Teologie Morala

 Pe lângă beţia produsă de băuturile alcoolice, unii practică beţia produsă de diferite narcotice cum sunt: morfina, cocaina, opiul, haşişul, heroina etc. – ceea ce se cuprinde în denumirea actuală de „drog”. Tutunul este şi el un narcotic care, dacă este folosit în doxe mari, produce o stare de beţie asemănătoare cu aceea a celorlalte narcotice; dar chiar în cantităţi mai reduse, cum se obişnuieşte, el produce tulburări mai lente dar destul de grave prin consecinţele sale mai apropiate sau mai îndepărtate. Întrucât constituie o patimă persistentă şi foarte răspândită, fumatul trebuie combătut ca foarte primejdios pentru sănătate.

          Dintre narcotice însă, cel mai des folosit şi mai primejdios este morfina, utilizată şi de medici ca tratament sub formă de injecţii pentru anestezierea simţurilor şi potolirea durerilor. Efectele produse de morfină sunt diferite, după cantitatea care se ia; de pildă, luată în cantitate mare, morfina produce moartea.

          Folosirea morfinei ca şi a celorlalte narcotice în măsura în care produce beţia simţurilor şi suspendarea uzului raţiunii, fără motive de extremă necesitate, este periculoasă pentru sănătate şi societate şi este păcat greu.

          Cele spuse pentru morfină sunt valabile şi pentru celelalte narcotice.

          f. Mânia. Mânia este pofata şi pornirea dezordonată după răzbunare: „o dorintă aprinsă, prin care cel mâniat caută să se răzbune asupra celui ce l-a întristat în adevăr, sau numai i se pare aşa”[1]. Mânia se opune blândeţii prin exces. În ea, distingem două elemente dezordonate: prea marea tulburare a părţii irascibile şi prea marea răzbunare care, sau nu e întemeiată, sau e disproporţionată faţă de cauza care o produce. Caracterul dezordonat deosebeşte mânia neîngăduită de mânia legitimă, cum este mânia părinţilor pentru greşelile vinovate ale copiilor.

          Ca pornire dezordonată, mânia este de trei feluri: a) indignarea, care cauzează aversiune sau neplăcere pentru un lucru; b) mânia nebună, care face să se piardă uzul raţiunii şi c) furia, adică mânia care se manifestă în tulburare mare şi mişcări vehemente. Dacă, privită ca pornire dezordonată a părţii irascibile, mânia este păcat uşor, cu unele excepţii, ca dorinţă de răzbunare este totdeauna păcat grav, pentru că este împotriva iubirii aproapelui şi câteodată şi contra dreptăţii. Prin mânie putem păcătui când dorim răzbunare asupra cuiva care n-o merită; când dorim să ne răzbunăm mai mult decât merită; când dorim să ne răzbunăm din motive neîngăduite.

          Din mânie se nasc următoarele păcate: a) indignarea, care care este pornirea nesăbuită a sufletului, ieşită din părerea că nu suntem trataţi cum trebuie. De obicei, e păcat uşor; când se întemeiază pe motive juste, nu e păcat. Păcat greu este când evoluează în ură şi dispreţ faţă de aproapele; b) surescitarea minţii, adică meditarea continuă asupra diferitelor mijloace de răzbunare. Gravitatea acestui păcat se măsoară după gravitatea răzbunării intenţionate; c) blasfemia; d) ocara, prin care se încearcă a se arunca în faţa aproapelui ceva care să-l înjosească; e) blestemul, prin care urăm cuiva rău şi nenorocire. Este păcat greu când dorim aevea răul ce-l rostim cu gura, când dorim un rău mare şi cu deplin consimţământ; f) bătăile sunt păcate mari când duc la omor, rănire gravă etc. De obicei, păcătuieşte cel ce porneşte bătaia; celălalt poate să nu păcătuiască (dacă se apără) menţinându-se într-o stare de apărare.

