Viata si activitatea episcopului Pahomie al Romanului
Daca in perioada regimului fanariot, tarile romane nu au mai reprezentat forte politice, pierzandu-si din ce in ce mai mult autonomia, in schimb cultura si spiritualitatea romaneasca, precum si viata bisericeasca au cunoscut etape si momente de adevarata stralucire. Viata si activitatea episcopului Pahomie al Romanului reprezinta la inceputul secolului al XVIII-lea un astfel de moment.
Indicatii despre viata lui Pahomie se gasesc intr-un pomelnic al schitului Pocrov. Ele sunt scrise de catre unul din parintii acestui schit, dupa diferite insemnari ale episcopului Pahomie, ale ucenicilor lui, precum si dupa traditia pastrata la Manastirea Neamt. Anonimul autor a intitulat aceasta bibliografie: Aratare in scurt pentru fericitul intru pomenire ctitorul sfantului locas al Prea Sfintei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Mariei, kir Pahomie Episcopul Romanului, pe care insusi din temelie l-au zidit intru cinstea acoperamantului ei.
Documentele pe care le cunoastem pana in prezent in legatura cu Pahomie nu sunt prea numeroase, mai ales cand este vorba de cele care privesc portretul duhovnicesc al acestuia; de aceea si unele probleme vor ramane neclarificate sau in stadiul de ipoteza. Totusi, tinand seama de documentele cunoscute - care alcatuiesc niste jaloane precise si formeaza osatura biografiei lui Pahomie -, integrand aceste documente in epoca respectiva si tragand concluziile care, logic, se impun, nadajduim ca vom putea prezenta aspectele esentiale ale vietii acestui mare sihastru si episcop roman.
Pahomie, calugar la Manastirea Neamt
Despre originea ardeleana a lui Pahomie nu este nici o indoiala. Pe un Antologhion al Manastirii Secu, tiparit la Bucuresti in 1736, ieroschimonahul Sofronie, indicand anul infiintarii Schitului Cirabucul, arata ca stie aceasta de la "monahul Pahomie din Tara Ungureasca".
S-a nascut in preajma anului 1674, in satul Gledin, sau Gledui, din tinutul Bistritei ardelene. Parintii lui, cu numele de familie probabil Pencu, erau, dupa Iorga, "terani, muncitori in acest «vidic» al sasilor"; dupa alte izvoare erau "popa Iftimie si Ana". S-ar putea ca aceasta nepotrivire sa fie doar aparenta. Se stie ca Ortodoxia nu era printre religiile "recepte" in Ardeal, iar majoritatea preotilor romani duceau o viata grea, muncind cot la cot cu pastoritii lor, iobagii. Se pare ca "popa Iftimie" era unul din acesti preoti.
In sprijinul obarsiei sale ardelene, sta si faptul ca Pahomie era, dupa un frate sau o sora, mos (unchi) al mitropolitului Iacob al-II-lea Stamati, asa cum rezulta din inscriptia de pe crucea daruita de acesta "la Biserica mosului seu, la sihastria Pocrov".
Elemente precise despre copilaria lui Pahomie si despre felul cum a ajuns in Moldova, nu avem. Afirmatiile biografului sau din pomelnicul schitului Pocrov - ca acest "iubitoriu de Christosu", castigand "fierbinte si infocata dragoste catre Dumnezeu" si "voind dupa Evanghelie a vietui", "a lasat casa, parinti, frati, rude si celelalte" si "au nemernicit in pamant strain" - trebuie intelese prin prisma acestui biograf care a privit copilaria lui Pahomie din perspectiva vietii ulterioare, de implinire duhovniceasca a schimnicului.
Dar nu este deloc exclusa aceasta stare de spirit la un tanar ardelean care doreste sa-si inchine viata lui Hristos si trece in Moldova, intrand ca frate la Manastirea Neamt. Faptul trebuie privit insa si din unghiul relatiilor complexe dintre Transilvania si Moldova, la acea vreme.
Legaturi bisericesti-culturale intre aceste doua provincii romanesti, favorizate de transhumanta si de conditii fizico-geografice prielnice, existau din cele mai vechi timpuri, ele intensificandu-se dupa infiintarea Episcopiei Vadului de catre Petru Rares. In jurul anului 1700, aceste legaturi au avut o intensitate si o coloratura aparte. Prigonirile religioase, persecutiile politice, economice si sociale, birurile zdrobitoare si exploatarea au facut ca romanii din Transilvania sa emigreze in Moldova in mare numar. De asemenea, lumina cartii si viata duhovniceasca din manastirile moldovene au determinat pe multi tineri sa treaca muntii pentru a invata carte, ca apoi sa se intoarca la ai lor sau sa ramana calugari prin aceste manastiri. Partile Bistritei au dat cel mai mare numar de emigranti, ceea ce a facut ca autoritatile, de pe ambele versante ale Carpatilor Orientali sa ia masuri speciale de stavilire a trecerilor.
Intr-o astfel de conjunctura se va fi aflat si tanarul - numit probabil Petru - din Gledinul Bistritei, cand s-a hotarat sa treaca muntii si sa se faca frate la Manastirea Neamt, unde, mai tarziu, va fi "de postrag" sau cu "metania". Incepand de-abia cu momentul acesta putem vorbi de informatii ceva mai precise, totusi insuficiente, in legatura cu Pahomie. Pe timpul acela, in Manastirea Neamt erau multi calugari veniti din Ardeal.
Intrat in manastire in anul 1694, tanarul frate a parcurs, dupa randuiala, o perioada de ascultare si incercari duhovnicesti, "supunandu-se poruncelor igumenului si ale fratilor si nevoindu-se intru toate". In 1697, egumenul l-a calugarit, dandu-i numele de Pahomie. Tanarul calugar avea arunci cam 25 de ani. Tunderea lui in monahism a fost, desigur, o rasplata a nevointelor lui, dar se pare ca - asa cum se intrevede din pomelnicul citat - acest act a fost precipitat si de unele evenimente care aveau sa tulbure linistea calugarilor de la Neamt. Caci "cumplite vremi era pe atunci, care cei ce citesc istorie le stiu: neinvoiri intre stapaniri, turburari dese, batalii si robiri". Este vorba de ultima etapa a lungului razboi dintre turci si Liga sfanta (1683-1699). Cu acest prilej, polonezii, care intrasera si ei in aceasta Liga, au ocupat Cetatea Neamtului, in 1697. Soborul marii lavre s-a retras din fata primejdiilor si, insotit de "sfanta facatoare de minuni icoana a Precestei", a plecat in bejenie la Stramba, un schit al Manastirii Neamt, din partile Tutovei, unde era o bisericuta construita din stejar. Pahomie a "bajenit" si el cu tot soborul la Stramba unde a facut ascultare de paracliser.
