Teologie Morala

Aşa cum am mai spus, Decalogul a fost un „pedagog spre Hristos” (Gal 3,24). El a avut drept scop pregătirea morală şi spirituală a umanităţii pentru primirea în sânul ei a Fiului lui Dumnezeu. Dar această pregătire nu s-a putut face fără consimţământul activ al poporului ales, fără răspunsul său pozitiv la chemarea lui Dumnezeu. Acest răspuns efectiv este definit în Levitic, a 3-a carte a Pentateuhului, ca „fidelitate faţă de Lege”. Această lege dată de Dumnezeu poporului ales are deci o semnificaţie mult mai profundă decât noţiunea de lege obişnuită, care condiţionează convieţuirea noastră socială şi politică. Legea în sens biblic, aşa cum am mai spus, este o manifestare a voinţei lui Dumnezeu, un dar al harului şi nu o legislaţie juridică cu o finalitate socială. Acest lucru se poate observa din cuvintele Mântuitorului rostite după cele nouă fericiri, în care este pusă în relaţie dialectică puterea constrângătoare a legii, cu puterea eliberatoare a harului şi a libertăţii credinţei. Evident că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, prin care El S-a descoperit lui Moise şi poporului Israel, însă prezenţa Sa concretă oferă o nouă perspectivă de interpretare a Legii: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi» (…) Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de pedeapsa sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5, 21-22).

Observăm din acest text că Mântuitorul nu desfiinţează Legea, dar instituie un nou criteriu de interpretare a sa şi anume criteriul iubirii. De aceea Sfântul Pavel va spune că iubirea este „împlinirea Legii” (Rom. 13,10). De aceea Taina împărăţiei lui Dumnezeu nu este Legea, ci Iubirea revărsată în lume de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt.

Deci Iubirea, care exprimă Taina Împărăţiei lui Dumnezeu, numită şi iubire evanghelică, nu se identifică cu un simplu sentiment uman, ci cu iubirea kenotică a lui Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi faţă de lume, pe de altă parte. Numai în acest caz, iubirea devine lege universală, aşa cun transpare din cuvintele Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjitorul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaie peste ceid repţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 43-45). Prin aceste cuvinte Mântuitorul atrage atenţia că nimeni nu poate ajunge la taina Împărăţiei lui Dumnezeu dacă nu face efortul de a depăşi natura sa individualistă, autoapărarea biologică şi psihologică a eului în faţa alterităţii lui Dumnezeu şi a semenilor.

Depăşirea egoismului, a egocentrismului şi autosuficienţei, susţinute uneori chiar de respectarea Legii, aşa cum vedem din atitudinea fariseilor, nu se poate realiza decât prin asumarea existenţială a virtuţilor prezente în cele nouă fericiri. Acestea, la rândul lor, nu pot fi asumate în mod individualist, ci în comunitate, fiind susţinute permanent de practica rugăciunii şi a postului, după cum reiese din cuvintele cu care Mântuitorul îşi încheie predica de pe munte.

Aşadar Legea Primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost o chemare adresată poporului Israel pentru ca el să primească şi să poarte Numele lui Dumnezeu în istorie. În tradiţia semitică, aşa cum am mai amintit, numele reprezenta manifestarea unei alterităţi personale. Revelaţia numelui însemna o comuniune şi o relaţie cu persoana care-şi descoperă numele, o posibilitate de a face cunoştinţă cu fiinţa sa. De aceea Moise, acceptând misiunea încredinţată lui de Dumnezeu, i-a cerut Acestuia să-i descopere Numele (Exod 3,13). Pentru celelalte popoare acest nume rămâne ascuns. Chiar şi pentru Israel, Numele lui Dumnezeu nu era accesibil decât în limitele „legământului”, a relaţiei cu Dumnezeu. Acest legământ a fost concretizat în Lege.

