Monday, 2017-11-20, 8:52 AM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Teologie Morala

Home » 2010 » August » 7 » Păcatele capitale
2:11 PM
Păcatele capitale

Păcatele capitale sunt o serie de fapte ce se opun virtuţilor cardinale, aşa cum păcatele împotriva Duhului Sfânt se opun virtuţilor teologice. Denumirea de capitale nu exprimă aici gravitatea lor, căci, în cazuri concrete, ele pot fi păcate uşoare, ci faptul că aceste păcate sunt izvorul sau capetele din care ies alte multe şi felurite păcate. Ele sunt mai curând înclinări stabile, vicii, patimi, decât acte păcătoase.

          Sfântul Ioan Damaschin numără în lucrarea sa Despre cele opt duhuri ale răutăţii – opt păcate capitale. Sfântul Grigorie cel Mare numără numai şapte, număr ce s-a adoptat atât de Biserica Ortodoxă căt şi de Biserica Romano-Catolică. Ele îşi au izvorul lor imediat în stricăciunea firii omeneşti, sau în pofta cea fără orânduială (concupiscenţa), în egoismul nedisciplinat. Înclinarea rea nu-i numai înnăscută, ci şi întărită prin practicarea păcatului personal.

          Aşa cum am mai arătat, aceste păcate se numesc capitale pentru că ele constau din deprinderi rele, care dau naştere la alte păcate, aşa cum virtuţile cardinale nasc alte virtuţi, şi pentru că reprezintă direcţiile principale ale vieţii păcătoase. Ele sunt următoarele: mândria, avariţia, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi trândăvia (lenea).

          a. Mândria. Mândria sau trufia (____________- superbia) este preţuirea exagerată a însuşirilor şi meritelor proprii şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni. Ea merge chiar până la nesocotirea lui Dumnezeu sau la înjosirea fiinţei şi demnităţii Lui.

          „Mândria – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – produce o cugetare confuză, constând din două neştiinţe: a ajutorului dumnezeiesc şi a neputinţei proprii”[1]. Ea este păcatul lui satan, „primul pui al diavolului” – cum spune Evagrie Ponticul – începutul tuturor păcatelor şi adevăratul păcat spiritual. Cu toate acestea, între păcatul mândriei omeneşti şi al celei satanice este o esenţială deosebire, pentru că omul este ispitit de obicei la mândrie numai de către lumea materială şi societatea omenească.

          Mândria se manifestă prin următoarele atitudini: a) când socotim ca ale noastre cele pe care le avem de la Dumnezeu. Dar în realitate tot ce avem vine de la Dumnezeu (I Cor. 4,7) şi trebuie să recunoaştem ca Sfântul Apostol Pavel: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e în mine” (I Cor. 15,10); b) când pe toate pe care le avem, le socotim primite de la Dumnezeu, dar prin meritele noastre proprii. Şi această atitudine e greşită pentru că primim multe daruri cu totul gratuit (Efes. 2, 8-10). Nu trebuie să supraestimăm, apoi, meritele noastre, căci „fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5); c) când credem că avem ceea ce nu avem în realitate, sau un bun mai mare decât avem într-adevăr (Apoc. 3,17) şi d) când, conştienţi de superioritatea noastră, dispreţuim pe alţii şi ne lăudăm singuri, ca fariseul trufaş din Evanghelie şi în fine, e) când vedem paiul din ochiul aproapelui, dar nu ne dăm seama de bârna din ochiul nostru propriu.

          Pentru că îngerii răi sau demonii au căzut în acest păcat pentru prima oară, păcatul mândriei se mai numeşte păcatul diabolic sau satanic. De aceea mândria este mama aproape a tuturor păcatelor. Cele mai grave păcate izvorâte din mândrie sunt: prezumţia, ambiţia şi slava deşartă.

          Prezumţia este dorinţa neorânduită de a ne apuca de treburi ce depăşesc puterile şi pregătirea noastră. În genere, e un păcat uşor, dar devine greu când pricinuim aproapelui mari pagube, de exemplu, când luăm asupra noastră, fără pregătire, funcţia de medic, duhovnic etc.

          Ambiţia este dorinţa fără rânduială a onorurilor şi demnităţilor, care sunt mai presus de pregătirea şi vrednicia noastră şi dobândirea lor prin orice fel de mijloace, indiferent de calitatea lor morală.