Dupa ce razboiul s-a terminat si "cand s-a facut pace intre turci si intre nemti si Iesi si au dat turcii cetatea Camenita iarasi inapoi lesilor", cand "umbla veleatul 7208 (1700)", cum spune insusi Pahomie intr-o insemnare, atunci soborul s-a intors la Neamt. Nu dupa mult timp, la 1701, "se chirotoniseste Pahomie preot ca un vrednic de aceasta treapta". Ravna lui duhovniceasca era dublata si de un accentuat spirit practic, gospodaresc, pe care soborul l-a remarcat si, ca pe "un iscusit in iconomii", l-a pus "clisiarh mare, toate ale bisericii incredintandu-se". O functie ca aceasta presupune irosire de timp si risipire in tot felul de treburi, in dauna vietii duhovnicesti. Cu Pahomie faptele nu s-au petrecut asa, caci "din treapta in treapta ridicandu-se au inceput si mai cu osardie a se nevoi, din putere in putere sporind intru faptele bune, dupre psalmistul, chip si pilda facandu-se tuturor".
Desigur, cu ravna lui, Pahomie va fi invatat tot ce putea sa-i dea vechea si renumita vatra de cultura bisericeasca a Manastirii Neamt. Tot aici, slujind si pe carti slavonesti, a invatat si limba rusa. Viata lui imbunatatita, dragostea pentru invatatura si spiritul sau gospodaresc l-au impus in fata fratilor, iar cand a murit parintele egumen Ioan, la 1702, "fara de voie, au fost silit de sobor a primi ocarmuirea a toatei monastiri caci igumen l-au pus".
Numirea lui in fruntea marii lavre de la Neamt, cand nu avea nici treizeci de ani, era o recunoastere a personalitatii sale, care se impusese. Raspunderile fata de obste l-au facut si mai exigent cu sine, astfel ca mai cu osardie "intindea nevointele". Ca egumen, a condus Manastirea Neamt pana in 1704, cand cursul vietii lui apuca pe un alt fagas.
Calatoria lui Pahomie in Rusia
In acel inceput de secol, cand impotriva Imperiului Otoman, care era in declin, se coalizasera Austria si Rusia, romanii, dupa ce se convinsesera ca politica habsburgica le era tot atat de primejdioasa, isi indreptau, ca de altfel toti ortodocsii din Balcani, nadejdea catre Rusia. Este o perioada de intensa circulatie a clericilor si calugarilor romani, care merg in Rusia pentru diverse nevoi sau, in cazul romanilor din Transilvania, sa se planga impotriva asupririi habsburgice Aceste imprejurari au facut ca faima Sfantului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, "al doilea Gura de Aur" care "lumina Rusia mica in acea vreme", si care "imbla de invata pre toti cuvanta de spasenie", sa se raspandeasca usor si in tarile romane. Era vorba de "o miscare ascetica, ce a produs o literatura noua", importanta pentru cultura Rusiei, cu influente si in celelalte tari ortodoxe.
Si daca majoritatea calugarilor si clericilor ortodocsi romani care au mers atunci in Rusia au facut-o pentru a capata ajutoare materiale, mobilul care l-a determinat pe Pahomie sa plece la Kiev a fost pur duhovnicesc: dorinta de a cunoaste aceasta viata ascetica si culturala ce inflorea acolo si corespundea nazuintelor lui intime. Caracterizat ca "un infocat cu dragostea cea dumnezeiasca", a fost firesc ca activitatea marelui ierarh rus sa aiba un deosebit rasunet in inima ravnitorului calugar nemtean, care "mai mult invapaindu-se cu dorul cel dumnezeiesc", "se paretiseste" (isi da demisia) din egumenie si porneste catre Rasarit. In balanta hotararii lui a atarnat desigur si vointa lui fierbinte de a se inchina sfintelor moaste de la Percerska. Ajuns in Rusia, asteptarile nu i-au fost inselate, caci spune biograful sau: "precum au auzit, au vazut si precum au dorit, au castigat".
Se pare ca Pahomie a stat in Rusia doi ani, de la 1704 pana la 1706, cand era la Kiev unde a cumparat o Psaltire, asa cum insusi noteaza pe carte.
Nu sunt temeiuri care sa ne indreptateasca sa socotim afirmatia: "a studiat doi ani la Kiev si la Lavra Pecerska" in sens scolastic, ca un studiu organizat. La Kiev insa functiona colegiul infiintat de mitropolitul Petru Movila, socotit ca un adevarat precursor al lui Petru cel Mare. Aici, carturarul mitropolit "impreuna cu colaboratorii sai realizasera in mai putin de un sfert de veac bazele literare si pedagogice ale Rusiei ortodoxe", unde, sub influenta acestui curent, "se formase un cler cu orizont mai larg si mai stiintific inca inainte de sfarsitul veacului al XVII-lea". Iubitorul de carte Pahomie a respirat desigur din plin atmosfera culturala si spirituala de aici. Apoi, contactul direct cu oamenii de cultura si duhovnicesti, indeosebi cu Sfantul Dimitrie, a insemnat mai mult decat o perioada de studiu organizat. La Pecerska, spune Pahomie, "am sarutat si sfintele moaste in pestera ale lui Grigore Tamblaca, care a fost egumen aicea in monastirea Neamtului".
Lucrul cel mai deosebit pe care l-a facut aici "la Rossia" a fost ca "s-au invrednicit de blagoslovenia si de invataturile sf(i)ntului ierarh Dimitrie", "noul invatator de schivnicie" si pe care l-a socotit "parintele sau sufletesc". Si, spune Pahomie, "am fostu multe zile cu sfintia sa la masa, ascultandu-i invatatura sfanta". Punctul culminant al uceniciei pe langa ierarhul rus a fost atins cu ocazia unei convorbiri intime, duhovnicesti, care probabil l-a impresionat in mod deosebit pe Pahomie si pe care a tinut s-o consemneze pe manuscrisul daruit poate atunci: "Si m-au intrebat: a ce doreste inima ta? Si i-am spus ca doreste sa petreaca vieata cu tacere in pustie. Si m-au blagoslovit din toata inima si mi-au zis: Domnul sa fie cu tine. Sa impla dorul tau".
