Friday, 2024-03-29, 2:23 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Definiţia Teologiei morale
3:07 PM
Definiţia Teologiei morale

a) Teologia morală are ca temei Revelaţia lui Dumnezeu

          Aşa cum reiese din definiţie, Teologia morală are ca temei Revelaţia lui Dumnezeu. Precizarea noţiunii de Revelaţie, a conţinutului ei şi a etapelor desfăşurării sale constituie domeniul de cercetare al Teologie dogmatice, de aceea nu vom insista asupra acestor aspecte. Precizăm doar faptul că, din perspectivă teologică, Revelaţia nu înseamnă atât descoperirea unor cunoştinţe teoretice despre un Dumnezeu distant faţă de lume şi închis în transcendenţa Sa, cât lucrarea tainică a lui Dumnezeu prin care a adus de la nefiinţă spre fiinţă întreaga creaţie şi apoi îi poartă de grijă, prin harul său, pentru ca aceasta să ajungă la scopul ei final, îndumnezeirea. Evident că această lucrare a lui Dumnezeu are o istorie, adică se desfăşoară treptat, pentru a nu violenta conştiinţa şi libertatea omului, ci pentru a trezi în el iubirea faţă de Dumnezeu.

          Din această perspectivă, omul nu este doar obiect al Revelaţiei lui Dumnezeu, ci şi subiect purtător al ei pentru că, în mod ontologic, prin raţiunea, conştiinţa şi libertatea sa este orientat spre Dumnezeu. Această orientare dobândeşte un conţinut real, pe de o parte, prin cunoaşterea logică a cosmosului, care are o structură logică, raţională şi, pe de alta, prin credinţa în Revelaţia biblică prin care cunoaşterea logică îşi descoperă sensul ei deplin, deschizându-se spre cunoaşterea mistică sau duhovnicească.

          Din punctul nostru de vedere nu există contradicţie între cunoaşterea logică şi cunoaşterea izvorâtă din credinţă. Cunoaşterea logică ne conduce la descoperirea sensurilor generale ale existenţei, iar cunoaşterea izvorâtă din credinţă ne ajută să integrăm aceste sensuri în relaţia noastră personală cu Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Pentru oamenii credincioşi ambele forme de cunoaştere sunt necesare pentru că ambele îşi au temeiul în Revelaţia lui Dumnezeu, care „vorbeşte” Omului atât prin raţionalitatea cosmosului, cât şi prin gândurile, dorinţele şi aspiraţiile ce se nasc în conştiinţa sa, pe de o parte, din comuniunea cu Dumnezeu şi, pe de alta, din relaţia sa cu cosmosul.

          Părintele Stăniloae considera că şi atunci când omul nu mai comunică cu Dumnezeu prin rugăciune şi o viaţă curată, Dumnezeu îi „vorbeşte” prin necazuri şi suferinţe[1]. Acest lucru se poate constata din cartea dreptului Iov. În dialogul său cu Iov, Elihu spune: „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci el dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie. Ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului. De aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mâncare şi inima lui nu mai pofteşte nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prăpădeşte şi piere şi oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, atunci Dumnezeu se milostiveşte de el (…) îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa” (Iov 34, 14-26).

          Din acest text observăm că Dumnezeu se revelează omului şi prin conştiinţa sa morală, manifestându-se ca izvor al bucuriei şi al iertării, dar şi ca izvor al dreptăţii, atunci când nedreptatea omului perverteşte dreptatea creaţiei lui Dumnezeu.

          Punctul culminant al revelării iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu în orizontul ne-iubirii şi al ne-dreptăţii umane a fost jertfa de pe cruce a Fiului lui Dumnezeu întrupat. De aceea Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, reprezintă ultima etapă a Revelaţiei şi împlinirea scopului ei, care este, aşa cum am mai amintit, mântuirea şi îndumnezeirea omului şi, prin el, a întregului cosmos.

 

          b) Teologia morală este o funcţie slujitoare a Bisericii lui Hristos

          Din definiţia pe care am dat-o reiese şi faptul că Revelaţia împlinită în Hristos se actualizează în spaţiul sacramental şi liturgic al Bisericii. Datorită acestui fapt şi Teologia morală, ca şi toate celelalte discipline teologice, reprezintă conştiinţa reflexivă a Bisericii în lucrarea ei de păstrare şi transmitere a Revelaţiei. De aceea ea s-a născut în sânul Bisericii şi este călăuzită de credinţa şi trăirea duhovnicească a tuturor generaţiilor de creştini, care s-au străduit în timpul trecerii lor prin lume să-şi sfinţească viaţa, nu în mod izolat şi egoist, ci în comuniune cu întreaga Biserică şi, prin Biserică, cu Mântuitorul Iisus Hristos, capul Bisericii.

