Porunca a I-a: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşirea
20,3).
Porunca aceasta proclamă unitatea şi unicitatea credinţei poporului Israel
într-un singur Dumnezeu, „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob”.
El este adevăratul Dumnezeu care l-a scos din sclavie şi i-a redat libertatea
şi de aceea Israel nu se cuvine să aibă alţi Dumnezeii prin imitaţia celorlalte
popoare politeiste.
Unitatea şi unicitatea
credinţei în Iahve (Cel care este) a păstrat de-a lungul timpului şi, în
special, până la Întruparea Mântuitorului unitatea, unicitatea şi identitatea
poporului Israel. Odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, această poruncă nu
şi-a pierdut valabilitatea, dar s-a extins la întreaga umanitate şi s-a
desăvârşit prin Revelaţia deplină a lui Dumnezeu prin Fiul Său. Mântuitorul a
reafirmat unitatea şi unicitatea dumnezeirii, dar, în acelaşi timp, ne-a
descoperit şi alteritatea şi comuniunea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De
aceea împărtăşirea credinţei în adevăratul şi unicul Dumnezeu, care, în acelaşi
timp, este şi comuniune, presupune ca exigenţă morală şi spirituală
recunoaşterea unităţii şi comuniunii întru acelaşi ideal a întregii umanităţi.
Porunca a II-a: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de
asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe
pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor,
nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu zelos, care
pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al
treilea şi al patrulea neam. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei
ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele (Ieşirea 20, 4-6).
Această poruncă are în
vedere modul în care noi trebuie să-l cinstim pe Dumnezeu şi să ni-l
„reprezentăm” în relaţia Sa cu creaţia. Cu alte cuvinte, porunca interzice
orice formă de idolatrie din conştiinţa religioasă. În contextul istoric
respectiv, forma idolatrie cea mai răspândită era reprezentarea „materialistă”
a lui Dumnezeu şi identificarea Sa cu persoanele sau lucrurile acestei lumi.
Cei care au avut o atitudine deosebit de fermă împotriva acestei forme de
idolatrie au fost profeţii. Isaia, spre exemplu, în capitolul 46 al cărţii
sale, scria: „Idolii cad, se prăbuşesc laolaltă, nu pot să izbăvească pe cei
care îi poartă; ei înşişi sunt duşi în robie (…) Ei scot aurul din pungile lor
şi argintul în cântar îl cântătesc; plătesc un argintar ca să le facă un chip
cu Dumnezeu, apoi se închină lui şi îl cinstesc (…) El nu răspunde celui care
strigă către el şi din primejdii nu-i scapă” (Isaia 46, 2, 6-8).
În contextul Noului
Testament această poruncă, asemenea primei porunci, nu şi-a pierdut
valabilitatea, însă a dobândit noi semnificaţii prin faptul că Logosul sau Fiul
lui Dumnezeu, care a dat lui Moise cele 10 porunci, înainte de întrupare, prin
actul întrupării a devenit Fiul Omului şi ca atare „faţa” sa umană poate fi
acum reprezentată iconografic, fără ca icoana să devină un idol. Icoana devine un
loc al prezenţei harului lui Dumnezeu, un centru de iradiere spirituală absolut
necesar pentru viaţa morală şi spirituală a creştinului. Faptul că icoana nu
este un idol, iar cinstirea ei nu este idolatrie se poate constata chiar din
textele Vechiului Testament care pregăteau venirea Mântuitorului şi actele Sale
mântuitoare. Spre exemplu, în aceeaşi carte Ieşirea, în capitolul 25, Dumnezeu
îi porunceşte lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (…) Să pui un heruvim la
un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului (chivotului Legii) (…)
Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi
ţie” (Ieşirea 25, 18-22).
Comentatorii spun că acest
text este unul profetic şi mesianic întrucât anticipează mormântul gol al
Mântuitorului din dimineaţa învierii, când Maria Magdalena a văzut „doi îngeri
în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse
trupul lui Iisus” (Ioan 20,12).
