a) Teologia morală are ca temei
Revelaţia lui Dumnezeu
Aşa cum reiese din
definiţie, Teologia morală are ca temei Revelaţia lui Dumnezeu. Precizarea
noţiunii de Revelaţie, a conţinutului ei şi a etapelor desfăşurării sale
constituie domeniul de cercetare al Teologie dogmatice, de aceea nu vom insista
asupra acestor aspecte. Precizăm doar faptul că, din perspectivă teologică, Revelaţia
nu înseamnă atât descoperirea unor cunoştinţe teoretice despre un Dumnezeu
distant faţă de lume şi închis în transcendenţa Sa, cât lucrarea tainică a lui
Dumnezeu prin care a adus de la nefiinţă spre fiinţă întreaga creaţie şi apoi
îi poartă de grijă, prin harul său, pentru ca aceasta să ajungă la scopul ei
final, îndumnezeirea. Evident că această lucrare a lui Dumnezeu are o istorie,
adică se desfăşoară treptat, pentru a nu violenta conştiinţa şi libertatea
omului, ci pentru a trezi în el iubirea faţă de Dumnezeu.
Din această perspectivă,
omul nu este doar obiect al Revelaţiei lui Dumnezeu, ci şi subiect purtător al
ei pentru că, în mod ontologic, prin raţiunea, conştiinţa şi libertatea sa este
orientat spre Dumnezeu. Această orientare dobândeşte un conţinut real, pe de o
parte, prin cunoaşterea logică a cosmosului, care are o structură logică,
raţională şi, pe de alta, prin credinţa în Revelaţia biblică prin care
cunoaşterea logică îşi descoperă sensul ei deplin, deschizându-se spre
cunoaşterea mistică sau duhovnicească.
Din punctul nostru de vedere
nu există contradicţie între cunoaşterea logică şi cunoaşterea izvorâtă din
credinţă. Cunoaşterea logică ne conduce la descoperirea sensurilor generale ale
existenţei, iar cunoaşterea izvorâtă din credinţă ne ajută să integrăm aceste
sensuri în relaţia noastră personală cu Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat. Pentru oamenii credincioşi ambele forme de cunoaştere sunt necesare
pentru că ambele îşi au temeiul în Revelaţia lui Dumnezeu, care „vorbeşte”
Omului atât prin raţionalitatea cosmosului, cât şi prin gândurile, dorinţele şi
aspiraţiile ce se nasc în conştiinţa sa, pe de o parte, din comuniunea cu
Dumnezeu şi, pe de alta, din relaţia sa cu cosmosul.
Părintele Stăniloae
considera că şi atunci când omul nu mai comunică cu Dumnezeu prin rugăciune şi
o viaţă curată, Dumnezeu îi „vorbeşte” prin necazuri şi suferinţe[1].
Acest lucru se poate constata din cartea dreptului Iov. În dialogul său cu Iov,
Elihu spune: „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel,
dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii,
atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor.
Atunci el dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă
pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie. Ca să-i ferească sufletul de
prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului. De aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui
şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată
de mâncare şi inima lui nu mai pofteşte nici cele mai bune bucate. Carnea de pe
el se prăpădeşte şi piere şi oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele.
Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia
morţilor. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care
să-i arate omului calea datoriei,
atunci Dumnezeu se milostiveşte de el (…) îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie
să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa” (Iov 34,
14-26).
Din acest text observăm că
Dumnezeu se revelează omului şi prin conştiinţa sa morală, manifestându-se ca
izvor al bucuriei şi al iertării, dar şi ca izvor al dreptăţii, atunci când
nedreptatea omului perverteşte dreptatea creaţiei lui Dumnezeu.
Punctul culminant al
revelării iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu în orizontul ne-iubirii şi al
ne-dreptăţii umane a fost jertfa de pe cruce a Fiului lui Dumnezeu întrupat. De
aceea Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, reprezintă ultima etapă a
Revelaţiei şi împlinirea scopului ei, care este, aşa cum am mai amintit,
mântuirea şi îndumnezeirea omului şi, prin el, a întregului cosmos.
b) Teologia morală
este o funcţie slujitoare a Bisericii lui Hristos
Din definiţia pe care am
dat-o reiese şi faptul că Revelaţia împlinită în Hristos se actualizează în
spaţiul sacramental şi liturgic al Bisericii. Datorită acestui fapt şi Teologia
morală, ca şi toate celelalte discipline teologice, reprezintă conştiinţa
reflexivă a Bisericii în lucrarea ei de păstrare şi transmitere a Revelaţiei.
De aceea ea s-a născut în sânul Bisericii şi este călăuzită de credinţa şi
trăirea duhovnicească a tuturor generaţiilor de creştini, care s-au străduit în
timpul trecerii lor prin lume să-şi sfinţească viaţa, nu în mod izolat şi egoist,
ci în comuniune cu întreaga Biserică şi, prin Biserică, cu Mântuitorul Iisus
Hristos, capul Bisericii.