          Între Biserică şi Hristos nu există nici un interval spaţial sau temporal, întrucât „Cerul unde s-a înălţat Iisus coincide cu centrul intimal Bisericii (…) Locul unde se află el şi inima Bisericii coincid”[2]. De aceea, Teologia morală ca funcţie slujitoare a Bisericii îşi justifică existenţa şi importanţa numai atunci când rămâne fidelă Revelaţie lui Dumnezeu în Hristos care, deşi în esenţa ei rămâne tainică şi meta-logică, totuşi, pentru a putea fi transmisă din generaţie în generaţie, s-a păstrat în Biserică, s-a obiectivat şi conceptualizat în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, prin care se realizează dialogul permanent al Bisericii cu Hristos.

 

          c) Demersul critic şi caracterul ştiinţific al Teologiei morale

          Prin cele spuse până aici am încercat să precizăm prima parte a definiţiei pe care am dat-o Teologiei morale.

          Concluzia este clară: studiul Teologiei morale pleacă de la un dat: Revelaţia lui Dumnezeu, şi de la un act existenţial: credinţa liber consimţită în această Revelaţie.

          Subliniem încă o dată aici că Revelaţia şi credinţa în Revelaţie nu se opun demersului cognitiv al raţiunii umane, reflecţiei sale critice. De aceea, în partea a II-a a definiţiei noastre, am afirmat că Teologia morală analizează critic şi prezintă ştiinţific principiile fundamentale ale vieţii morale creştine. Această afirmaţie ar putea da naştere la opinii contradictorii: unele care să accepte, altele care să nege demersul critic şi caracterul ştiinţific al Teologie morale. De aceea trebuie să precizăm şi aceste aspecte.

          Cuvântul „critic” vine din limba greacă de la substantivul ___________ şi defineşte pe omul care se străduie să distingă ceea ce are valoare de ceea ce nu are valoare în existenţa sa. Tot din limba greacă vine şi noţiunea de „critică”___________, care în epoca modernă a primit sensuri diferite atât în domeniul teologic cât şi cel extrateologic.

          Asumat în domeniul Teologiei morale, spiritul critic înseamnă reflecţie asupra conţinutului credinţei şi a principiilor morale, moştenite din mărturia şi trăirea iniţială a Revelaţiei, cu scopul de a le face rodnice, ca factori de înnoire spirituală, pentru generaţia actuală de credincioşi.

          Cu acest înţeles pozitiv, spiritul critic a fost permanent prezent în Biserică. În acest sens putem să dăm un exemplu din literatura spirituală a primelor secole creştine, consemnat de Sfântul Ioan Casian: „Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflându-mă în părţile Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el nişte bătrâni, ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârşirea în virtute; care adică dintre toate virtuţile este cea mai mare? Deci fiecare îşi spunea părerea după priceperea minţii sale (…) După ce fiecare şi-a spus părerea sa, prin care virtuţi s-ar putea omul mai bine apropia de Dumnezeu, şi trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a răspuns Sfântul Antonie: „Toate acestea care le-aţi spus sunt de trebuinţă şi de folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora din următoarea pricină: ştiu pe mulţi că şi-au topit trupul cu postul şi privegherea şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi la atâta milostenie s-au dat, încât nu le-au ajuns toate câte sunt pe lume, ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute şi s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înţelegerea şi părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii.Căci acesta învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea împărătească”[3].

          Relatând această întâlnire din Thebaida, Sfântul Ioan Casian introduce mai mulţi termeni duhovniceşti care descriu etapele efortului creştin spre desăvârşire morală, etape care se află în strânsă înlănţuire şi interdependenţă logică. Ele presupun o anumită „ştiinţă” şi un anumit spirit critic, spunem noi, care ţin în armonie facultăţile sufletului pentru a nu cădea în extreme. Acest exemplu patristic, considerăm că este destul de sugestiv şi ne ajută să înţelegem mai clar importanţa pe care o are demersul critic în Teologia morală.