Am spus mai sus, că această
poruncă interzice orice formă de idolatrie, adică orice substituire a prezenţei
lui Dumnezeu cel adevărat cu falsa prezenţă a unui idol. În epoca modernă
există forme de idolatrie mult mai subtile, de care uneori nici nu suntem
conştienţi pentru că fac parte din viaţa noastră de zi cu zi: pornografia şi pansexualismul,
stimulate prin mass-media, dorinţa de putere, lăcomia, desfrânarea, dorinţa de
parvenire etc. Toate acestea iau locul prezenţei lui Dumnezeu în sufletele
multora dintre noi. Dumnezeu este exilat astfel din viaţa noastră concretă şi
căutat doar în momentele dificile, când toate certitudinile noastre se clatină
sub povara suferinţei sau a experienţelor limită, cum ar fi perspectiva
implacabilă a morţii.
Pentru a preîntâmpina
această situaţie disperată, porunca precizează că Dumnezeul lui Israel este un
Dumnezeu „zelos” sau după unele traduceri „gelos”. În sensul limbii ebraice, a
fi gelos înseamnă a pretinde o atenţie şi o cinstire exclusivă din partea celui
pe care cineva îl iubeşte. Lui Dumnezeu i se cuvine, deci, o iubire exclusivă,
nu pentru că este „egoist” şi „posesiv”, ci pentru că prin această iubire omul
devine cu adevărat om. Pedeapsa de care vorbeşte în continuare porunca nu este
altceva decât o altă formă de manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Ea
este expresia dreptăţii care trebuie să restaureze adevărata slujire şi
cinstire ce se cuvine lui Dumnezeu. De aceea are un carcater temporar, „până la
al treilea sau al patrulea neam”. Nelimitată, însă, este milostivirea lui
Dumnezeu, care se revarsă „până la miilea neam”.
Trebuie să înţelegem corect
această pedeapsă colectivă de care vorbeşte porunca. Ea presupune şi o
responsabilitate colectivă care nu exclude, însă, responsabilitatea personală.
Acest lucru l-a subliniat, în mod deosebit, profetul Iezechiel în capitolul 18
al cărţii sale: „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta
nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se
va socti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce
de la nelegiurile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face
ceea ce e bun şi drept el va trăi şi nu va muri” (Iez. 18, 20-21).
Aceste cuvinte exprimă clar
ideea că fiecare este răspunzător de păcatele sale, însă această răspundere
este de ordin moral. Păcatele au însă consecinţe nu doar pe planul vieţii
morale, ci chiar şi pe planul vieţii fizice şi despre aceste consecinţe
vorbeşte tot profetul Iezechiel în acelaşi capitol: „Părinţii mănâncă aguridă,
iar copiilor li se sterpezesc dinţii” (v. 2). Deci fiecare generaţie moşteneşte
de la generaţia anterioară anumite tare ereditare, înclinaţii şi tendinţe spre
rău, ca urmări ale păcatelor. Aceste urmări pot fi estompate, conform
cuvintelor aceluiaşi profet „dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui”,
adică dacă fiecare generaţie nu mai repetă păcatele generaţiilor anterioare.
Porunca a III-a: „Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în
deşert, că Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”
(Ieşirea 20,7).
Porunca aceasta subliniază
faptul că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu personal şi nu o „putere”
impersonală. De aceea El are un nume şi acest nume este „Sfânt”. În contextul
ebraic invocarea numelui înseamnă invocarea prezenţei persoanei ce îl poartă.
De aceea invocarea numelui lui Dumnezeu trebuie făcută cu toată cinstirea
cuvenită. Comentatorii acestei porunci, în marea lor majoritate, consideră că
ea se referă la invocarea numelui lui Dumnezeu în situaţii speciale, cum ar fi
votul sau jurământul. Cu alte cuvinte un vot nerespectat sau un jurământ fals
sunt acte foarte grave prin care se ia în „deşert” numele lui Dumnezeu. Evident
că această poruncă se poate extinde la orice atitudine sau orice cuvânt care
face abstracţie de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră
concretă.
Porunca a IV-a: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti.
Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate trebuinţele tale. Iar ziua a
7-aeste odihna Domnului Dumnezeului
tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care
rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi toate cele
ce sunt într-însele. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a 7-a şi a sfinţit-o”
(Ieşirea 20, 8-11).