Între Biserică şi Hristos nu
există nici un interval spaţial sau temporal, întrucât „Cerul unde s-a înălţat
Iisus coincide cu centrul intimal Bisericii (…) Locul unde se află el şi inima
Bisericii coincid”[2]. De aceea, Teologia morală
ca funcţie slujitoare a Bisericii îşi justifică existenţa şi importanţa numai
atunci când rămâne fidelă Revelaţie lui Dumnezeu în Hristos care, deşi în
esenţa ei rămâne tainică şi meta-logică, totuşi, pentru a putea fi transmisă
din generaţie în generaţie, s-a păstrat în Biserică, s-a obiectivat şi
conceptualizat în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, prin
care se realizează dialogul permanent al Bisericii cu Hristos.
c) Demersul critic şi
caracterul ştiinţific al Teologiei morale
Prin cele spuse până aici am
încercat să precizăm prima parte a definiţiei pe care am dat-o Teologiei
morale.
Concluzia este clară:
studiul Teologiei morale pleacă de la un dat: Revelaţia lui Dumnezeu, şi de la
un act existenţial: credinţa liber consimţită în această Revelaţie.
Subliniem încă o dată aici
că Revelaţia şi credinţa în Revelaţie nu se opun demersului cognitiv al
raţiunii umane, reflecţiei sale critice. De aceea, în partea a II-a a
definiţiei noastre, am afirmat că Teologia morală analizează critic şi prezintă
ştiinţific principiile fundamentale ale vieţii morale creştine. Această
afirmaţie ar putea da naştere la opinii contradictorii: unele care să accepte,
altele care să nege demersul critic şi caracterul ştiinţific al Teologie
morale. De aceea trebuie să precizăm şi aceste aspecte.
Cuvântul „critic” vine din
limba greacă de la substantivul ___________ şi defineşte pe omul care se
străduie să distingă ceea ce are valoare de ceea ce nu are valoare în existenţa
sa. Tot din limba greacă vine şi noţiunea de „critică”___________, care în
epoca modernă a primit sensuri diferite atât în domeniul teologic cât şi cel
extrateologic.
Asumat în domeniul Teologiei
morale, spiritul critic înseamnă reflecţie asupra conţinutului credinţei şi a
principiilor morale, moştenite din mărturia şi trăirea iniţială a Revelaţiei,
cu scopul de a le face rodnice, ca factori de înnoire spirituală, pentru
generaţia actuală de credincioşi.
Cu acest înţeles pozitiv,
spiritul critic a fost permanent prezent în Biserică. În acest sens putem să
dăm un exemplu din literatura spirituală a primelor secole creştine, consemnat
de Sfântul Ioan Casian: „Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflându-mă
în părţile Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el nişte
bătrâni, ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârşirea în virtute; care
adică dintre toate virtuţile este cea mai mare? Deci fiecare îşi spunea părerea
după priceperea minţii sale (…) După ce fiecare şi-a spus părerea sa, prin care
virtuţi s-ar putea omul mai bine apropia de Dumnezeu, şi trecuse aproape toată noaptea cu această
cercetare, la urma tuturor a răspuns Sfântul Antonie: „Toate acestea care
le-aţi spus sunt de trebuinţă şi de folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc
să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora din
următoarea pricină: ştiu pe mulţi că şi-au topit trupul cu postul şi
privegherea şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit,
încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi la atâta
milostenie s-au dat, încât nu le-au ajuns toate câte sunt pe lume, ca să le
împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute şi s-au rostogolit în
păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia să rătăcească de la calea cea dreaptă?
Nimic altceva, după înţelegerea şi părerea mea, decât că n-au avut darul
deosebirii.Căci acesta învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în
amândouă părţile şi să meargă pe calea împărătească”[3].
Relatând această întâlnire
din Thebaida, Sfântul Ioan Casian introduce mai mulţi termeni duhovniceşti care
descriu etapele efortului creştin spre desăvârşire morală, etape care se află
în strânsă înlănţuire şi interdependenţă logică. Ele presupun o anumită
„ştiinţă” şi un anumit spirit critic, spunem noi, care ţin în armonie
facultăţile sufletului pentru a nu cădea în extreme. Acest exemplu patristic,
considerăm că este destul de sugestiv şi ne ajută să înţelegem mai clar importanţa
pe care o are demersul critic în Teologia morală.
