Păcatul apare ca o destrămare a
chipului şi asemănării cu Dumnezeu în noi, ca o monstruozitate. Păcatul este o
împotrivire a noastră faţă de voinţa lui Dumnezeu, exprimată prin legea morală,
împotrivire izvorâtă din neîncrederea în Dumnezeu şi din mândrie; e o separaţie
de Dumnezeu, izvorul fiinţei noastre a tuturor, o renunţare la El şi la harul
Său. Este pretenţia de a trăi independent de Dumnezeu, dorinţa şi intenţia de a
câştiga desăvârşirea şi fericirea singur, rupând legătura cu Dumnezeu.
Păcătosul pune în locul lui Dumnezeu pe altcineva, fie pe sine însuşi, fie una
sau mai multe creaturi.
Orice păcat apare ca o
îndepărtare de Dumnezeu şi o întoarcere neorânduită spre craeturi, iar aceasta
înseamnă părăsirea izvorului adevărat al fericirii pentru fântânile secate ale
creaturilor.
Orice păcat constituie o
ofensă gravă adusă lui Dumnezeu, o necinstire a majestăţii Sale nemărginite, o
nesocotire a puterii Sale supreme, un atentat contra proniei Sale. Toate
acestea îl încarcă pe autorul lor de vină şi-i atrag o pedeapsă dreaptă de la
Dumnezeu.
Ca ofensă adusă lui
Dumnezeu, păcatul este, în acelaşi timp, o nerecunoştinţă sfruntată faţă de Cel
ce şi-a arătat iubirea Sa în mod desăvârşit în lucrarea creaţiei, a proniei şi
îndeosebi a mântuirii (Rom. 2,4).
Păcatul mai este şi o cădere
a noastră din demnitatea proprie, o nesocotire a menirii noastre veşnice şi a
valorilor pe care le purtăm cu noi. Păcătosul abuzează de aceste bunuri spre
satisfacerea egoismului său fără Dumnezeu, care-l orbeşte în aşa măsură că
nu-şi mai dă seama că purtarea sa contrazice menirea sa morală. Devine, astfel,
un slujitor-rob al creaturii; cade sub stăpânirea plăcerilor; libertatea îi
este înlănţuită de patimi; îşi caută satisfacerea acolo unde nu-i însă decât
necaz, robie, dezamăgire.
În acest sens, Fericitul
Augustin vorbeşte de păcat ca despre „o iubire de sine până la dispreţul lui
Dumnezeu”, opunându-l virtuţii, care este „iubirea lui Dumnezeu până la
dispreţul de sine”.
Gravitatea păcatului reiese
şi din urmările dezastruoase pe care le produce. Chipul lui Dumnezeu în noi
alterează: raţiunea se întunecă, inima se perverteşte şi voinţa slăbeşte pentru
că nu se mai orientează spre Dumnezeu, Binele suprem. Deci natura spirituală a
noastră este alterată, deşi nu total distrusă.
Dar gravitatea păcatului
nu stă numai în urmările dezastruoase pe care le are asupra celui ce
păcătuieşte, ci mai ales în cele pe care le cauzează semenilor săi. Căci nu
există păcat prin care să nu fie lezat în vreun fel aproapele nostru.
Majoritatea suferinţelor sunt pricinuite de cei stăpâniţi de păcatele mândriei,
lăcomiei, invidiei, urii, mâniei, desfrânării, lenei etc.