Porunca aceasta are în vedere modul în care omul trebuie să folosească
timpul pentru împlinirea vocaţiei sale. Timpul, în Sfânta Scriptură, nu este
doar o categorie filosofică, ci o realitate ce ţine de existenţa creată şi de
comuniunea sa cu Dumnezeu. De aceea timpul are şi o dimensiune liturgică. În
contextul acestei porunci ea se exprimă prin cuvintele: „adu-ţi aminte”.
Dintre toate fiinţele sensibile, doar omul este cel care îşi aduce aminte
şi este invitat să-şi aducă aminte de „ziua odihnei Domnului”. În această zi
lucrarea sa umană trebuie să înceteze dar nu pentru a „trândăvi” ci pentru a se
„odihni” în Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu, în ziua a şaptea a genezei, s-a odihnit
în sufletul omului şi a „binecuvântat” şi a „sfinţit” ziua a 7-a, adică a unit întreaga
creaţie cu Sine.
Trebuie să precizăm în acest
context şi faptul că porunca cinstirii zilei de odihnă, care ne aminteşte de
întâia creaţie a lumii şi de finalitatea ei, nu intră în contradicţie şi nu
exclude cinstirea de către noi creştinii a duminicii, ca „zi a Domnului”, care
s-a „odihnit” în mormânt în a 7-a zi şi a înviat în „prima” zi a săptămânii.
Învierea este, în viziunea teologiei patristice, a 2-a creaţie a lumii, adică
restaurarea ei în comuniune cu Dumnezeu. De aceea creştinul nu-şi încheie, ci
îşi începe săptămâna cu liturghia euharistică, din ziua de Duminică, pentru ca
toate celelalte zile ale lucrării sale să fie „binecuvântate” şi „sfinţite”.
Porunca a V-a: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie
bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul ţi-l va da ţie”
(Ieşirea 20,12).
Porunca aceasta este prima
din cele care sunt aşezate pe a doua tablă a legii şi ea se referă la prima din
datoriile noastre faţă de semeni. Primii „semeni” cu care intrăm în relaţii în
această lume sunt, desigur, părinţii şi lor le datorăm cinstire, iubire,
ascultare şi recunoştinţă. Aceste virtuţi trebuie să fie cultivate în sufletul
fiecăruia încă din copilărie pentru ca mai târziu ele să se răsfrângă asupra
tuturor relaţiilor interumane. Porunca aceasta are în vedere nu doar cinstirea
părinţilor care ne-au dat viaţă, ci şi cea a părinţilor de ordin spiritual,
care ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Părinţi de ordin spiritual sunt
naşii faţă de finii lor, profesorii faţă de elevi şi studenţi, duhovnicii faţă
de fii duhovniceşti. Lor li se cuvine cinstire, dar şi ei trebuie să fie
vrednici de aceasta. Acest aspect este prezent în mod împlinit în contextul
poruncii şi el presupune o mare responsabilitate din partea părinţilor, care trebuie
să înţeleagă corect paternitatea şi maternitatea umană. Acestea sunt realităţi
participative la paternitatea lui Dumnezeu-Tatăl, care se manifestă prin
iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu-Fiul în Duhul Sfânt. Numai în măsura în
care rămân realităţi participative, ele nu se transformă într-un paternalism şi
maternalism asupritor şi, ca atare, se bucură de o cinstire liber consimţită.
În momentul în care paternitatea şi maternitatea umană rămân realităţi
autonome, separate de paternitatea lui Dumnezeu, ele pot devia de la adevărata
lor vocaţie şi pot trezi atitudini ostile, aşa cum se întâmplă de multe ori în
epoca noastră modernă. De aceea, această poruncă este foarte actuală, într-un
context în care auzim diverse voci care spun că societatea modernă este o
societate fără părinţi.
Porunca a VI-a: „Să nu ucizi” (Ieşirea 20,13).
Viaţa este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, izvorul şi temeiul
tuturor celorlalte bunuri existenţiale. De aceea porunca aceasta interzice
uciderea, adică ridicarea vieţii aproapelui, dar şi curmarea vieţii proprii,
adică sinuciderea. Dacă viaţa umană se circumscrie unei iconomii a darurilor
lui Dumnezeu, atunci cine respectă darul, adică viaţa, respectă şi cinsteşte pe
Dumnezeu, Dăruitorul vieţii. De aceea Sfânta Scriptură consideră uciderea păcat
strigător la cer (Gen. IV,10).
