofică ea a apărut în Grecia antică. Spre exemplu Platon şi Aristotel, deşi acordau prioritate legilor pozitive ale statului, totuşi recunoşteau şi existenţa unei legi morale naturale care obligă conştiinţa omului chiar şi acolo unde nu există o lege pozitivă. Despre această lege vorbea şi Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani 2, 14-15: „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii… Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor”.

          În această epistolă Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de legea pozitivă dată poporului evreu prin Moise, dar şi de legea morală naturală sădită de Dumnezeu în natura umană în momentul creerii Omului. În epistola a I-a către Corinteni (9, 20-21) Sfântul Pavel reia conceptul de lege morală şi precizează trei situaţii în care se poate afla Omul în raport cu legea morală: fără de lege, sub lege şi întru lege. Aceste trei situaţii sunt în strânsă relaţie cu trei etape semnificative din istoria morală a umanităţii, dar şi cu creşterea şi maturizarea conştiinţei morale a fiecărui om.  

          Prima etapă – fără de lege– ar putea fi numită etapa copilăriei umanităţii. Despre această etapă vorbeşte capitolul I al Genezei şi ea se identifică, într-o anumită măsură, cu starea de inocenţă a copilăriei fiecărui om, când el, dacă face binele şi evită răul, face acest lucru în mod instinctual sau, mai precis, prin legea morală sădită în fiinţa sa şi nu printr-o distincţie conştientă a binelui şi răului.

          A doua etapă – sub lege  – începe prin obiectivarea legii morale şi invitaţia Omului de a se raporta în mod conştient la ea. În Geneză, această etapă începe odată cu porunca dată de Dumnezeu omului de a nu „mânca” din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Din acel moment noţiunea de datorie şi de obligaţie morală, ca şi noţiunea de responsabilitate se conturează şi se distanţează de starea strict naturală sau instinctuală. Această poruncă este, de fapt, un moment de „încercare” şi de „interpelare” a Omului, aflat în starea de inocenţă originară, un moment critic, fără îndoială, dar indispensabil pentru trecerea sa de la starea pur naturală la starea morală. Scopul acestei „încercări” nu este „căderea” omului din starea originară, ci creşterea şi maturizarea sa morală şi spirituală. Ea are ca punct de plecare natura fizică a omului sau, mai precis, simţul gustului, prin care este pusă la încercare fidelitatea şi iubirea Omului faţă de Dumnezeu. Porunca pe care a primit-o cuprindea în sine, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, întreaga lege morală. Respectarea ei ar fi întărit puterile morale ale Omului şi l-ar fi ajutat să depăşească şi alte încercări până ce ar fi ajuns „asemănător” cu Dumnezeu în iubire, dreptate şi sfinţenie, sau cum spunea Sfântul Apostol Pavel, ar fi ajuns statornic „întru lege”.

          În această a treia etapă, Omul ar fi ajuns la starea „bărbatului desăvârşit”, adică ar fi ajuns la comuniunea deplină şi statornică cu Dumnezeu şi, în Dumnezeu, cu întreaga creaţie.

          Această călătorie ascensională spre Dumnezeu a fost însă întreruptă de ispita originară şi de căderea în păcat. Dar şi în stare de cădere, Omul sau, mai bine spus, umanitatea în ansamblul său, va trece prin aceleaşi etape, însoţite de această dată de multă suferinţă şi, în final, de perspectiva implacabilă a morţii şi a neantului.

          Prima etapă, în starea de cădere, o putem observa în două medii distincte şi uneori opuse: în mediul existenţial al primilor patriarhi şi în mediul păgân. Însă în ambele situaţii nu putem vorbi de absenţa legii decât într-un sens relativ.

          În perioada pre-mozaică din istoria poporului ales, legea morală naturală a fost totuşi pusă în evidenţă prin poruncile date de Dumnezeu lui Noe sau Avraam. Asistăm, în această perioadă, la apariţia unei legi morale pozitive revelată de Dumnezeu primilor patriarhi, într-un context particular şi în termeni existenţiali, nu juridici.

          Tradiţia ebraică sintetizează legea pozitivă dată lui Noe în următoarele şapte porunci:

1. Să nu trăieşti fără ascultarea de o autoritate;

2. Să nu huleşti pe Dumnezeu;

3. Să nu cazi în idolatrie;

4. Să nu săvârşeşti incest;

5. Să nu ucizi;

6. Să nu furi;

7. Să nu mănânci sânge, nici carnea anumalelor sufocate.

 

          Şi mediul păgân era, de asemenea, într-o situaţie anomica însă, totuşi, în intimitatea conştiinţei legea morală era prezentă ca o reminescenţă a Revelaţiei originare. Acest lucru l-a scos în evidenţă, aşa cum am amintit mai sus, Sfântul Apostol Pavel (Rom. 2,12).

          Această primă etapă se manifestă şi în primii ani de existenţă a fiecărei persoane umane, când ea nu posedă o cunoaştere clară a binelui şi a răului. Situaţia aceasta însă diferă de situaţia primului Adam, întrucât este marcată de căderea în păcat. Legea morală se manifestă în acest caz, ca şi în perioada patriarhală, sub forma unor „porunci” date în mod personal, prin intermediul părinţilor. În această etapă obligaţia morală se reduce la pietatea filială.

          A doua etapă, în situaţia apărută după căderea în păcat, se manifestă, în mod evident, în perioada numită mozaică, ce urmează epocii patriarhale.