Cel de-al doilea Testament afirmă însă că Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10,4; Gal. 2,16). De aceea tot Sfântul Apostol Pavel s-a opus celor care voiau să impună Legea mozaică păgânilor care îmbrăţişau credinţa creştină. De fapt acest lucru a fost consfinţit şi de sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte 15,10). Cu toate acestea noi nu putem să tragem concluzii pripite şi să afirmăm că întreaga Lege a Primului Testament a fost înlăturată din viaţa creştină. Textele invocate mai sus se referă de fapt la greutatea şi jugul Legii ceremoniale care prefigura jertfa lui Hristos, în Primul Testament. Dar această Lege nu mai este obligatorie în cel de-al doilea Testament pentru că Hristos este acum jertfă curată şi în acelaşi timp jertfitorul care se duce pe Sine ca jertfă Tatălui. De aceea Hristos nu desfiinţează Legea în totalitatea ei, ci o plineşte (Mt. 5,17). Nici Sfântul Apostol Pavel nu refuză Legea şi caracterul său pedagogic: „Desfiinţăm noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă întărim legea (Rom. 3,31).

          Pentru Sfântul Apostol Pavel, Legea este un însoţitor al omului căzut în păcat. Ea aşează o limită între starea de cădere şi starea de comuniune cu Dumnezeu. Ea defineşte şi manifestă realitatea păcatului, eşecul omului incapabil de a trăi în comuniune cu Dumnezeu.

          Existenţa Legii este deci expresia îndepărtării de Dumnezeu, dovadă că între om şi Dumnezeu există un „zid despărţitor”. Chiar dacă omul ar respecta întreaga Lege, zidul despărţitor nu se zdrobeşte, căci separarea, adică păcatul, nu constă doar în nerespectarea Legii, ci în îndepărtarea de Dumnezeu. Aşa încât dacă nerespectarea Legii nu epuizează realitatea păcatului, respectarea Legii nu înseamnă înlăturarea lui. În acest sens Sfântul Apostol Pavel afirmă că omul nu se poate justifica prin faptele Legii. Nu se poate deci îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu printr-o respectare formală a unor prescripţii legale.

          Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10,4) şi în acelaşi timp eliberatorul celor de sub Lege (Rom. 8,2) pentru că el a înlăturat condiţia existenţei Legii, adică păcatul. El a distrus în trupul său divino-uman „zidul despărţitor” (Ef. 2,14), distanţa existenţială care separă omul de Dumnezeu. Dar Legea nu este anulată, ci împlinită în iubire. Legea continuă să descopere omului starea de păcat în care se află (Rom. 7, 7-8). „Eu nu am cunoscut păcatul decât prin lege… Căci fără lege păcatul este mort”. Totuşi acum, în starea de har, recunoaşterea păcatului nu mai este o dovadă a condamnării şi a morţii. Legea nu mai este un blestem, ci măsura însăşi a împărtăşirii noastre de iubirea lui Dumnezeu; Legea celui de-al doilea Testament descoperă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru om, care transfigurează încălcarea legii, făcând din ea o posibilitate de pocăinţă, de întoarcere la relaţia de iubire cu Dumnezeu, adică o posibilitate a vieţii veşnice. Mântuirea omului, participarea sa la viaţa veşnică, nu este deci un fapt juridic, legalist, ci o participare la iubirea lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă. Problema pe care Sfântul Apostol Pavel a pus-o iudaizanţilor este o dilemă între conţinutul ontologic al mântuirii şi acceptarea sa juridică. Întrebarea fundamentală pentru el este: Cine dă viaţă celor morţi, cine transfigurează existenţa noastră trecătoare, făcând din ea un ipostas al vieţii veşnice: iubirea lui Dumnezeu sau Legea? Dacă este Legea, atunci „Hristos a murit în zadar” (Gal. 2,21). Dacă este iubirea Sa, atunci viaţa şi mântuirea sunt daruri ale libertăţii iubirii lui Hristos care ne eliberează de sub jugul Legii (Ef. 2, 5-10).    

          Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că iubirea Sa este superioară Legii. „Noi avem Lege şi după legea noastră trebuie să moară”, au strigat iudeii lui Pilat. Prin aceste cuvinte, fără a cunoaşte semnificaţia lor reală, iudeii au surprins sensul profund al jertfei lui Hristos. Conform Legii omul este supus morţii, separării de viaţă: el trebuie să moară. Hristos s-a supus Legii şi morţii, dar prin aceasta el înserează Legea şi moartea într-o nouă ordine a existenţei: în iubirea care ipostaziază viaţa. Crucea lui Hristos este ultima consecinţă a Legii, a blestemului şi a morţii, dar în acelaşi timp este sfârşitul Legii şi depăşirea ei. De aceea pentru un creştin Legea este iubirea răstignită a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care aşteaptă în tăcere răspunsul omului.