Într-un sens mai larg,
această poruncă are în vedere nu doar uciderea fizică, ci şi uciderea
spirituală, de care vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în prima sa
epistolă: „cel ce urăşte pe fratele său este ucigător de oameni” (I Ioan 3,15).
Mântuitorul Însuşi vorbeşte de acest sens spiritual al poruncii în predica de
pe munte: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va
zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar
cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5,22).În acest text Mântuitorul ne atrage atenţia
asupra cauzei uciderii care este în lăuntrul şi nu în afara noastră. De aceea,
în versetul următor El insistă asupra responsabilităţii personale, în cazul
unui conflict cu semenii: „Dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo înaintea
altarului, şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi
darul” (Mt. 5, 23-24).
Deci cauza încălcării
acestei porunci este, în primul rând, de ordin spiritual şi se identifică cu
pierderea lipsei de respect pentru viaţă ca dar a lui Dumnezeu şi cu lipsa de
respect faţă de semeni, care poartă chipul lui Dumnezeu.
În contextul actual, porunca
aceasta se extinde şi asupra unor forme de ucidere sau sinucidere foarte
subtile, care ţin, spre exemplu, de consumul de droguri şi de alcool, de
intervenţii genetice asupra regnului vegetal şi animal, care atentează la
sănătatea oamenilor, la tehnicile de clonare şi modificări genetice a
embrionului uman, la mesajele sublimale manipulative etc. Demascarea acestor
forme subtile prin care se „ucide” viaţa fizică sau spirituală a multor oameni
constituie un mod corect de a respecta această poruncă şi de a contribui la
transfigurarea vieţii noastre prezente în lumina vieţii eterne în Împărătia lui
Dumnezeu, care este „pace şi bucurie” în Duhul Sfânt „Dătătorul de viaţă”.
Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat” (Ieşirea 20,14).
În general, atunci când se
vorbeşte de această poruncă ea este legată în primul rând de desfrânarea
trupului şi de adulter. Sfântul Apostol Pavel, în epistola a I-a către
Corinteni, precizează faptul că „orice alt păcat, pe care îl face omul, este un
păcat săvârşit afară de trup, dar cine face desfrânare păcătuieşte în însuşi
trupul său” (I Cor. 6,18). Urmările acestui păcat sunt deosebit de grave şi de
aceea este considerat, în morala creştină, un păcat de moarte.
În predica de pe munte Mântuitorul
ne atrage atenţia că această poruncă nu trebuie redusă doar la desfrânarea
trupului. Desfrânarea minţii este un păcat la fel de grav şi aceasta determină,
de fapt, desfrânarea trupului. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu
săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie,
poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima lui” (Mt. 5, 27-28).
Deci porunca acesta, din
perspectiva Noului Testament, are în vedere, în primul rând, disciplinarea
minţii şi a inimii, a gândurilor şi dorinţelor, a reprezentărilor noastre
despre trup şi valoarea lui spirituală. Evident că în contextul actual această
disciplină spirituală este greu de realizat datorită bombardamentului
informaţional şi publicitar care promovează tot felul de imagini pornografice,
care încurajează erotismul exagerat şi nevrozează, mai ales, pe tinerii
necăsătoriţi. În aceste condiţii se impune o responsabilitate mai mare din
partea părinţilor şi educatorilor creştini pentru a forma o atitudine corectă
şi responsabilă a tinerilor faţă de viaţa de familie şi faţă de propriul lor
trup.
Porunca a VIII-a: „Să nu furi” (Ieşirea 20,15).
Porunca aceasta interzice
însuşirea în mod nedrept a bunurilor care aparţin altora. Dumnezeu recunoaşte
dreptul la proprietate fiecărui om care a dobândit bunuri materiale pe o cale
cinstită şi prin muncă statornică. Acest drept trebuie recunoscut şi respectat
şi de noi oamenii. Educaţia în spiritul acestui drept este absolut necesară
pentru toţi membrii unei comunităţi şi cu atât mai mult pentru orice comunitate
creştină. De aceea Sfântul Apostol Pavel îndemna pe efeseni astfel: „Cel ce
fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale
lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie” (Ef. 4,28). Observăm
că Sfântul Pavel aşează aici în contrast furtul cu munca. Un om nu trebuie să
fure, ci să muncească şi din munca lui cinstită să facă milostenie. Aceasta
înseamnă că milostenia făcută din bunurile furate nu are valoare morală şi ca
atare nu trebuie acceptată.