Manuscrisul daruit de Sfantul Dimitrie este o culegere de "frumoase invataturi naravnice, din Pateric", "izvor de (in)vatatura (si) viata sfanta", carte de larga raspandire, care impreuna cu alte scrieri ale sale au fost foarte cunoscute in tarile noastre in talmaciri, copii si tiparituri. In Rusia, Pahomie s-a bucurat si de atentia carturarului arhiepiscop al Cernigovului, Ioan Maximovici, care i-a daruit cand "au imbiat veletul 7212" (1704) o carte numita "Runo orosenie", tiparita la Moscova in 1696, ca "sa-i fie poman(a) si noo de folos sufletesc aice", cum noteaza el pe carte mai tarziu, ca episcop. Pahomie a mai adus din "tara Moscului" un manuscris slav numit "Molitfelnic arhieresc" scris undeva in sudul Rusiei, probabil in eparhia Cernigov, pe la jumatatea secolului al XVII-lea. Dintr-o insemnare ruseasca din 1704 pe "Vietile Sfintilor" a lui Dosoftei, care este proprietatea schitului Pocrov, rezulta ca Pahomie a dobandit aceasta carte la Pecerska de la un oarecare Constantin. Prezenta cartii la Kiev este explicabila: Dosoftei, mort in pribegie, va fi luat cu el exemplare din aceasta opera.
In anul 1706, Pahomie, "dupa ce au dobandit mult folos sufletesc de la Sfantul Dimitrie", spune "Pomelnicul cel mare" al Schitului Pocrov, "s-au inapoiat din Rosia iarasi la metania sa in Sfanta Manastire Neamtu".
Pahomie la sihastria din Muntele Chiriacului
Pahomie isi lasase egumenia si se dusese in Rusia, manat de un puternic imbold launtric, in cautarea unei cai catre desavarsire cat mai potrivita sufletului si nazuintelor sale. Blagoslovenia pe care a capatat-o de la Sfantul Dimitrie pentru viata de retragere, atat de mult dorita de el, l-a determinat sa aleaga pustnicia.
Insemnarea din 1815 de pe manuscrisul Sfantului Dimitrie in care se arata ca Pahomie "intorcandu-se de acolo (din Rusia) au fost pus igumen sfintei ma(nastiri)", nu corespunde realitatii, fiind in contrazicere cu celelalte stiri. Se poate ca parintii de la Neamt sa fi dorit, cum era si firesc, sa-l aiba iarasi ca pastor, dar el nu a mai primit sa fie egumen, ci a rugat soborul "sa-l lase sa se linisteasca la liniste in pustie". Pahomie face pasul acesta pazind votul ascultarii si tinand seama de sfatul parintilor, care l-au inteles, caci "invoindu-se soborul, l-au lasatu".
Iar Pahomie, "scapand de grijile cele multe, au inceput indata a-si cauta loc pentru liniste". Acest loc "bine placut lui", cum este insemnat pe manuscrisul Sfantului Dimitrie, l-a gasit "intru o deasa padure langa un munte, ce se numeste Chiracul.", cale de un ceas de la Manastirea Neamt. Alegerea lui Pahomie a fost fericita, locul, prin linistea, izolarea si frumusetea poienii si a padurilor din jur, fiind o adevarata "gura de rai", cum nu se putea mai potrivita pentru niste nevoitori intru cele duhovnicesti. "Acolo s-a salasluit", adunandu-se pe langa el si cativa ucenici iubitori de liniste, care "ii ravnea vietii lui cei imbunatatite". Documentele indica numele catorva: Sofronie "intaiu ucenic", "cu care au si vietuit mai inainte inca de a fi episcop, la pustie", Macarie, care in schima s-a numit Mar darie, "al doilea ucenic si impreuna vietuitoriu cu episcopul si acesta precum si Sofronie au fost", Lazar, care "si acesta se numara unul din ucenicii episcopului, tanar fiind atunci", si probabil Ioanichie. Daca primii trei sunt aceiasi cu cei indicati de inscriptia publicata de arhimandritul Narcis Cretulescu, atunci ei sunt ardeleni si rude cu Pahomie.
La inceput si-au facut doua chiliute, dintre care una "din gios pe paraul Maghernitei". Pahomie mai vorbeste, in testamentul sau, de "chilia mea la Muncel, care o am facut cu mana mea cu multa osteneala", de "o chiliuta la halasteu la grajdul meu", "si alta chiliuta ce se chiama la pometu". Construirea acestor chilii, ca si nevoia unor terenuri deschise pentru gradinarit, livada si prisaca, realizate prin taierea cu mare osteneala a padurii a fost o adevarata munca de pionierat, pe care, tot in testament, Pahomie o consemneaza: "tot locul imprejurul Pocrovului, care tot eu l-am deschis si l-am facut-si l-am curatit. Care mai inainte era toate pustii"
Ravna si darzenia lui Pahomie s-au invederat si de data aceasta, caci, cum spune pomelnicul Pocrovului, "au inceput a se nevoi indoitu", pe de o parte silindu-se sa dezradacineze din suflet patimile care se ridicau impotriva duhului, sadind fapte bune, iar pe de alta parte, "vrand a-si osteni trupul si a-l face pre el robu duhului, taiea copacii cei neroditori si in locul lor sadia pomi roditori". Cautatorul de liniste era si un spirit tenace, razbatator si cu remarcabile aptitudini gospodaresti, cum dovedise, de altfel, si la Neamt. Livada si prisaca realizate in mijlocul sihlei de la muntele Chiriacul stau marturie in aceasta privinta. Despre viata si nevointele lui duhovnicesti nu avem decat indicatii vagi si putine. Ele insa se presupun si se deduc din prestigiul de care s-a bucurat in acel timp cand "rodul faptelor lui celor bune si vestirea cea pentru nevointele lui cele placute lui Dumnezeu" se revarsau "prin toata teara Moldovei".
