Teologie Morala

Conştiinţa morală nu se identifică cu conştiinţa psihologică dar o presupune şi o include pe aceasta. Conştiinţa morală nu se identifică, de asemenea cu eul personal, deoarece îl „obligă” moral pe acesta şi îi judecă actele sale. Aşa cum ne sugerează termenul latin conscientia şi termenul grecesc FL<gÂ*0F4H, conştiinţa morală presupune o cunoaştere relaţională sau o împreună cunoaştere, adică o cunoaştere a faptelor prin raportarea lor la un principiu obiectiv.

          În Teologia morală există o pluralitate de definiţii ale conştiinţei morale, însă ideea principală care unifică toate definiţiile este aceea că prin conştiinţa morală omul îşi depăşeşte sinele său egoist şi-şi evaluează faptele în funcţie de un principiu superior – legea morală – care se manifestă în conştiinţa sa, odată cu dobândirea conştiinţei de sine.

          În raport cu modul de desfăşurare a unui act, de la simpla potenţialitate până la fapta concretă, se pot constata trei momente obligatorii în care se manifestă conştiinţa morală: conştiinţa antecedentă sau anterioară unui act sau unei fapte, concomitentă cu ea şi consecventă sau posterioară ei. În ipostaza antecedentă conştiinţa ne îndeamnă să săvârşim o faptă, dacă este în conformitate cu legea morală, sau ne îndeamnă să nu o săvârşim, dacă ea contravine legii.