Cele 9 fericiri sunt prezentate de Evanghelia după Matei, cap. V, 1-12. Din
perspectiva limbii ebraice, cuvântul fericire (Asher) se identifică cu regăsirea dimensiunii ontologice a
existenţei umane. Puterea iubirii este prezentă în acest cuvânt Asher prin litera Shin, aşa cum este prezentă şi în cuvântul Basar, „carnea” ontologică a Omului. Numai atunci când iubirea lui
Dumnezeu este prezentă în Om, el este ajutat şi îndrumat să meargă spre
fericire. Fericirea se identifică, astfel, cu creşterea şi desăvârşirea Omului
în comuniunea sa cu Dumnezeu. Acest sens al noţiunii de fericire este anticipat
deja în Psalmi: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor
şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în
legea Domnului e voia Lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi
ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa”
(Ps. 1, 1-3).
Omul care respectă „legea
Domnului”, vrea să spună psalmistul, este ca un „Pom” al cunoaşterii „binelui şi
răului”, răsădit de Dumnezeu lângă „izvoarele” apelor originare peste care se
revarsă harul Duhului Sfânt (Gen. 1,2). Pentru ca să trăiască în mod real
această condiţie, Omul trebuie să treacă prin experienţa spirituală şi
existenţială a celor nouă fericiri. Ele ar putea fi definite ca trepte
ontologice spre Împărăţia lui Dumnezeu, iar predica de pe munte a Mântuitorului
ar putea fi numită, în ansamblul ei, o cântare a treptelor spre iubirea lui
Dumnezeu. Fiecare fericire nu este un dat ontologic, ci o etapă spirituală şi o
stare de conştiinţă la care Omul poate să ajungă printr-un efort de voinţă,
ajutat de harul lui Dumnezeu.
1) Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia cerurilor.
Aceasta este prima etapă sau
prima treaptă în călătoria Omului spre iubirea lui Dumnezeu. Pentru a-i
cunoaşte semnificaţia sa profundă, trebuie să precizăm semnificaţia cuvintelor
cheie ce o compun: Sărăcia cu duhul şi Împărăţia cerurilor.
Sărăcia cu duhul se
identifică, într-o anumită măsură, cu virtutea smereniei. Ea presupune o
atenţie spirituală deosebită prin care centrul de referinţă al existenţei
noastre se circumscrie comuniunii intime cu Dumnezeu. Omul cu adevărat smerit
sau sărac cu duhul trăieşte sentimentul că tot ce are sau „posedă” în această
lume este un dar al lui Dumnezeu. De aceea el nu se ataşează în mod definitiv
de această lume şi de tot ce cuprinde ea; mai mult, el nu se ataşează definitiv
nici de propriul său „avut” intelectual, spiritual sau moral. Omul sărac cu
duhul este disponibil să renunţe la tot ce „are” pentru a păstra iubirea
Creatorului. Evident că disponibilitatea de a renunţa la bunurile acestei lumi
reprezintă o stare spirituală, aşa cum am afirmat mai sus, şi ea nu presupune o
renunţare sau separare concretă de această lume, atâta timp cât încă ne este
dată puterea de a trăi şi a lucra în ea. Mântuitorul însuşi, prin atitudinea
sa, ne arată că toate bunurile acestei lumi pot fi, şi trebuie să fie, păstrate
şi „multiplicate” prin efortul nostru creator, însă prezenţa lor nu trebuie să
creeze o dependenţă afectivă absolută faţă de ele. Pentru a evita această
dependenţă şi a deveni sărac cu duhul fiecare trebuie să ne confruntăm la un
moment dat cu semnificaţia propriei noastre „avuţii”.