Insa "nu mult s-au indulcit el de aceasta vieata iubita lui in pustie, caci cursul vietii lui avea sa se schimbe din nou, in urma unei intamplari.
Niste boieri de-ai lui Antioh Cantemir (1705-1706, a doua domnie), dupa ce-si indeplinisera oarecare insarcinari domnesti, umbland prin partea locului dupa vanat, au nimerit la sihastria lui Pahomie. Impresia produsa asupra lor de schimnic a fost deosebita, caci "atat din vorba barbatului, cum si din petrecere si din obiceiul cel bun, foarte s-au folosit si s-au bucurat". Si plecand, dupa ce au primit "blagoslovenie de la dansul", la indicatiile schimonahului au mers intr-o anumita parte a padurii unde au aflat vanat mult, "de care vanand s-au intors cu plinu intru ale sale".
Episodul nu a ramas un simplu fapt divers in viata lui Pahomie.
Pahomie episcop la Roman
Nu mult dupa intamplarea cu boierii, murind episcopul Romanului, Lavrentie si fiind nevoie sa se caute "un barbatu vrednicu de acea treapta spre primirea scaunului si a bisericescului jug", s-au adunat din porunca domneasca mitropolitul, episcopii si egumenii manastirilor. Cu acest prilej, boierii pomeniti mai sus au recomandat cu caldura domnitorului Mihail Racovita pe Pahomie nemteanul, linistitoriul de supt muntele Chiriacului". Smuls din sihastria lui si adus la sobor, Pahomie a fost ales episcop la 18 decembrie 1706, iar la 18 ianuarie 1707 a avut loc hirotonirea.
Pahomie s-a invrednicit astfel de o mare cinste. Calcarea traditiei numirii la Roman a episcopului de Radauti, arata, desigur, in primul rand bunul nume de care s-a bucurat schimnicul de la muntele Chiriacul. Urmasii au socotit ca "Insusi Domnul Dumnezeu nu l-au lasat ca sa saza el ca subt obroc in acea pustietate, ci au voit a-i incredinta lui pastoria oilor sale celor cuvantatoare, ca unui prea vrednic". Se pare ca la aceasta a contribuit si politica filorusa a lui Mihail Racovita (1707-1709, a doua domnie in Moldova), caruia nu-i era indiferent daca pe scaunul Romanului, socotit ca importanta imediat dupa cel al Mitropoliei, era un episcop care avea relatii cu personalitati ale Bisericii ruse.
Episcopul Pahomie era insa deasupra evenimentelor politice, nu in sensul caracterizarii pe care i-a facut-o N. Iorga - "schivnic lipsit de intelegere pentru framantarile si preschimbarile lumii" - ci, intrucat nu s-a angajat in diferitele framantari politice. In acest al XVIII-lea secol, in vartejul schimbarii domnilor, care nu-si sfarseau de obicei zilele pe tron, un episcop, odata ales, ramanea in scaun pana la sfarsitul firesc al zilelor sale, afara de cazul cand isi dadea demisia, formand elementul de continuitate si ocupandu-se ca un adevarat pastor de nevoile eparhiei, de preoti si de cultura lor, de biserici, de scoli si de alte treburi gospodaresti care intrau in atributiile scaunului episcopal.
Cat priveste titulatura si jurisdictia, Pahomie semneaza nu numai "Pahomie Episcop Romanschi", ci si "Pahomie Penkovschi arhiepiscop Romanschi i Galatchi" si chiar "Pahomie episcop Romanschi i Galatchi si celelalte". Galatiul si Braila erau sub turci, iar mitropolia de Proilav avea jurisdictie asupra tuturor crestinilor din tinuturile ocupate de ei. Aceasta titulatura, mostenita prin traditie, arata ca Pahomie nu renunta, macar sub forma utilizarii ei, la jurisdictia asupra Galatiului. Referitor la "si celelalte" pana acum nu se stie la ce tinuturi se refera. Despre numele de Pencovschi, se socoteste ca acesta vine probabil de la numele de familie Pencu, in forma slavizata.
Pahomie, odata instalat, "au inceput bine a-si pastori turma cea cuvantatoare, pe cei saraci miluind, pe cei scarbiti mangaindu-i si tuturor ajutandu-le dupre cat ii era prin putinta". De altfel, isi incepe activitatea prin confirmarea pe care o da "breslei miseilor". Saracii din Roman fusesera pusi de Stefan cel Mare sub jurisdictia bisericeasca a Episcopiei. Ei erau organizati in breasla, condusi de un staroste care avea drept sa-i judece. Daca erau nemultumiti, puteau sa faca apel la episcop. Se adunau la 14 octombrie, cand era praznicul breslei, care avea ca patron pe Cuvioasa Parascheva. Statutele lor, votate de ei si intarite de episcop, se pastrau intr-un "catastif" a carui "tocmala" nu trebuia stricata de nimeni, sub amenintarea blestemului, "iar care vor intari sa fie blagosloviti de Dumnezeu". Un astfel de catastif, alcatuit in 1704, sub episcopul Lavrentie, in primul an de domnie al lui Mihail Racovita, a fost intarit si "innoit" de Episcopul Pahomie la 21 ianuarie 1707, la trei zile dupa hirotonia lui.
Desi iubitor de liniste, de rugaciune si de carte, episcopul Pahomie a ingrijit de nevoile materiale ale eparhiei sale, dovedindu-se astfel a avea si spirit practic. De pilda, in urma unei plangeri a episcopului catre Domnul Mihail Racovita, prin hrisovul din 14 iunie 1709, se revine asupra drepturilor pe care le avea Episcopia in privinta unor venituri "ca sa fie pentru tamaie si luminare". Episcopia avea acum dreptul de "a lua de toata dugheana cate 2 bani, macar oricine ce ar vinde in targu...".
In anul urmator, la 1 februarie 1710, Nicolae Mavrocordat cedeaza Episcopiei venitul mosiei domnesti a targului Roman, astfel ca episcopul sa ia dijma din produse, pentru ca "dijma acelui hotar sa fie pentru treaba sfintii monastiri episcopii, si dupa cum o fi fost si obiceiul vechiu si mai denainte, precum sa va fi luat si de la domnii (ceilalti) fiind in sama domneasca".