          Slava deşartă este dorinţa dezordonată de a fi stimat şi lăudat de oameni, fie pentru calităţi adevărate, fie pentru calităţi fictive. Slava deşartă se numeşte vanitate, când cineva aşteaptă să fie lăudat pentru însuşiri de mică importanţă: frumuseţe, îmbrăcăminte etc. şi orgoliu, când cineva se laudă peste măsură cu calităţile lui. Slava deşartă se poate manifesta în trei feluri:  prin semeţie, când ne lăudăm cu propriile noastre fapte şi însuşiri; prin ostentaţie, când ne trâmbiţăm calităţile prin fapte sau semne extravagante; prin făţărnicie, care constă din manifestarea perfecţiunilor printr-o virtute falsă.

          Indirect, slava deşartă se manifestă ori de câte ori nu vrem să fim mai mici decât alţii şi anume în patru feluri: prin încăpăţânare, când nu ne supunem mintea argumentelor raţionale; prin neînţelegere (discordie), când nu ne supunem voinţa unui bine, pe care dragostea ne-ar cere să-l voim; prin ceartă, adică nesupunere prin cuvinte. Păcătuim greu prin ceartă când, din spirit de contrazicere, contestăm vreun adevăr de credinţă, sau combatem serios un adevăr ce priveşte de aproape binele nostru sufletesc şi trupesc; prin neascultare, adică nesupunere prin fapte.

          Păcatul opus acestor păcate, izvorât din mândrie, este timiditatea exagerată, prin care, fiind neîncrezători în sine şi puterile proprii, refuzăm onorurile, mărirea, slujbele de care suntem vrednici.

          Urmările. Fiind de un egoism feroce, mândria face din noi tirani neînduplecaţi. Este deci firesc să strice bunele raporturi cu semenii şi să atragă pedeapsa lui Dumnezeu.

          Mândria ne face să pierdem multe daruri şi merite; căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă dar” (Iacob 4,6). Cei ce caută lauda semenilor nu vor avea plată de la Tatăl ceresc (Mt. 6, 1-2).

          b. Avariţia este iubirea dezordonată a bunurilor pământeşti, o sete nepotolită după acestea, sete ce se arată prin năzuinţa şi preocuparea continuă de a spori averea (lăcomia) şi prin râvna de a păstra cu tenacitate cele adunate numai în scopuri egoiste.

          Avarul iubeşte dezordonat bunurile, întrucât nu le doreşte într-un scop raţional şi onest, pentru susţinerea proprie şi a familiei, ajutorarea celor lipsiţi etc. ci, sau pentru lux, îmbuibare şi petreceri, sau numai pentru simpla dorinţă de a poseda şi a domina. Avariţia, fie sub forma lăcomiei de a strânge mereu averi, fie sub aceea de a nu dărui nimic cuiva, sau prea puţin în raport cu posibilităţile, duce la păcate grave şi, în sine, este un păcat greu. Tot ce posedăm de prisos, adică mai mult decât ne este strict necesar, constituie bunul şi necesarul săracilor. „Când posedăm de prisos, posedăm bunul altuia” şi „prisosul bogaţilor este necesarul săracilor”, spune, cu bună dreptate, Fericitul Augustin[2].

          Avarul păcătuieşte, deci, atât contra milosteniei, cât şi contra dreptăţii. Contra milosteniei, întrucât avarul păstrează bunuri de prisos, care ar putea fi de mare folos celor lipsiţi; contra dreptăţii, întrucât orice avere mai mare se strânge în dauna aproapelui, prin asuprirea lui, prin furt, înşelăciune, violenţă, spoliere, minciună etc.

          Despre avar, Sfântul Vasile cel Mare spune că săvârşeşte tot atâtea nedreptăţi câţi oameni ar putea ajuta şi nu ajută[3].

          Civilizaţia modernă cunoaşte o formă monstruoasă a iubirii de avuţie în aşa numita „plutocraţie” sau „capitalism”, care constă din setea de a deveni din ce în ce mai bogat prin exploatarea celui neavut, spre a domina pe alţii.