La prima impresie „avuţia”
noastră, ce face parte din această lume, este destul de consistentă. Bunurile
noastre materiale sau spirituale, prietenii, părinţii sau copiii noştri sunt
realităţi care ne marchează existenţa într-un mod unic. Dar totuşi ce se
întâmplă cu ansamblul trăirilor ce se nasc din relaţia cu ele. La un moment dat
ne putem da seama că toate aceste trăiri se retrag în amintire, Toate
aspiraţiile, toate emoţiile puternice, toate bucuriile sau suferinţele noastre
devin amintiri, aşezate în adâncul conştiinţei. Şi pentru ca ele să nu fie
orientate, în final, spre „moarte”, Mântuitorul ne invită, prin această primă
fericire, să ne asumăm virtutea „sărăciei cu duhul”, adică să ne îmbogăţim în
Dumnezeu. Cineva ar putea fi bogat sau sărac din punct de vedere economic. Din
punct de vedere spiritual acest lucru este mai puţin important. Ceea ce
contează este atitudinea lăuntrică faţă de bogăţie sau sărăcie. Această
atitudine nu poate fi decât una chenotică, avându-şi izvorul în kenoza Fiului
lui Dumnezeu, care, din iubire pentru Om, a devenit „sărac”. Asumându-şi
această condiţie El a aşezat ca şi criteriu axiologic al fericirii umane
ascultarea şi iubirea faţă de Tatăl, virtuţi care exprimă, în mod profund,
sărăcia cu duhul. Sărăcia cu duhul îl îmbogăţeşte, de fapt, pe Om şi-l ajută să
devină cu adevărat liber întrucât îl eliberează de ceea ce este trecător şi-l
ajută să descopere ceea ce este netrecător în fiinţele şi lucrurile acestei
lumi. Omul sărac cu duhul îşi descoperă, de asemenea, adevărata sa identitate
şi vocaţie în mijlocul lumii. El îşi răstigneşte „eul” său psihologic şi, prin
aceasta,el se apropie de Împărăţia lui
Dumnezeu prezentă în El. Deci sărăcia cu duhul se identifică cu „lepădarea de
sine” şi intrarea în comuniune cu Cel care a „sărăcit” pentru ca noi să ne
„îmbogăţim” întru El.„Lepădarea de
sine” nu este o lucrare uşoară. Ea se „consumă” într-un foc mistuitor al
lăcrimării noastre fiinţiale şi, de aceea, a doua fericire rostită de
Mântuitorul are în vedere această realitate.
2) Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt. 5,4).
Plânsul este, de cele mai
multe ori, expresia suferinţei, însă el poate fi şi expresia bucuriei. Oamenii
lăcrimeazăşi în momente de suferinţă,
dar şi în momente de bucurie. Mântuitorul Iisus Hristos nu face, însă, niciodată
elogiul suferinţei, pentru că aceasta nu are statut ontologic în existenţa
umană. Suferinţa este un accident care trebuie asumat şi depăşit, cu speranţa
în bucuria finală. De aceea textele biblice care vorbesc despre crearea omului
şi despre viaţa sa ontologică nu folosesc cuvântul suferinţă. Cu toate acestea,
pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, Omul trebuie să treacă prin etape
succesive, prin morţi şi învieri „ontologice”. Acestea ar fi fost oare
dureroase? Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că nu ar fi fost dureroase,
dar „plânsul” şi „lacrimile” ontologice l-ar fi însoţit totuşi pe om. În
această a doua fericire Mântuitorul vorbeşte, cu siguranţă, despre aceste
lacrimi ontologice, dar credem că ele implică şi lacrimile noastre psihologice
şi lacrimile care ţâşnesc din privirea curată a sfinţilor, după ce au trecut
prin experienţa profundă a pocăinţei. Ei cunosc lacrimile iubirii curate, dar
şi lacrimile suferinţei care apar din cauza păcatului, separării şi morţii faţă
de Dumnezeu. Cunoscând această situaţie existenţială a Omului individual sau a
Omului colectiv, Mântuitorul promite celor care „plâng”, celor cutreieraţi de
aceste lacrimi, mângâiere. Această mângâiere nu este o simplă consolare
psihologică deoarece o lacrimă – Dem‘a (Dalet-Mem-‘Ayin)
în ebraică este sângele (Dam)
„ochiului” – litera ‘Aiyn. Lacrimile sunt o „hemoragie” purificatoare a
privirii şi, ca atare, sunt izvoare ale cunoaşterii spirituale. Cel care
experiază această cale de cunoaştere devine o fiinţă „blândă”, o fiinţă a cărei
prezenţă pacifică pe cei care se află pe aceeaşi cale spre Împărăţia lui
Dumnezeu. A treia fericire se referă tocmai la această calitate care nu se
poate dobândi decât prin experienţa lacrimilor.
3) Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5,5).
La prima lectură suntem
tentaţi să credem că este vorba de „pământul” exterior pe care noi îl locuim.
În realitate este vorba de „pământul” lăuntric care, odată purificat prin
lacrimi, devine capabil să participe la lumina harului lui Dumnezeu.
Blândeţea de care vorbeşte
această fericire este un rod al lacrimilor purificatoare, dar şi al sărăciei cu
duhul sau al smereniei de care vorbeşte prima fericire. Omul care ajunge la
blândeţea ontologică moşteneşte pământul său lăuntric, deoarece trăieşte în
smerenie cu duhul şi în orizontul darurilor lui Dumnezeu. El se află, astfel,
pe calea cea strâmtă a Împărăţiei, întrucât a depăşit violenţa şi a dobândit
blândeţea, virtutea fundamentală a celui sărac cu duhul şi a cărui fiinţă este
cutreierată de lacrimile pocăinţei. Blândeţea, în acest caz, se identifică de
fapt cu rigoarea spirituală şi cu setea de dreptate dumnezeiască la care se
referă fericirea a 4-a.
4) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor
sătura (Mt. 5,6).
Dreptatea la care se referă
această fericire este, desigur, dreptatea lui Dumnezeu ce reprezintă măsura
oricărui lucru. Ea aşează limitele necesare oricărei creşteri spirituale.
Pătrunderea în orizontul acestei dreptăţi presupune depăşirea conceptelor
noastre limitate despre dreptate şi dobândirea „blândeţii” ontologice. Cei care
însetează după această dreptate vor fi săturaţi pentru că ea este expresia
legilor ontologice legate de Logosul şi Cuvântul lui Dumnezeu care le
întemeiază. El a mărturisit că a venit în lume să aducă „Sabia” cu două
tăişuri, unul al dreptăţii şi altul al bunătăţii şi milostivirii. Cei care
însetează mereu de dreptatea lui Dumnezeu dobnândesc, prin aceasta, virtutea
milosteniei.
5) Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5,7).
Aceasta înseamnă că
dreptatea lui Dumnezeu nu este una juridică, ci o altă expresie a iubirii Sale
şi ea se manifestă în mod esenţial prin puterea iertării. Din momentul căderii
lui Adam, Dumnezeu îl iartă şi-i pregăteşte mântuirea. Evanghelia fiului
risipitor este arhetipul iertării, adică al milostivirii lui Dumnezeu faţă de
Om. Ea ne arată că orice om care-şi revine în sine şi se întoarce la devenirea
sa ontologică experiază milostivirea lui Dumnezeu şi, întru ea, experiază
propria sa înviere din moartea păcatului. Atunci el devine la rândul său
milostiv. Omul care nu experiază milostivirea lui Dumnezeu faţă de el, rămâne
prizonierul propriului său „eu”, care înrelaţiile interumane este destul de vulnerabil. Omulcu adevărat milostiv este cel care nu reduce
milostenia doar la dimensiunea sa afectivă, psihologică, ci o circumscrie în
orizontul dreptăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dreptatea fără milostivire
conduce la împietrirea inimii, iar milostivirea fără dreptate riscă să fie
nerodnică şi câteodată laşă, mai ales atunci când este ameninţată de frică. A
fi milostiv faţă de altul înseamnă, aşadar, a-l ajuta să-şi ducă singur crucea
existenţei sale. De aceea arhetipul milostivirii umane este Simon Cirineanul.
Milostivirea faţă de altul
este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate şi o face
transparentă pentru vederea lui Dumnezeu. De aceea următoarea fericire de care
vorbeşte Mântuitorul este curăţia inimii.
6) Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt.
5,8).