Printr-o carte domneasca din 16 martie 1710, acelasi domnitor imputerniceste pe episcop sa ia darea numita "poclonul episcopii" de la toti preotii si diaconii din eparhie, "dupa obiceiul cel vechi", caci, motiveaza cartea, parintele episcop "are multe cheltuieli venind cu trebile sfintei episcopii si cu a tarai aci la Iasi, dupa obiceiu".
Interpretand hrisoavele aratate mai sus, se poate trage concluzia ca episcopul Pahomie a cautat sa restabileasca niste drepturi mai vechi ale Episcopiei, uzurpate ulterior, si ca nu e vorba numai de bunavointa domnitorilor, ci si de perseverenta episcopului, in grija sa pentru eparhie. Avand in vedere aceste drepturi, Pahomie se judeca si cu "jupaneasa lui Prodan Dragusescu" pentru doua familii de vecini asezate pe mosiile episcopiei din satul Leucuseni. Domnul dupa o judecata cu martori in fata fostului vornic Ioan Sturza, a dat dreptate episcopului. Acest hrisov din 20 octombrie 1712, "uric neclatitu in viaci", a fost intarit si de Constantin Racovita in 1756.
Ca episcop, Pahomie si-a exercitat si dreptul lui de judecator asupra clericilor, copiilor si slugilor lor si breslelor de prin targuri, "fiesti pe carile cinesi dupa fapta sa... pe cum scrie sfanta pravila", in afara cazurilor de omor, pe care le va judeca divanul domnesc. Tot in atributiile episcopului erau si unele probleme matrimoniale. Cu toate acestea, il imputerniceste Nicolae Mavrocordat pe episcopul Pahomie prin cartea domneasca din 16 martie 1710, unde se subliniaza ca "intraltu cum sa nu fie".
In timpul pastoriei sale de sapte ani si trei luni, scaunul Moldovei a cunoscut cinci domni, iar viata politica a fost foarte agitata. Presupunem - dovezi concrete nu sunt - ca episcopul Pahomie va fi privit cu simpatie pe Dimitrie Cantemir si politica sa de alianta cu Rusia crestina impotriva otomanilor. Totusi, prin neangajarea sa, a trecut fara sa se primejduiasca prin zilele grele din 1711.
Relatii mai stranse a avut cu Nicolae Mavrocordat "catre carele au castigat Episcopul multa indrazneala", avandu-l si domnul la "evlavie". De altfel, la inceputul celei de-a doua domnii, Nicolae Mavrocordat (1711-1715) a fost uns ca domn de catre Pahomie. Mitropolitul Ghedeon, in sarcina caruia cadea aceasta, se ascunsese o vreme, pentru ca isi aratase public simpatia pentru rusi. Slujba a fost savarsita in biserica Sfantul Nicolae, la 8 noiembrie 1711 cand Pahomie "l-au uns cu sfantul mir, si rugaciunea cea de domnie i-au cetit si cu gugiuman l-au incoronat".
Nevoile Episcopiei si ale tarii il duceau des la Iasi, unde participa la sedintele divanului sau rezolva alte chestiuni. Acolo locuia si Savin Banu, ctitorul bisericii Banu, caruia ii era duhovnic. Pentru a avea unde sa gazduiasca, Pahomie a cumparat o casa "de la Safta, fata lui Ifrim preavetu", sotia lui Alexandru biv comis, pe "ulita Feredeilor, pe la 1710-1711".
Alaturi de mitropolitul Ghedeon, de Calistru, episcopul Radautilor si de Sava al Husilor, Pahomie apare - intr-un hrisov dat in 1710 de catre Nicolae Mavrocordat. Prin acest hrisov se intarea asezamantul facut Episcopiei de Husi, sub Mihail Racovita in 1709, cand Pahomie fusese de fata alaturi de aceiasi ierarhi, cum rezulta din cartea divanului.3 La 21 martie 1711 apare ca martor, impreuna cu ceilalti episcopi, pentru o danie facuta de Anisia calugarita, sotia lui Gurbet armasu, Mitropolitului Ghedeon.4 La 2 noiembrie 1712, Pahomie semneaza, alaturi de Mitropolitul Ghedeon si de Episcopul Calistru, o hotarare luata "cu drept giudetu cu Sfanta si dumnezeiasca pravila", prin care se desfiinteaza testamentul fostului episcop de Husi, Varlaam, care lasase mostenire schitul Bradicestilor, ctitoria sa, fostului mare vornic Gavril Miclescu. Tot in 1712 asista impreuna cu ceilalti ierarhi la adunarea tarii, unde Nicolae Mavrocordat da un hrisov prin care se suprima darile: "desetina de stupi" si "gorscina de mascuri" pe care Mihail Racovita, in a doua domnie, "contra vechilor asezaminte ale tarii" le impusese boierilor, clericilor si breslelor. Alaturi de ceilalti arhierei si boieri, de fata fiind Voda si Patriarhul Samuel al Alexandriei, participa la un divan care judeca un diferend dintre un egumen al manastirii Hangu si vistierniceasa lui Ilie Cantacuzino, cand domnul, "cu blagoslovenia arhiereilor si cu sfatul tuturor boierilor au ramasa pe vistierniceasca si au datu acele doua sate ca sa le stapaneasca iar Manastirea Hangul".
In acest timp se afla la Roman un alt Pahomie, arhimandrit, nepot al Mitropolitului Dosoftei. Desigur, cu stirea si sfatul episcopului, acest arhimandrit Pahomie Ispanovschi a plecat in Rusia la anul 1709, pentru a cere tarului sa intervina pe langa regele Poloniei sa inapoieze in tara moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava.
Oricat l-ar fi solicitat treburile episcopiei, Pahomie n-a uitat ca e "cu metania" de la Neamt. Testamentul lui arata unele lucrari pe care le-a facut la aceasta manastire: acoperirea bisericii, "cu mare cheltuiala si la vremile cele cumplite, precum Dumnezeu stie", acoperirea clopotnitei, facerea de strane si jelturi in biserica, "s-au facut catapeteazma si toate sfintele icoane cu a noastra cheltuialasi truda...", in 1713 Pahomie daruieste Manastirii Neamt viile sale din Titesti, "pentru sufletul si pomana noastra si a lui Teofan eromonah, ca sa fie a Sf. Manastiri vesnica mosie". Viile acestea le primise in 1709 ca recunostinta de la popa Toader, pe care-l calugarise sub numele de Teofan si pe care il ajutase sa-si plateasca datoriile. Toate acestea l-au indreptatit sa scrie in ultimul an al vietii sale: "Ca eu ma stiu, si altii toti, ctitor manastirei mele Neamtului, cu adevarat cu dovada, care a ma lauda nicicum nu se cade, dupa cuvantul apostolului". Iar pomelnicul schitului Pocrov completeaza: "Si daca cu atatea au ajutat pe Manastirea sa Neamtul, ce nu ar fi facut si cu cate nu ar fi ajutorat intru alte vremi mai usoare? De aicea poate socoti oricine cata dragoste avea spre soborul metaniei sale".