          Inima avarului este nesăţioasă, asemenea unui butoi fără fund, asemenea unui foc care mistuie cu atât mai mult cu cât este mai mult alimentat. Avarul „cu cât primeşte mai mult, cu atât devine mai sărac, pentru că, cu cât primeşte mai mult cu atât doreşte mai mult”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur[4]. Avarul „cu cât se îndoapă mai mult cu atât pofteşte mai mult”, spune Sfântul Vasile cel Mare[5]. Avarul e un idolatru (Efes. 5), nu se încrede în providenţa divină (Mt. 6,23,34). La originea avariţiei Sfântul Maxim Mărturisitorul pune iubirea de plăcere, slava deşartă şi necredinţa[6]. De aceea, Mântuitorul osândeşte acest păcat când zice: „Mai repede va trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia cerurilor” (Luca 18,25).

          Avariţia dă naştere la multe păcate ca: împietrirea inimii faţă de săraci; neliniştea inimii, adică îngrijorarea de cele pământeşti pentru dobândirea şi păstrarea lor; frauda; înşelăciunea, viclenia, minciuna; trădarea faţă de persoane etc.

          Îndeosebi sub forma lăcomiei de avere, avariţia este pricina multor păcate şi dezastre sociale. Sfântul Vasile spune cu dreptate că lăcomia de avere umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi iadul de osândiţi. La judecata de apoi se va dezvălui câte dezastre şi crime a comis lăcomia de avere, câte războaie a aprins şi caută să aprindă mereu.

          Din cele de mai sus rezultă neîntrecuta gravitate a avariţiei. Fiind expresia celui mai cras egoism, ea are un brutal caracter antisocial. O găsim la baza tuturor formelor de asuprire a oamenilor şi este rădăcina multor păcate cu urmări sociale ca: furtul, înşelăciunea, beţia, desfrânarea, exploatarea şi cu deosebire războaiele, pe care le uneltesc şi stârnesc cei lacomi, pentru a-şi spori profiturile şi sfera de exploatare, nepăsându-le de suferinţele şi dezastrele pe care le pricinuiesc omenirii.

          c. Desfrânarea. Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşi: în cuget, adică prin închipuire şi pofte (Mt. 5,28); apoi prin cuvinte şi prin fapte (I Cor. 6, 15-17).

          Desfrânarea este, prin firea sa, un păcat de moarte. Ea se opune scopului legat de Dumnezeu de aceste plăceri, care este conservarea neamului omenesc. Orice desfătare sexuală în afară de căsătorie este un păcat greu. El îl face pe om sclavul plăcerilor şi-l coboară în rândul animalelor.

          Urmările acestui păcat sunt foarte grave. Cel stăpânit de el pierde pudoarea şi devine un cinic, îşi istoveşte puterile fizice şi intelectuale; poate fi atins de boli grele şi contagioase; produce divorţuri, dă naştere la copii degeneraţi etc., constituie o adevărată plagă socială.

          Pe lângă riscul penal (atentat la bunele moravuri, viol, adulter etc.) desfrânarea duce la: istovirea forţelor fizice şi intelectuale, anorexie, insomnie, palpitaţie, pierderea memoriei şi a aptitudinilor de muncă fizică şi intelectuală[7].

          d. Invidia. Invidia sau pizma este o părere de rău de binele şi fericirea aproapelui şi părere de bine de nenorocirea şi suferinţa lui, ca şi când binele altuia ar constitui răul nostru, iar nenorocirea lui fericirea noastră.

          Invidia este o stare de suflet foarte josnică şi degradantă, care chinuie mult pe cel stăpânit de ea, aşa că invidiosul îşi poartă pedeapsa cu sine. Întrucât ţinteşte la distrugerea bunurilor aproapelui, invidia este egoismul cel mai cras. Prin invidie, nu se produce nimic, nimeni nu foloseşte nimic; dimpotrivă, atât invidiosul, cât şi invidiatul păgubesc. Invidiosul este propriul său călău, cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz.

          „Nici nu prinde în sufletele oamenilor o patimă mai nenorocită decât invidia, spune Sfântul Vasile cel Mare[8], care prea puţin întristând pe ceilalţi, primul rău şi un rău propriu este pentru cine o are”. „Ci o singură uşurare aşteaptă pentru răul lui: să vadă căzând pe careva din cei invidiaţi”: „nu se bucură cu cel voios, dar lăcrămează împreună  cu cel care plânge:, desigur „spre a-i face şi mai mare nenorocirea”[9]. E singurul păcat ce rezistă la binefaceri. Urâciunea acestei patimi constă în aceea că se dezvoltă între prieteni şi apropiaţi. „În general, aşa cum mălura este boala grâului, tot aşa şi invidia este boala prieteniei”, spune Sfântul Vasile[10].