Furtul pe care-l interzice
această poruncă nu trebuie însă limitat la bunurile materiale, ci el trebuie
extins şi la valorile spirituale cum ar fi: timpul, reputaţia, libertatea,
proprietatea intelectuală etc. De asemenea, furtul nu este doar individual, ci
şi colectiv: un grup sau o comunitate de interese poate deposeda pe alt grup
sau comunitate, un popor poate deposeda uneori, prin furt, alte popoare. În
contextul actual al globalizării informaţionale şi economice, porunca „să nu furi”
şi garantarea juridică a proprietăţii devin imperative din ce în ce mai
stringente, însă respectarea lor va fi din ce în ce mai dificilă datorită
procesului de secularizare care face ca oamenii să trăiască şi să acţioneze „ca
şi cum Dumnezeu nu ar exista”.
Porunca a IX-a: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui
tău” (Ieşirea 20,16).
Minciuna sub toate formele
ei, de la minciuna cu premeditare şi până la minciuna diplomatică, o întâlnim
în orice clasă socială. Dacă prima este condamnată, cea din urmă este, de cele
mai multe ori, justificată şi considerată un mijloc necesar pentru a aplana sau
a depăşi anumite situaţii neplăcute. O minciună, însă, sub orice formă ar fi
ea, este o tăgăduire a adevărului, o prezentare a lucrurilor altfel de cum sunt
ele în realitate. De aceea porunca enunţată mai sus interzice minciuna ca act
ce se opune adevărului şi, mai ales, mărturia mincinoasă împotriva aproapelui.
Nu minciuna, ci adevărul trebuie să fie izvorul şi temeiul oricărui efort uman
demn de respect. Cel care iubeşte adevărul va demasca şi va evita orice
minciună care lezează demnitatea aproapelui. Aceasta trebuie să fie recunoscută
şi apărată ca şi propria noastră demnitate, mai ales atunci când este pusă sub
semnul întrebării, datorită unor mărturii mincinoase.
Porunca a X-a: „Să nu doreşti casa aproapelui tău, să nu doreşti
femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici
boul lui, nici asinul lui, şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte
are aproapele tău” (Ieşirea 20,17).
Porunca aceasta, ca şi
porunca a 8-a, se referă la atitudinea noastră faţă de aproapele şi tot ceea ce
constituie „casa” şi universul său existenţial. Însă, spre deosebire de toate
celelalte nouă porunci şi ca o sinteză a lor, această ultimă poruncă
sancţionează poftele şi dorinţele noastre păcătoase care afectează profund
armonia şi comuniunea interumană. În epistola către Romani, Sfântul Apostol
Pavel mărturiseşte un lucru semnificativ: „eu n-am cunoscut păcatul decât prin
Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti” (Rom.
7,7). Deci Sfântul Pavel aşează pofta la rădăcina păcatului. Pofta nu se
identifică cu furtul. Ea este o realitate lăuntrică ce pune stăpânire asupra
minţii şi a inimii şi determină, apoi, toate acţiunile exterioare. De aceea
porunca aceasta ne descoperă dimensiunea spirituală a întregii Legi a Vechiului
Testament, dimensiune pe care au ignorat-o fariseii, au afirmat-o profeţii şi a
desăvârşit-o Mântuitorul Iisus Hristos.
În Evanghelia după Matei
citim următoarele cuvinte: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere,
desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care întinează
pe om” (Mt. 15, 19-20). De aceea, în relaţiile interumane Mântuitorul
accentuează în mod deosebit sinceritatea, onestitatea şi curăţia inimii.
Păstrarea unei inimi curate este, însă, destul de greu de realizat şi ea
presupune discernământ spiritual şi uneori chiar distanţarea de cei care nu se
străduie să trăiască după rânduiala lui Dumnezeu. Acest lucru îl spunea Sfântul
Apostol Pavel ucenicului său Timotei: „În zilele din urmă…, vor fi oameni
iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori,
neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste,
neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători,
necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de
Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.
Depărtează-te de aceştia” (II Tim. 2-5).