Pretuind in mod deosebit cartile, episcopul Pahomie a cautat sa-si procure cat mai multe. Se cunosc un numar destul de mare de carti care i-au apartinut si pe care, in dorinta lui de "a fi de treaba" si altora, sau ucenicilor, le-a daruit diferitelor biserici sau obsti monahale. Astfel, bisericii din Balesti (judetul Vaslui) cu "hramul Rojstvo preasfintei B(ogorod)te", "facuta de milostivire(a) sa Dosoftei ermonah" unul din ucenicii sai, episcopul Pahomie ii doneaza la 29 iulie 1710 un Pracsi sau Apostol, pe care face o insemnare.
Cele mai multe carti insa le-a daruit Neamtului si sihastriei sale de la muntele Chiriacul. Pe un Octoikos de Ramnic (1706) Pahomie scrie intre altele: "L-am dat eu manastirii Neamtului din mila lui Dumnezeu si a maicii Precista l-am agonisit eu cu a mea osteneala ca s(a) fie in veci statator sa fie de treaba sfintei biserici". Intr-un Antologhion de Ramnic (1705) legat la un loc cu Octoihul de mai sus, Ghedeon egumenul Neamtului din 1719 nota: "Acest minei s-au daruit de sfintia sa Pahomie svintei manastiri Neamtul", in 1711 ii daruieste un Trifolog. Unele dintre cartile episcopului Pahomie au fost procurate datorita relatiilor sale cu Tara Romaneasca. In 1712 inzestreaza Manastirea Neamt cu un Antologhion de Ramnic tiparit de Antim Ivireanul (1705). Un Triodion de Lvov din 1664 i-l daruieste, la 1714, Ioasaf "episcopul ot Buzaul", cu dedicatia "fratelui nostru sufletesc chir Pahomie... episcop Romanschi". Acest Triod a fost donat Manastirii Neamt, dupa cum reiese din insemnarea facuta de egumenul Ghedeon, la 1751. Tot in vremea aceasta, prin staruinta episcopului Pahomie, Manastirea Neamt dobandeste Evanghelia de Bucuresti din 1682 si Margaritarul de Bucuresti din 1699, de la "Mihalce biv v(e)l stolnic Candescul din Tara Ruma(n)easca".
O grija deosebita - si in privinta cartilor - a avut-o fata de schimnicia sa. In 1714 da "sv(i)ntei man(a)stiri facut(a) cu mila lui Dumnezeu de noi ce este la Sihastrie", un Octoih "luat de la preutul Toader ot Roman" caruia i-a dat in schimb "un ohtal de cele mici". Rezulta din insemnarea de pe acest din urma Octoih ca Pahomie a fost in Rusia si ca episcop, unde, spune el, "lam fost comparat eu din Kiev cand am fost acolo vl(e)t 7220 (1712) avgus(t) ". Un "Santa Treod posnii" de Moscova din 1704, pe care episcopul il avea in 1712 il daruieste sihastriei la 1714 cu indicatia: "sa fie de treaba svintei bes(e)rici si a parintilor cari vor trei acolo si noo intru ertarea pacatelor si i-am pus (ori) care blastam si legatura ca nime(ne)a sa nu indrazneasca sa o instraineze de acolo". Tot in 1714 doneaza aceleiasi sihastrii un "Triodon cu Pencostarion la un loc", precum si Psaltirea, cumparata la Kiev in 1706. "Cheia intelesului" de Bucuresti din 1678, cumparata de episcop la 25 martie 1713, "drept 5 lei" o da sihastriei lui, tot in 1714. Cartea a dat prilej unor observatii pioase insemnate pe filele ei, ca de pilda: "...ceteste cuvintele cu minte desteapta si cu candela si vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(a)te de toate relele". Dar mai interesanta si mai semnificativa, pentru constiinta de neam si pretuirea luminarii, prin cunoastere si carte, este insemnarea de la sfarsitul predosloviei, considerata de Diac. Prof. I. Ivan, dupa forma grafiei, a fi a lui Pahomie: "Dumnezeu ce a zis sa lumineze lumina adica pe intunerec, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru cele ce sede(a) intru intunerecul nestiintei si in umbra legii si a nepriceperii, iar acum au stralucit sorele dreptatii credinta cea buna... dau lauda lui Dumnezeu dau numelui Domnului nostru Is. Hrs. tot neamul nostru rumanescu.... sa-L laude pe Domnul Is.Hrs...". O carte pretioasa cu care Pahomie a inzestrat sihastria din muntele Chiriacului, in 1714, a fost Mantuirea pacatosilor (Amartolon sotiria) "talmacita de pre limba elineasca pre limba romaneasca". Aceasta, impreuna cu "Viata si petrecerea si spunerea minunilor a preacuviosului parintelui nostru Vasile cel nou", "Minunile preasfintei nascatoare de Dumnezeu" si "Cuvantul preacuviosului parintelui nostru Efrem Sirul" catre calugari sunt cuprinse intr-un miscelaneu. Pahomie consemneaza ca a cumparat-o "drept patru lei buni" si ca "au fost roab(a) la tatari in multa vreme, vl(ea)t 7220 (1712)" .
Se remarca faptul ca cele mai multe carti daruite sihastriei sale poarta data de 1714, un an de rascruce in viata lui Pahomie.
Intr-adevar, la 1 martie 1714, dupa sapte ani si trei luni de pastorire, Pahomie "au facut paretisire de episcopie". Motivarea o face limpede el insusi "m-am prostitu de buna voie socotind ca trece lumea si toate ale lumii ca umbra". Pahomie voia sa ajunga din nou "la dorita sa liniste langa muntele Chiriacul.
