Teologie Morala

Din perspectiva psihologică, conştiinţa reprezintă „suma de informaţii pe care le cuprinde psihicul, la un moment dat, şi pe care spiritul (sau Eul) le ordonează sau se lasă ordonat de acestea”[1]. Deci conştiinţa psihologică ar fi sentimentul nemijlocit pe care cineva îl are despre ceea ce se petrece în forul său lăuntric, şi, de asemenea, sentimentul că ceea ce se petrece în interiorul său îi aparţine şi constituie viaţa sa intimă. Psihanaliza, fidelă concepţiei freudiene despre psihic, face distincţie între conştiinţa psihologică spontană şi conştiinţa reflectată a Eului, care percepe fenomenele psihice, le evaluează şi le organizează. Conştiinţa spontană este un dat primar, nediferenţiat, o trăire spontană în care se află resorturile întregii vieţi psihice. Conştiinţa reflectată apare atunci când Eul se dedublează, pentru a se analiza pe sine însuşi, şi ea a fost asemenată de psihologi cu o făclie care luminează doar o parte a vieţii psihice şi anume conştientul, lăsând în obscuritate mişcările profunde ale psihicului, activitatea sa inconştientă, spontană şi instinctivă.

          Aşadar prin conştiinţa psihologică, care este prima treaptă a conştiinţei de sine, omul reflectează asupra trăirilor sale, pe care le raportează la Eul său personal. Atunci când între trăirile sau actele psihice şi eu nu există o legătură, atunci eul nu are conştiinţa acelor acte şi ca atare ele rămân acte inconştiente, adică instinctive, sau subconştiente, adică automate. Ceea ce caracterizează conştiinţa psihologică a omului este faptul că ea nu raportează actele psihice la un principiu obiectiv, cum ar fi legea morală, ci doar informează Eul despre stările şi actele sale psihice.