          Mânia întunecă mintea, aşa că cel stăpânit de ea nu-şi mai dă seama de ceea ce face. Un proverb zice: „Mânia e un rău sfetnic”. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să nu ţinem mânie, când zice: „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (Efes. 4,26). Mântuitorul ne cere să nu ducem darul la altar, până ce nu ne-am împăcat cu fratele nostru supărat pe noi (Mt. 5,24).

          Există şi o mânie sfântă sau îndreptăţită. Este mânia părinţilor şi a altor educatori care urmăresc îndreptarea copiilor şi a subalternilor, îndrumarea şi râvna lor spre bine.

          Omul mânios este totdeauna ameninţat să-şi piardă sufletul. De altfel, chiar din această viaţă el poartă iadul în inima lui prin neliniştea continuă care-l chinuie. Mânia vatămă sănătatea şi scurtează viaţa: „Invidia şi mânia scurtează zilele” (Sirah 30,25).

          Mânia este o stare anormală, o stare de nebunie; ea tulbură cel mai mult bunele şi pasnicele relaţii dintre indivizi şi popoare şi astfel, stă la baza certurilor, crimelor şi războaielor. Ea face multe ravagii în cel stăpânit de ea şi poate produce adevărate dezastre în viaţa semenilor noştri. De aceea, Nil Ascetul, Evagrie Ponticul, Ioan Casian ne sfătuiesc să ne ferim de a ne mânia pentru pricini întemeiate, pentru că şi în cazul acesta mânia „întunecă puterea văzătoare” şi pentru că odată dezlănţuită, e greu de stăpânit.

          După Sfântul Maxim Mărturisitorul, patima iuţimii este mai greu de biruit decât patima poftei. „De aceea a şi dat Domnul, ca o doctorie mai tare împotriva ei, porunca dragostei”[2].

          Trebuie să lucrăm mai întâi împotriva cauzelor care o pot stârni. Astfel, dacă avem o fire irascibilă, să înăbuşim primele porniri ale mâniei, oprindu-ne de a vorbi sau acţiona sub presiunea acestei emoţii primejdioase. Când suntem provocaţi, ni se recomandă fuga. Dacă mânia are o cauză patologică, să ne îngrijim sănătatea. Apoi, să fim pregătiţi a tolera injuriile, a nu alimenta şi extinde mânia, ca să nu devină greu de înlăturat.

          Atitudinea noastră trebuie să se întemeieze pe virtutea iubirii, a smereniei şi a răbdării creştine.

          Ca remediu suveran împotriva mâniei, să redăm sfaturile pe care le dă Sfântul Vasile cel Mare: „Nu vindecaţi răul prin rău, nu căutaţi să vă întreceţi unul pe altul în pagubă. În aceste lupte grele cel mai nenorocit este învingătorul, pentru că se retrage cu un păcat mai mare… Dacă te-a insultat un om mânios, opreşte răul prin tăcerea ta!… Nu lua ca dascăl pe inamicul tău şi nu imita ceea ce deteşti!… Să oprim răul de la început, alungând mânia din inimile noastre. Faptul că a început el nu-i o scuză suficientă, căci trebuia să-i furnizezi exemplul care l-ar fi calmat. Ai fost vorbit de rău? Binecuvântează! Te-a lovit? Suportă! Te dispreţuieşte şi te socoteşte de nimic? Aminteşte-ţi că eşti din pământ şi că te vei întoarce în pământ!” Inamicul tău va fi în imposibilitatea de a-şi aplica gândul de răzbunare, lovindu-se de invulnerabilitatea ta la injurii şi-ţi vei procura o mare coroană de răbdare, „transformând nebunia altuia în prilej de exercitare pentru propria ta filozofie”[3].

