Teologie Morala

1. Ispita

           Ispita –___________, în greacă, temptatio, în latină –, înseamnă încercare, experienţă, cercetare.

          În Sfânta Scriptură, găsim acest termen în textul în care e vorba de copiii lui Israel care încearcă pe Dumnezeu (Exod 17,2) şi cel în care Avraam este încercat de Dumnezeu (Facere 22,1). Probabil că prin extensiune s-a aplicat şi pentru a desemna prigoanele împotriva primilor creştini. Acesta poate să fie şi sensul în care cuvântul este întrebuinţat în rugăciunea domnească.

          În alte părţi ale Noului Testament cuvântul este folosit cu înţelesul de ademenire la păcat. Fericitul Augustin distinge tentatio deceptionis seu seductionis, care constă în ademenirea la păcat şi tentatio probationis, care înseamnă o încercare. Împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare, Fericitul Augustin împarte procesul tentaţiei ca ademenire la păcat în trei stadii: suggestio, delectatio, consensus[1].

          Ispita cea dintâi a fost încercată de protopărinţii noştri înainte de a cădea în păcat. De remarcat că există fapte nevinovate în sine, dar care pot fi o ispită pentru alţii, cum arată Sfântul Apostol Pavel.

          Deci, ispita înseamnă, în sens general, încercare, experienţă, iar în sens special, îndemn, solicitudine la păcat: mai precis, încercarea de a atrage voinţa la păcat. Această încercare se exercită prin plăcere şi durere. Prima atrage voinţa la păcat prin caracterul ei atractiv, iar a doua prin caracterul ei respingător.

          2. Izvoarele ispitei

          Izvoarele ispitei sunt: firea noastră deteriorată de păcat (concupiscenţa), diavolul şi lumea. Ispitele care pornesc din firea cea stricată a omului se numesc ispite interne, iar cele care vin de la diavol şi lume se numesc ispite externe.

          1) Firea noastră deteriorată de păcat, din care pornesc ispitele interne, îşi are originea în păcatul strămoşesc. Este numită concupiscenţa – pofta rea. Ea constă dintr-o dispoziţie dezordonată, asemănătoare cu boala, din pornirile egoiste şi dezordonate ale sensibilităţii, din revolta trupului contra duhului. De concupiscenţă nu sunt scutiţi nici chiar drepţii, căci ea a rămas la toţi oamenii ca mijloc de probare a virtuţii. Ea nu-i păcat, dar este izvorul poftei rele (Iacob 1,12); Rom. 6,12). Ea se manifestă cu deosebire ca o poftă a trupului, a ochilor şi trufie a vieţii (I Ioan 2,6). Această poftă rea nu exista înainte de căderea în păcat şi, de aceea, atât la Adam cât şi la Mântuitorul Iisus Hristos, ispita spre păcat nu putea veni dinlăuntru, ci numai din afară. În urma căderii în păcat, firea noastră s-a stricat, ispita din afară s-a prefăcut într-o ispită lăuntrică, care, acum, conlucrează la orice păcat. Cu toate acestea, pofta rea nu devine păcat decât atunci când consimţim la ea şi mai ales când o aţâţăm cu dinadinsul. „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă fiind tras şi amăgit”, zice Sfântul Apostol Iacob (1,14).

          2) Diavolul. Că diavolul ispiteşte la păcat este un fapt bine cunoscut din Sfânta Scriptură (vezi I Ioan 3, 8; Luca 12,37; Fapte 5,3; Petru 5,8). Diavolul este numit „ispititorul” (I Tes. 3,5). El a ispitit pe Eva, pe Iov, pe Anania şi pe Safira, pe Sfinţii Apostoli, pe Iuda şi pe Mântuitorul. El este autorul celor mai multe ispite. În ce priveşte modalitatea ispitei satanice, trebuie remarcat că satana nu influenţează direct voinţa noastră, aşa cum o face Dumnezeu în vederea faptelor bune, ci numai în chip indirect, prin întunecarea minţii, amăgindu-ne fantezia cu chipuri înşelătoare şi propunându-ne un bine aparent în locul binelui adevărat.

          Diavolul atrage voinţa la păcat în următoarele chipuri[2]: a) aţâţând pofta cea rea prin prezentarea chipurilor ce îndeamnă la bunuri oprite; b) împuind mintea cu iluzii prin care cei puşi în slujba diavolului încearcă să convingă lumea: că moartea este departe, că virtutea este prea anevoioasă, că păcatele se iartă uşor, că Dumnezeu, fiind bunătatea nemărginită, nu poate sancţiona păcatele cu pedepse veşnice, că nu-i necesară credinţa etc.; c) tulburând sufletele cu scrupule, cu gânduri de ură, desfrânare, deznădejde ş.a.

          3) Lumea. Prin lume, trebuie să înţelegem aici[3]: oamenii răi, care, prin învăţăturile şi faptele lor, smintesc sau prigonesc pe cei buni; plăcerile, pe care le aţâţă în simţuri obiectele din afară. Lumea materială ne ispiteşte, prezentând poftei, prin mijlocirea simţurilor, bunuri sensibile şi încercând s-o atragă spre aceasta cu toată opreliştea legii: toate relele fizice, care aduc chinuri, griji şi supărări şi ne încearcă atât de des şi de greu răbdarea.

          3. Rostul ispitelor

          Dumnezeu permite ispitele pentru înaltul rol pedagogic pe care-l îndeplinesc. Într-adevăr, ispitele ne ajută să ne cunoaştem mai bine puterile şi scăderile; ele ne arată intensitatea patimilor şi faza în care ne găsim în lupta contra lor. În ispite ne smerim, ne curăţim şi ne învăţăm, ne întărim curajul şi răbdarea; ne îndrumăm spre rugăciune şi ne cultivăm încrederea în Dumnezeu.