          Cea mai gravă formă a invidiei este a privi cu neplăcere înaintarea aproapelui în virtute şi har divin, atitudine care constituie unul din păcatele contra Duhului Sfânt. Este invidia arătată de preoţii şi fariseii evrei faţă de Iisus, pentru că făcea minuni. Mântuitorul osândeşte invidia lucrătorilor veniţi de dimineaţa, faţă de cei veniţi mai târziu (Mt. 20, 14-15).

          Când obiectul invidiei este harul Sfântului Duh, de care se împărtăşeşte aproapele, invidia atinge gradul suprem de răutate şi atunci e calificată drept păcat împotriva Sfântului Duh.

          Rădăcina invidiei este mândria. Din invidie izvorăsc: ura aproapelui, vorbirea de rău, defăimarea, ocara, înşelăciunea, uciderea etc.

          Patima invidie are cel mai brutal caracter antisocial, întrucât este expresia urii nejustificate chiar şi a fratelui şi a binefăcătorului. Fiind duşmanul oricărui bine, invidiosul nu numai că se consumă singur, întoxicat de veninul ce-l poartă în inimă, ci împiedică realizarea binelui şi sapă pe ascuns, dar primejdios, la temelia vieţii sociale.

          e. Lăcomia. Lăcomia sau îmbuibarea (("FJD4:"D(\" - gula sau ventris ingluvies) este o poftă nemăsurată de a mânca şi de a bea şi satisfacerea ei mai mult decât e necesar, numai pentru desfătare, ceea ce este împotriva bunei rânduieli. Neorânduiala lăcomiei stă în faptul că, în folosirea mâncării şi băuturii, nu se ţine măsura prescrisă de mintea sănătoasă şi de bunul simţ.

          Răutatea lăcomiei constă în aceea că mâncarea şi băutura, care sunt mijloace de a ne întreţine viaţa, devin însuşi scopul vieţii. În sine şi prin natura ei, lăcomia, fiind un exces în lucruri indiferente, este un păcat uşor, dar poate deveni păcat greu în următoarele cazuri: a) când ţinem atât de mult la mâncare şi băutură încât, de dragul lor, suntem gata să călcăm porunci ce obligă sub păcat de moarte. Despre cei ce-şi fac din mâncare supremul scop în viaţă, Sfântul Apostol Pavel zice: „al căror Dumnezeu e pântecele lor” (Filip. 3,19); b) când din pricina lăcomiei nu mai suntem în stare să îndeplinim o datorie ce obligă sub păcat greu; c) când din cauza lăcomiei ne ruinăm sănătatea.

          Principiul călăuzitor este „de a nu da trupului spre satisfacerea plăcerii, ci spre satisfacerea slăbiciunii”, cum spune Sfântul Ioan Casian[11].

          „Cei ce împărtăşesc din mâncări din alte pricini decât hrana şi tămăduirea se vor osândi ca cei ce s-au dedat desfătării”, precizează Sfântul Maxim Mărturisitorul[12].

          Lăcomia conduce la: a) slăbirea puterilor intelectuale, care ne împiedică de a ne ruga şi de a face alte acte de evlavie; la aceasta se referă Mântuitorul, care zice: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură… şi fără de veste să vină asupra voastră ziua aceea” (Luca 21,34); b) plăcerea desfrânată sau pofta dezordonată; c) limbuţia; d) trivialitatea; e) desfrânarea; f) lenea etc.

          Scriitorii ascetici răsăriteni[13] consideră lăcomia pântecelui ca izvor al tuturor celorlalte patimi. Într-adevăr, îmbuibarea şi îndeosebi beţia pun în mişcare desfrânarea; ambele au nevoie de bani, de unde: avariţia, furtul, înşelăciunea etc.; cine nu are bani se întristează şi se mânie.

