Teologie Morala

După obiectul şi scopul lor, virtuţile se împart în virtuţi teologice şi virtuţi morale.

          Virtuţile teologice au ca obiect şi ca scop ultim pe Dumnezeu, pe când virtuţile morale reglementează raporturile noastre faţă de lumea creată şi în special faţă de semenii noştri. La rândul lor, virtuţile morale se împart în virtuţi cardinale şi virtuţi derivate, după cum sunt socotite ca izvoare ale altor virtuţi, sau ca virtuţi deduse sau derivate din cele dintâi. Dar întrucât virtuţile teologice sunt daruri care se revarsă în sufletul omului credincios odată cu harul sfinţitor al Botezului, ele, în general, sunt numite de către teologii romano-catolici şi virtuţi „insuflate”, deşi această numire nu exprimă deloc specificul lor.

          Teologii romano-catolici, în conformutate cu concepţia antropologetică tomistă, ce domină în catolicism, preferă împărţirea virtuţilor în virtuţi „naturale” şi virtuţi „supranaturale”, spre a arăta astfel originea lor. „Virtuţile naturale” ar fi virtuţile pe care omul le câştigă numai datorită puterilor lui naturale, în timp ce „virtuţile supranaturale” ar fi daruri nemijlocite din partea lui Dumnezeu, sau virtuţi ce izvorăsc din temelia supranaturală a credinţei, fiind, pe de o parte, rezultatul harului divin, iar pe de altă parte, rezultatul liberei noastre conlucrări cu acest har. În acest sens vor fi numite „supranaturale” şi anumite virtuţi morale. Această împărţire nu este admisă în morala ortodoxă pentru consideraţiile arătate mai înainte.

          În afară de aceste împărţiri, unii teologi – în special romano-catolici – care stau sub influenţa lui Toma de Aquino, mai împart virtuţile în virtuţi „intelectuale” şi virtuţi „morale”. Această împărţire identică cu a lui Aristotel, a intrat şi în unele tratate de morală scrise de autori ortodocşi (ca de exemplui la Voiutschi sau Mironescu).