Presupunem ca nostalgia acestei linisti l-a urmarit tot timpul pastoriei sale si c-a dorit sa paraseasca mai de mult scaunul episcopal, de sarcinile caruia s-a achitat mai mult decat laudabil, dar in care nu tinea mortis sa ramana. Cronicarul lui arata ca "aceasta (demisia) cu intelepciune o au facut", ci "in vremile cele cumplite el nu si-a lasat eparhia, ca un fricos si mic la suflet, ci in vreme de pace...", "vazand si tara usurata de greutatile ce o cuprinsese". Era in adevar "o perioada de mai mare stabilitate politica, un intermezzo, in acest zbuciumat inceput de secol, cand Pahomie a hotarat sa demisioneze. Decizia lui desigur a surprins pe conducatorii de atunci, care nu se puteau impaca cu gandul de a fi parasiti de un asemenea episcop, pastor cu adevarat bun, in acele vremuri tulburi. De aceea, spune pomelnicul Pocrovului "patriotii nu-l lasa, nici insusi Maria Sa Nicolae Voievod". Dar de la hotararea sa nu l-a mai putut intoarce nimeni. A biruit "dorita sa liniste".
La 2 aprilie 1714 Pahomie se afla inca in episcopie, unde praznuise Pastile. Cu aceasta ocazie, a scos de la Nicolae Mavrocordat o "carte" in legatura cu mosia Piscani, pe care Elena, sotia logofatului Neculai Costin si fata lui Duca Voda, prin mijlocirea lui Pahomie, a daruit-o Manastirii Neamt.
Pahomie ctitor al Schitului Pocrov
La 10 aprilie 1714 "au iesit Pahomie din episcopie si au venit la metania sa, in Sfanta Manastire Neamt cu gandul de a merge la dorita sa liniste langa muntele Chiriacul". Aici n-a stat decat patru zile si s-a dus la sihastria sa "unde si mai inainte s-au fost nevoit".
Primul lucru de care s-a apucat a fost construirea sfantului locas al bisericii, pe care "l-au urzit" in 14 aprilie miercuri, a treia saptamana dupa Pasti. Lucrarea aceasta a inceput-o si a savarsit-o pustnicul Pahomie "cu ajutorul lui Dumnezeu..., cu multe rugaciuni si lacrami si cu mare osardie si cu multe osteneli". Bisericii i-au pus temelie de piatra, iar peretii i-au facut din lemn de brad, impodobindu-o si inzestrand-o "dupre cat au putut", si alegandu-i ca hram "Acoperamantul (Pocrovul) Maicii Domnului".
La Pocrov se afla un pomelnic triptic scris de "ierei Ursu zugr(av)" (ruda, se pare, cu episcopul Ioanichie), care iscaleste icoana hramului, iar impreuna cu "D(a)vid Zug(rav)", pe cea a Mantuitorului Iisus Hristos. Pomelnicul are o valoare istorica deosebita pentru istoria monahismului de pe acele meleaguri. El incepe cu Mihai Racovita si cu Episcopul Pahomie si diversi donatori. De o rara frumusete si importanta pentru portretul lui sufletesc, ca si pentru idealul asupra obstii pe care o intemeiase, este rugaciunea pe care Pahomie "insusi o au scris la urzirea bisericei": "...pentru ale careia (ale Sfintei Fecioare Maria) sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase pazeste aceasta Sfanta Biserica supt aripile milii Sfintii Tale, in viaci ne clatita, nestricata, nearsa, neresipita. Si o izbaveste de tot omul rau si de toti vrajmasii trupesti si sufletesti, cei vazuti si cei nevazuti, si de diavoli, de toti demonii, si de toate lucrurile si primejdiile satanei, si de tot raul. Asisderea si pre noi smeritii, si pre toti fratii care petrec acum si carii vor petrece si de acum inainte pana la sfarsit si pe toti ne izbaveste de toate care scriu mai sus. Si asculta, Doamne, si primeste rugaciunile noastre ale tuturor. Si trimite oamenii carii plac Sfintieie Tale, la acest sfant loc: buni, smeriti, invatati, credinciosi. Si trimite, Doamne Iisuse Hristoase, la acest sfant loc tot si deplin bisug sufletesc si trupesc si ne izbaveste de toate neputintele si boalele sufletesti si trupesti, si ne daruieste Milostive, pocainta cu lacrimi, cu viata (neprihanita) pana intru adanci batranete sa slujim Sfintii Tale". Comentand aceasta rugaciune, autorul pomelnicului remarca "infocata dragoste a lui ce avea catre Dumnezeu si catre Prea Sfanta Nascatoarea de Dumnezeu, inca si smerita cugetare, ca el alt hram nu au voitu sa puie Bisericii...". Faptul ca in Rusia praznicul Pocrovului de la 1 octombrie era in mare cinste a contribuit desigur la alegerea de catre Pahomie a acestui hram, dar nu trebuie uitata nici evlavia pe care va fi avut-o el - ca, de altfel, toti credinciosii ortodocsi romani - catre Maica Domnului.
Desi fiu al Manastirii Neamtului, Pahomie a tinut ca schitul sau sa aiba deplina neatarnare fata de marea lavra, si aceasta pentru a realiza conditii cat mai bune vietii ascetice si schiminicesti pe care voia sa o insufle obstii celei noi. in sensul acesta, a obtinut de la Nicolae Mavrocordat un hrisov care intarea si posesiunea unei prisaci daruite schitului. Mai mult, cand la 1715 patriarhul Samuil al Alexandriei a venit in Moldova pentru a strange danii ca sa poata plati datoria Patriarhiei, Pahomie a obtinut de la el o "carte" care confirma hrisovul lui Nicolae Mavrocordat. Este probabil ca aceasta carte sa fi fost compusa de Pahomie; formula blestemului pentru cei ce ar calca aceste dispozitii este foarte asemanatoare cu cele scrise de Pahomie pe carti. Se accentueaza faptul de a nu "supara nimeni pre acesti parinti sahastri", nici egumenul, nici calugarii de la Neamt, nici mitropolitul si nici episcopii, nici boierii sau slujitorii domnesti, nici mirenii, "oricine ar fi". Se scoate apoi in evidenta adancul rost duhovnicesc cu implicatii sociale ale acestei obsti de nevoitori si rugatori, care nu numai ca "nu iaste de vreo paguba sau stricaciune cuiva", ci dimpotriva, "de mare folos sufletesc crestinatatii, si Domnului si boierilor si slujitorilor si a toata tara si pravoslovia". Pentru aceasta, cei ce vor milui schitul acesta, ca si traitorii din el, sa fie "blagosloviti si miluiti de Domnul Hristos si de blagoslovenia noastra", incheie si semneaza "Samuil Papa si Patriarh al marii cetati a Alexandriei si judet a toata lumea". Se pare ca pe la jumatatea secolului, Manastirea Neamt incerca sa puna Pocrovul sub administratia sa. De aceea, la 1 septembrie 1755, episcopul Ioanichie (1747-1769) da schitului o carte prin care confirma ca neatarnarea lui este intarita de carti "chiriarhicesti si patriersesti" si motiveaza acest drept intrucat Pahomie "au asezat acolo rugatori sihastri, ca sa aiba a ruga pe milostivul Dumnezeu pentru sanatatea Marii sale lui Voda, si pentru pace tarii, si pentru rapausatii ctitori...", iar nemtenii nu trebuie sa uite ca "rapaosatul fratile Pahomie au ajutorit Manastirea Niamtului cu multe de toate, cu acoperamantul manastirii, cu catapeteazma, cu staulul, cu mori, cu vii, si cu de altele".