          Sfântul Ioan Scărarul spune: „Diavolul stă în stomac şi te împiedică de a te socoti sătul, chiar dacă ai fi înghiţit tot Egiptul şi ai fi băut tot Nilul”[14]. Gândul lacomului este numai la mâncare multă şi bună. Ca şi bogatul din Evanghelie căruia îi rodise ţarina îmbelşugat, el îşi zice: „Suflete, ai multe bunătăţi… mănâncă, bea, veseleşte-te!”, sau repetă îndemnul: „Mâncaţi şi beţi, după moarte nu-i nici o plăcere”. I se poate întâmpla însă, ca şi bogatului din Evanghelie, să moară pe neaşteptate, după o masă copioasă, căci îmbuibarea duce cu vremea la boli grele.

          Beţia. Beţia este abuzul voluntar de băutură alcoolică, numai din plăcere, până la slăbirea sau pierderea violentă a uzului raţiunii. Beţia este păcat de moarte, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nici furii, nici lacomii, nici beţivii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6,10).

          Sfântul Vasile cel Mare arată caracterul instabil al beţiei: „Vinul arde pe beţiv şi-l provoacă să bea tot mai mult”. Acelaşi Sfânt, după ce face portretul beţivului, arată urmările dezastruoase ale beţiei: curajosul devine laş; omul cast neruşinat; omul dreptăţii şi cu bun simţ, certăreţ, schimbător de impresii, mincinos, strigă, face scandal etc. Nici organismul fizic nu se resimte mai puţin. Beţivul e mai de plâns decât naufragiatul. De aceea, Sfântul Vasile numeşte beţia „o băutură a nebuniei”, „concurs în care prezidează diavolul şi al cărui premiu este păcatul”[15].

          Beţia nu numai că slăbeşte forţele fizice şi psihice, dar aduce boli grele, ca: paralizia, tuberculoza, afecţiuni cardiace, stomacale, pneumonie, delirium tremens, ciroză hepatică etc.; mulţi beţivi mor în casa de alienaţi. Alcoolismul atacă îndeosebi puterile intelectuale, întunecând mintea, slăbind memoria, atingând afecţiunile nobile şi generoase şi întărind înclinările rele. Beţivii nu vor întra în împărăţia cerurilor (I Cor. 6,10).

          Alcoolismul. Alcoolicul este omul dedat cu totul beţiei. Alcoolismul produce rele nespus de mari atât individului, cât şi societăţii. Astfel, individului îi aţâţă pofta sexuală, îi slăbeşte simţul moral, îi risipeşte bunurile, îi vatămă sănătatea trupească şi sufletească. În societate, tulbură pacea şi liniştea familiei, duce la nenumărate fapte antisociale şi păcate; din alcoolici se nasc copii slabi, degeneraţi, expuşi la toate bolile. Alcoolismul este un păcat greu prin urmările lui dezastruoase pentru individ şi societate. Folosirea băuturilor alcoolice în mod cumpătat este permisă, dar nu şi abuzul.


[1] Quaest. ad Thales, p. 55 ş.u. 4; Filocalia, vol. III, trad. Pr.Prof. D. Stăniloae, p. 295.

[2] In Psalm CXLVII, 12; P.L., XXXVII, 1922.

[3] Omilia, VI, 7; P.G., XXXI, 276-277.

[4] Omilia XIV la Epist. către Corinteni; P.G., LXI, 120.

[5] Omilia VI la cuv. „Strica-voi…” şi despre lăcomie; P.G., XXXI, 269 C.

[6] Capete despre dragoste, suta a treia, c. 17 şi 18, Filocalia, vol. II, pp. 79-80

[7] Laumonier, La thérapeutique des péchés capitaux, Paris, 1922, p. 111.

[8] Omilia XI, Despre invidie; P.G., XXXI, p. 372 ş.u.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia, vol. I, p. 99.

[12] Capete despre dragoste III, 86; Filocalia, vol. II, p. 95.

[13] Vezi Ştefan Schiwietz, Das morgenländische Mönchtum, zweiter Band, Mainz, 1913, pp. 72-73.

[14] Scara Paradisului, treapta XIV; P.G., LXXXVIII, 868.

[15] Omilia XIV, Contra beţivilor, 2, 4, 6; P.G., XXXI, 457 A, 448 A, 452 A, 452 C.

Views: 2388 | Added by: PortalOrtodox | Tags: Păcatele capitale | Rating: 5.0/5
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2017