          Geneza ne arată că familia patriarhală, la sfârşitul perioadei marcată de numele lui Avraam, Isaac şi Iacob, a decăzut din punct de vedere moral. De aceea a fost necesară o lege pozitivă clară, care să-i arate omului exigenţele pe care trebuie să le respecte pentru a-şi îndeplini vocaţia sa morală. Sinteza acestei legi a fost, desigur, Decalogul. Pe lângă Decalog, care aşa cum bine ştim avea un caracter prohibitiv şi negativ, legea morală sa manifestat în existenţa poporului ales printr-un mare număr de rituri şi simboluri, necesare, desigur, gândirii sale concret intuitive, într-un spaţiu existenţial determinat. Toate aceste aspecte arătau pe de o parte necesitatea legii, pe de altă parte revelau insuficienţa ei, în anumite manifestări ale corupţiei umane. De aceea Sfântul Apostol Pavel în epistolele către Romani, Galateni şi Evrei va sublinia caracterul pedagogic al legii, rolul ei pregătitor pentru o altă etapă a desăvârşirii morale. Legea nu putea să-l mântuiască pe Om, dar menţinea în mijlocul tenebrelor lumii, marcată de păcat, un spaţiu al luminii spirituale şi al vieţii morale în comuniune cu Dumnezeu. Dăruind poporului ales Legea, Dumnezeu l-a invitat să devină cel mai religios şi cel mai moral dintre popoarele antichităţii. Prin aceasta el a fost chemat să devină preotul sau slujitorul celorlalte popoare. Dacă am scoate din istorie acest popor şi instituţiile sale, toată istoria modernă nu ar putea fi înţeleasă într-un mod corect.

          Perioada de derută morală post-patriarhală, care a necesitat intervenţia directă şi „convingătoare” a legii pozitive, corespunde în planul existenţei noastre personale cu vârsta adolescenţei, când pasiunile negative, care par adormite, se trezesc una câte una, provocate fiind şi de „poruncile” morale.     Pildele lui Solomon precizează astfel tentaţiile acestei vârste: „Apa furată e mai plăcută şi pâinea măncată pe furiş are gust mai bun” (Pilde 9,17).   Intervenţia „legală” în viaţa adolescentului trebuie să aibă ca model intervenţia lui Dumnezeu în viaţa poporului ales, care a învăluit permanent austeritatea „legii” în harul şi iubirea sa faţă de om. De modul în care va fi înţeleasă relaţia dintre lege şi iubire, dintre natura umană şi harul lui Dumnezeu, va depinde şi înţelegerea „crizei” morale, care este inevitabilă în viaţa adolescentului, şi posibilitatea depăşirii ei pentru a intra într-o nouă etapă, etapa „întru lege” .

          În istoria morală a umanităţii, acest lucru s-a realizat la sfârşitul Primului Legământ şi în zorii Noului Legământ, când unii dintre fiii lui Israel „erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Luca 1,6). Conştiinţa acestor oameni a fost pregătită, desigur, prin ascultarea faţă de Lege. De aceea Sfântul Apostol Pavel va spune că „Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 7,12). Legea e sfântă prin originea sa, dreaptă deoarece nu cere omului decât să-şi respecte vocaţia şi demnitatea sa, şi bună, întrucât aduce roade bune în existenţa umană.

          Deci Legea nu a fost cauza păcatului, ci ocazia apariţiei sale în existenţa Omului, dar şi începutul vindecării celor care, asemenea profeţilor, au înţeles sensul pedagogic şi pregătitor al său în vederea unei noi etape a vieţii morale.

          Legea morală pozitivă s-a manifestat şi în afara spaţiului poporului ales, însă nu în mod direct, pe calea Revelaţiei, ci în mod indirect, pe calea raţiunii umane, care este o icoană a Raţiunii dumnezeieşti. Dar şi într-un caz şi în altul, cei care nu au înţeles caracterul pedagogic al legii, au absolutizat-o şi au devenit „sclavii” ei, disimulând prin respectarea ei „formală” orgoliul sau ambiţiile lor personale. Mântuitorul Iisus Hristos a demascat această „sclavie a legii”, care conduce la autojustificare şi la ipocrizie. Acest aspect este esenţial pentru înţelegerea modului în care trebuie să facem educaţia morală şi religioasă a celor care se află – indiferent de vârstă – în această a doua etapă – etapa devenirii „sub lege”.

          Cea de a treia etapă – cea „întru lege” – începe atunci când voinţa omului este în comuniune cu voinţa lui Dumnezeu, iar Legea, care este expresia voinţei lui Dumnezeu, s-a interiorizat şi identificat, am putea spune, cu natura Omului. În această etapă omul nu face binele doar din „obligaţie”, ci în mod firesc, sau natural, pentru că binele a devenit a doua sa natură. Omul redobândeşte astfel starea de copilărie, dar şi-o asumă acum, ca stare de spirit, într-un mod conştient şi responsabil. Când ajunge pe această treaptă, este „aproape” de Împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos s-a exprimat sugestiv în acest sens: „De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca şi copii nu veţi putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.

          Deosebirea fundamentală dintre omul „aflat sub lege” şi cel aflat „întru lege” a fost profeţită, deja, de profetul Ieremia: „Iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31,33).

         
Views: 2325 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Legea morală naturală şi legea mora | Rating: 3.5/2
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2024