          g. Lenea. Lenea sau trândăvia (•i0*\" - acedia) este în genere un defect al voinţei, o lipsă de enrgie fizică şi morală, care se arată prin dezgustul şi nepăsarea pe care o simte cineva faţă de orice acţiune, fie fizică, fie intelectuală. Lenea este firească, atunci când dezgustul şi nepăsarea au drept obiect munca trupească, din pricina oboselii şi a trudei legate de ea. Lenea este o greşeală morală când dezgustul şi nepăsarea au ca scop şi obiect bunurile spirituale, din cauză că trebuie să le dobândim cu trudă şi osteneală. În acest înţeles general, lenea nu este un viciu deosebit, ci ne facem vinovaţi de ea ori de câte ori neglijăm diferite porunci şi virtuţi. Este viciu capital numai când dezgustul şi nepăsarea sunt voluntare şi se referă la bunul sufletesc suprem, spre care tind toate bunurile, adică prietenia cu Dumnezeu şi harul dumnezeiesc. Astfel înţeleasă, lenea este păcat de moarte.

          În Mărturisirea ortodoxă[4] lenea este definită foarte corect ca „o rătăcire şi nepăsare pentru mântuirea veşnică a sufletului, prin care omul se întristează şi se dezgustează de binele ce trebuie să facă; pentru aceasta, el fuge de osteneala cu care se face binele”.

          Lenea se opune muncii, adică activităţii făcute cu efort şi cu metodă pentru a crea bunuri materiale şi spirituale spre satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor noastre trupeşti şi sufleteşti. Munca reprezintă partea noastră de contribuţie la mântuire, faptele bune fiind condiţie neapărată pentru dobândirea mântuirii.

          Munca este o lege fundamentală a vieţii. Fără muncă nu-i posibilă existenţa fizică, nici desăvârşirea omului şi transformarea naturii. De aici rezultă gravitatea trândăviei, care împiedică realizarea menirii principale a omului în societate.

          Printre numeroasele păcate care se nasc din lene, sunt: răutatea inimii, care duce la ura faţă de cele spirituale; teama şi deznădejdea privind dobândirea mântuirii; repulsia faţă de cei ce ne îndeamnă la activitate spirituală; lâncezeala în activitate; întoarcerea minţii de la cele spirituale etc.

          Lenea duce la lipsă şi mizerie şi face cu neputinţă orice fel de progres. Mai mult chiar: ruina materială este însoţită şi de una morală. Căci, nevrând să muncească, leneşul caută să-şi satisfacă nevoile sale materiale pe căi mai uşoare dar necinstite, prin furt, înşelătorie, cerşetorie etc.

          Lenea este, apoi, mama desfrânării. Lipsa de ocupaţie lasă loc instinctelor de a se dezlănţui fără frâu.

          Trândăvia naşte parazitismul social, care e, în fond, un furt camuflat sau o exploatare a sentimentelor familiale, a milei semenilor etc. Ea este un delict antisocial, întrucât leneşul consumă de la societate bunuri fără a da nimic în schimb, când are datoria şi putinţa să întreţină din muncă proprie şi pe alţii care nu pot munci: pe copii, bolnavi şi bătrâni.

          În consecinţă, în morala Bisericii Ortodoxe, munca fiind, pentru omul apt de muncă, singurul lui criteriu de valorificare, singurul mijloc cinstit de întreţinere a vieţii proprii, a familiei sale şi de ajutorare a celor lipsiţi, instrument de perfecţionare a naturii, mijloc de desăvârşire proprie, pe scurt, condiţia indispensabilă pentru mântuire, trândăvia este calificată ca un păcat foarte grav. Gravitatea trândăviei stă în aceea că produce o decădere de la treapta de om, constituie o ratare a vieţii şi a misiunii pe care fiecare o are în lume, o eschivare de la datoria de a ajuta pe alţii, o înşelare a semenilor, pe spatele cărora leneşul trăieşte, un furt, un parazitism, deci o faptă antisocială.

          De aceea, lenea atrage după sine sancţiunea binemeritată a societăţii, care ia leneşului dreptul la hrană, cât şi sancţiunea supremă a lui Dumnezeu, în a cărui împărăţie, leneşul nu-i pregătit să intre (Mt. 7,11).