În ceea ce priveşte
caracterul ştiinţific al Teologie morale, dintru început trebuie să precizăm că
în comunitatea ştiinţifică actuală se operează cu un sens restrictiv al
noţiunii de „ştiinţă”. Se consideră că are valoare ştiinţifică doar cunoaşterea
obiectivă, adică aceea care are în vedere totdeauna subiectul şi obiectul,
subiectivul şi obiectivul. În sens kantian noţiunea de „obiectiv” înseamnă ceea
ce este primit de toate conştiinţele şi în toate timpurile. Ea se opune
noţiunii de „subiectiv”, care ar însemna ceea ce-i strict individual. Deci în
orizontul cunoaşterii obiective, obiectul este opus subiectului şi ca atare a
cunoaşte înseamnă a sesiza obiectul de cercetare aşa cum este el „în sine”,
fără implicarea unor elemente de natură subiectivă. În numele acestei
cunoaşteri obiective şi obiectivante, teologiei în general şi teologiei morale
în special i se contestă orice valoare ştiinţifică. În sprijinul acestei
contestaţii se aduc argumente diverse. Dintre acestea amintim doar teoria lui
Auguste Compte (1798-1857), pozitivist francez, despre cele trei etape
principale prin care a trecut în mod necesar gândirea umană[4].
Unită cu materialismul dialectic şi istoric, această teorie este încă destul de
vie în cadrul învăţământului academic, mai ales în ţările ex-comuniste, în care
marxismul ateu şi militant a fost declarat doctrină oficială de stat.
Analizând critic teoria
pozitivistă, ca şi întreaga concepţie modernă despre ştiinţă, Nicolae Berdiaev,
considera că „pozitivismul a fost o etapă necesară în devenirea istorică a
omului european, dar această etapă trebuie să fie astăzi depăşită, mai ales în
domeniul ştiinţelor umaniste. În spaţiul unei ştiinţe obiectivante, considera
Nicolae Berdiaev, nu există Logos. Acesta nu se revelează decât în duh şi nu în
obiect, în bunuri sau în natură. Logosul (adică Raţiunea sau Sensul lumii) nu
este în obiectul care pătrunde gândirea, nici în subiectul care construieşte
lumea sa, ci într-o a treia sferă, care nu este nici obiectivă, nici
subiectivă, în care totul este activitate şi dinamism spiritual”[5].
În această sferă a
cunoaşterii care, în limbaj teologic, se numeşte cunoaştere apofatică, se
înscriu şi principiile moralei creştine. Dar prin aceasta ele nu sunt doar
norme ipotetice, opinii subiective, pe care fiecare poate să le accepte sau nu
după bunul său plac. Ele au o valoare noetică (adică de cunoaştere) dar nu în
sensul pozitivist al acestui cuvânt, pentru că teologul creştin, în efortul său
noetic, nu se orientează spre un obiect dat şi finit, ca în ştiinţele pozitive,
ci spre Binele moral suprem, care este Dumnezeu.
Aceste câteva consideraţii
sunt, credem, suficiente pentru a nu exclude Teologia morală din câmpul
ştiinţelor care se ocupă de problemele omului, şi, în acelaşi timp, ele ne
ajută să nu o identificăm cu o simplă ştiinţă pozitivă.Teologia morală are un
caracter ştiinţific, deoarece este o disciplină teologică cu criterii şi metode
specifice de abordare a obiectului său. Dar acest caracter ştiinţific poate să
varieze: el este proporţional cu distanţa care separă reflecţia teologică
speculativă de spontaneitatea afectivă a credinţei. Ideal ar fi ca în domeniul
Teologie morale reflecţia speculativă, explicaţiile conceptuale, eforturile de
sistematizare a principiilor morale să nu se facă în detrimentul experienţei
liturgice şi sacramentale a credinţei personale.
Atunci când Biserica ne
invită să acceptăm principiile sale morale, ea nu ne propune doar formulări
teoretice, ci ne invită la o relaţie personală cu Dumnezeu şi la un mod de
viaţă care ne conduce la o astfel de relaţie într-o manieră progresivă. Acest
mod de viaţă ne ajută să depăşim o abordare strict „intelectualistă” a moralei
creştine şi acceptarea acesteia ca un eveniment al comuniunii interpersonale,
în orizontul sacramental şi liturgic al Trupului tainic al lui Hristos, extins
în umanitate prin harul dătător de viaţă nouă a Duhului Sfânt.
[1]
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia
Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, pp. 140-145.
[2] Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului (Ediţia
a II-a), Editura Omniscop, Craiova,
1993, p. 382 şi 393.
[3] Casian
Romanul, Cuvânt plin de mult folos despre
Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii, în Filocalia, trad. Pr. Dumitru Stăniloae,
vol. I.Sibiu, 1947, pp. 130-131.
[4] Cele
trei etape sunt: etapa teologică sau fictivă, etapa metafizică sau abstractă şi
etapa pozitivă sau ştiinţifică. Cf. Auguste Comte, Cours de philosophie positive (6 vol., Paris, 1830-1842), apud Anton Dumitriu, Alétheia. Încercare asupra ideii de Adevăr
în Grecia antică, Bucureşti, 1984, p. 29.
[5] Nicolas
Berdiaeff, De la destination de l’homme.
Essai d’éthique paradoxale, Editions Je sers et Edition Labor, Paris et Genève, 1935, p.
19.