          În ceea ce priveşte caracterul ştiinţific al Teologie morale, dintru început trebuie să precizăm că în comunitatea ştiinţifică actuală se operează cu un sens restrictiv al noţiunii de „ştiinţă”. Se consideră că are valoare ştiinţifică doar cunoaşterea obiectivă, adică aceea care are în vedere totdeauna subiectul şi obiectul, subiectivul şi obiectivul. În sens kantian noţiunea de „obiectiv” înseamnă ceea ce este primit de toate conştiinţele şi în toate timpurile. Ea se opune noţiunii de „subiectiv”, care ar însemna ceea ce-i strict individual. Deci în orizontul cunoaşterii obiective, obiectul este opus subiectului şi ca atare a cunoaşte înseamnă a sesiza obiectul de cercetare aşa cum este el „în sine”, fără implicarea unor elemente de natură subiectivă. În numele acestei cunoaşteri obiective şi obiectivante, teologiei în general şi teologiei morale în special i se contestă orice valoare ştiinţifică. În sprijinul acestei contestaţii se aduc argumente diverse. Dintre acestea amintim doar teoria lui Auguste Compte (1798-1857), pozitivist francez, despre cele trei etape principale prin care a trecut în mod necesar gândirea umană[4]. Unită cu materialismul dialectic şi istoric, această teorie este încă destul de vie în cadrul învăţământului academic, mai ales în ţările ex-comuniste, în care marxismul ateu şi militant a fost declarat doctrină oficială de stat.

          Analizând critic teoria pozitivistă, ca şi întreaga concepţie modernă despre ştiinţă, Nicolae Berdiaev, considera că „pozitivismul a fost o etapă necesară în devenirea istorică a omului european, dar această etapă trebuie să fie astăzi depăşită, mai ales în domeniul ştiinţelor umaniste. În spaţiul unei ştiinţe obiectivante, considera Nicolae Berdiaev, nu există Logos. Acesta nu se revelează decât în duh şi nu în obiect, în bunuri sau în natură. Logosul (adică Raţiunea sau Sensul lumii) nu este în obiectul care pătrunde gândirea, nici în subiectul care construieşte lumea sa, ci într-o a treia sferă, care nu este nici obiectivă, nici subiectivă, în care totul este activitate şi dinamism spiritual”[5].

          În această sferă a cunoaşterii care, în limbaj teologic, se numeşte cunoaştere apofatică, se înscriu şi principiile moralei creştine. Dar prin aceasta ele nu sunt doar norme ipotetice, opinii subiective, pe care fiecare poate să le accepte sau nu după bunul său plac. Ele au o valoare noetică (adică de cunoaştere) dar nu în sensul pozitivist al acestui cuvânt, pentru că teologul creştin, în efortul său noetic, nu se orientează spre un obiect dat şi finit, ca în ştiinţele pozitive, ci spre Binele moral suprem, care este Dumnezeu.

          Aceste câteva consideraţii sunt, credem, suficiente pentru a nu exclude Teologia morală din câmpul ştiinţelor care se ocupă de problemele omului, şi, în acelaşi timp, ele ne ajută să nu o identificăm cu o simplă ştiinţă pozitivă.Teologia morală are un caracter ştiinţific, deoarece este o disciplină teologică cu criterii şi metode specifice de abordare a obiectului său. Dar acest caracter ştiinţific poate să varieze: el este proporţional cu distanţa care separă reflecţia teologică speculativă de spontaneitatea afectivă a credinţei. Ideal ar fi ca în domeniul Teologie morale reflecţia speculativă, explicaţiile conceptuale, eforturile de sistematizare a principiilor morale să nu se facă în detrimentul experienţei liturgice şi sacramentale a credinţei personale.

          Atunci când Biserica ne invită să acceptăm principiile sale morale, ea nu ne propune doar formulări teoretice, ci ne invită la o relaţie personală cu Dumnezeu şi la un mod de viaţă care ne conduce la o astfel de relaţie într-o manieră progresivă. Acest mod de viaţă ne ajută să depăşim o abordare strict „intelectualistă” a moralei creştine şi acceptarea acesteia ca un eveniment al comuniunii interpersonale, în orizontul sacramental şi liturgic al Trupului tainic al lui Hristos, extins în umanitate prin harul dătător de viaţă nouă a Duhului Sfânt.


[1] Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, pp. 140-145.

[2] Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului (Ediţia a II-a), Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 382 şi 393.

[3] Casian Romanul, Cuvânt plin de mult folos despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii, în Filocalia, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I.Sibiu, 1947, pp. 130-131.

[4] Cele trei etape sunt: etapa teologică sau fictivă, etapa metafizică sau abstractă şi etapa pozitivă sau ştiinţifică. Cf. Auguste Comte, Cours de philosophie positive (6 vol., Paris, 1830-1842), apud Anton Dumitriu, Alétheia. Încercare asupra ideii de Adevăr în Grecia antică, Bucureşti, 1984, p. 29.

[5] Nicolas Berdiaeff, De la destination de l’homme. Essai d’éthique paradoxale, Editions Je sers et Edition Labor, Paris et Genève, 1935, p. 19.

Views: 1810 | Added by: PortalOrtodox | Tags: teologia dogmatica, morala crestina | Rating: 5.0/4
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2024