În limbajul biblic inima
reprezintă centrul ontologic al Omului în care se sălăşluieşte harul Duhului
Sfânt. Atunci când este „curată”, nu în sens biologic, ci în sens ontologic,
înima „vede” pentru că a devenit „lumină”. Ea „vede” pentru că este „văzută” de
Dumnezeu. Într-un sens simbolic, inima curată se identifică cu „Sinaiul”
lăuntric al Omului în care „Evreii văd glasul lui Dumnezeu”, adică „văd” pe
Dumnezeu-Cuvântul. Purificaţi prin experienţa pustiului, hrăniţi de
Dumnezeu-Cuvântul cu mană şi adăpaţi cu apa ce a „ţâşnit” din Piatră, Evreii nu
doar ascultă „Cuvântul” ci îl „văd” cu inima. Ea devine atunci „ochiul” fiinţei
Omului, care îl „vede” pe Dumnezeu. Ajuns pe această treaptă spirituală, Omul
devine făcător de pace şi fiu al lui Dumnezeu, după cum ne sugerează fericirea
a şaptea.
7) Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema
(Mt. 5,9).
Conform acestei fericiri,
Omul făcător de pace nu este cel care aplanează conflictele exterioare, ci cel
care a dobândit pacea inimii sale prin „vederea” lui Dumnezeu. Acest Om renunţă
la propria sa „putere” pentru a se îmbrăca în Slava şi Puterea lui Dumnezeu,
care este non-violentă şi făcătoare de pace. Există însă un text în Evanghelie
care ne surprinde şi în mintea unora el crează confuzii. Este textul din
Evanghelia după Matei, cap. 10, v. 34, în care Mântuitorul afirmă: „Nu socotiţi
că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci Sabie”. Evident
că Mântuitorul face aici o distincţie clară între pacea pe care noi încercăm să
o instituim în lume, uneori prin metode agresive, şi pacea care coboară de sus
prin El, care este „Sabie” (YHWH). Este Sabia Duhului care răneşte inima şi o
face să suspine după dreptatea lui Dumnezeu. Însă cei care caută dreptatea lui
Dumnezeu în această lume, evident că vor fi persecutaţi. Acestora Dumnezeu le
promite Împărăţia Sa, aşa cum reiese din fericirea care urmează.
8) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate căci a lor este Împărăţia
cerurilor (Mt. 5,10).
Celor prigoniţi pentru
dreptate le este permisă Împărăţia cerurilor, promisiune făcută şi celor săraci
cu duhul. De aceea dreptatea la care se referă această fericire se distinge de
dreptatea la care se referă a patra fericire. Unul din personajele cele mai
misterioase ale Sfintei Scripturi este Melchiţedec „regele Dreptăţii” care a
venit la Avraam, părintele întemeietor al lui Israel, şi i-a adus ca daruri
pâine şi vin (Gen. 14, 18-20). Melchiţedec este , în acelaşi timp, „rege al
păcii” (Shalom) şi aduce lui Avraam o cunună mai importantă decât cea a regalităţii
şi anume cununa sacerdotală, prin care Avraam, ca icoană a omului drept,
redescoperă dimensiunea ontologică a dreptăţii, care face din fiinţa sa o „casă
a lui Dumnezeu”. Întrucât Dumnezeu îşi găseşte „casă” în sufletul Omului drept,
îi promite acestuia Împărăţia, însă drumul spre ea nu este uşor. Pretutindeni
apar obstacolele existenţiale, identificate aici cu prigoana, iar în următoarea
fericire cu ocara şi batjocura ce pot veni fie din „lăuntru”, fie din „afară”.
Fericirea aceasta se referă, după unele interpretări, mai mult la obstacolele
lăuntrice, la demonii interiori, care se pun în mişcare atunci când Omul este
pe calea Împărăţiei. El se distanţează atunci de colectivismul gregar în care
domneşte individualismul şi se apropie de profunzimea ontologică a „persoanei”
în comuniune cu Dumnezeu.
Următoarea fericire, şi
ultima, ne arată că obstacolele lăuntrice, ce apar în calea Omului îmbunătăţit,
sunt dublate de obstacolele exterioare.
9) Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5,11).
Observăm că în această
fericire, Mântuitorul face referire la Sine şi atrage atenţia că toţi cei
care-l vol mărturisi pe El în această lume ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi persecutaţi,
ignoraţi, marginalizaţi. Cu alte cuvinte, cine mărturiseşte că Hristos este
Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, nu poate să evite experienţa Crucii. În
această experienţă, însă, Hristos este însoţitorul tainic, este Mirele şi
Stăpânul lăuntric a cărui prezenţă va uşura poverile existenţiale şi, în final,
va transforma suferinţa în bucurie: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata
voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,12).