Ca sa asigure neatarnarea schitului, Pahomie s-a ocupat si de un substrat material pentru obstea lui, ceea ce face inca o data dovada unui spirit echilibrat si realist. Se ingrijise, inca pe cand era episcop, ca pentru prisaca sihastriei sa obtina de la Nicolae Mavrocordat, la 15 ianuarie 1714, un hrisov "pentru cinzeci de stupi ce ar avea manastioara lui Pahomie Episcopul" pentru ca "...desetina sa nu dea nici un ban". Tot Nicolae Mavrocordat a miluit Pocrovul cu opt scutelnici, dupa cum reiese din pomelnicul schitului. Un ucenic al lui Pahomie, ieromonahul Dositei, ctitor al bisericii din Balesti, ii daruise episcopului, prin diata din 27 septembrie 1711 biserica si locul din jurul ei cu pometul de acolo, doua pogoane de vie in codrul sarbilor, precum si alte pamanturi si o moara "de la acea biserica la vale". Pe toate acestea Pahomie le daruieste obstii Pocrovului.
La 5 iulie 1715, Nicolae Mavrocordat recunoscuse lui Pahomie dreptul de posesiune asupra satului Piscani din tinutul Carligaturii. In 28 mai 1716 fostul episcop nu pregeta sa se judece cu Rubina Iorguleasa inaintea lui Mihail Racovita pentru aceasta mosie pentru care aduce acte temeinice, fata de care divanul ii da dreptate.
Pe Pahomie, iubitorul de retragere si de meditatie, toate aceste preocupari, alergaturi si procese in legatura cu cele necesare traiului il vor fi tulburat. Dar cand se intorcea la schimnicia lui din poiana Pocrovului "se linistea sub acoperamantul Maicii Domnului".
Grija mare a lui Pahomie a fost insa ca Pocrovul sa aiba hrana sufleteasca. La cartile date in timpul episcopatului, adauga altele. Un "Antologhion" de Buzau, ii daruieste Pocrovului la 23 aprilie 1714. Pe "Dumnezeiestile si Sfintele Liturghii", tiparita de Antim Ivireanul in 1713, Pahomie noteaza in 1716: "Aceasta presvanta si dumnezeiasca Liturghie rumaneasca este a mea Pahomie - me-a daruit-o sfiintia sa Antim Mitropolit din Tara Rumaneasca si eu o dau la Sahastrie la Pocrov ca s(a) fie acolo in veci...". Se pare ca acest Liturghier i-a fost daruit prin Mihail, ucenicul sau, pe care l-a trimis la Bucuresti pentru a aduce Mineele si alte carti dobandite pentru manastirea Neamt, in urma rugamintii sale, de la Nicolae Voda, din Tara Romaneasca. insemnarea o va fi facut dupa moartea tragica a Mitropolitului, impresionat de aceasta.
Pahomie tinea ca una din indeletnicirile pustnicilor de la Pocrov sa fie cititul cartilor. De aceea, daruind "Cheia intelesului", isi exprima dorinta ca "sa hie la cetit parintilor (ce) s-or afla traitori(i) acolo de folos sufletelor". I-a placut sa scrie si sa faca insemnari pe carti. De la nici un ierarh n-au ramas atatea ca de la Pahomie. La "Cheia intelesului" . cauta chiar sa-i faca un fel de tabla de materie, aratandu-i cuprinsul. Aceasta dragoste pentru scris a imprimat-o vietuitorilor din sihastria Pocrovului, de unde au iesit mai tarziu numerosi copisti. Tot pe "Cheia intelesului" nota un monah: "Scriem sfintii tale si ne inchinam lui H(ri)s(to)s Dumn(e)zau si nu mai indelungam cu scrisul".
Si astfel, impletind munca cu rugaciunea si cu diferite preocupari carturaresti, viata schitului s-a desfasurat potrivit normei, timp de aproape trei ani, pana in iarna 1716-1717, cand alte tulburari aveau sa se abata peste Moldova si cand, iarasi, episcopul Pahomie avea sa inceapa un nou capitol al vietii sale.
Pribegia lui Pahomie moartea sa la Kiev (1724)
Dupa trecerea in Tara Romaneasca a lui Nicolae Mavrocordat, in Moldova era domn "cu a treia domnie", Mihail Racovita. Vasile Ceauru de prin partile Trotusului, voind sa ia domnia, avand si complicitatea unor boieri, a chemat un detasament austriac din Ardeal "niste zurbagii", condusi de capitanul Frenta (Ferent) si Veliscu, care, dupa ce "s-au incuibat" in cetatea Neamtului, au pus stapanire pe tot teritoriul tarii dintre munte si Siret, voind sa-l ia prizonier pe domn si sa-l duca in Transilvania, asa cum facusera si cu Nicolae Mavrocordat in Bucuresti. Mihail Racovita, care se adapostise in Manastirea Cetatuia, primeste ajutor de la tatari si-i invinge pe austrieci. Cu acest prilej, tatarii au jefuit cumplit tara.
Pe Pahomie, Mihail Racovita il banuia ca "iaste unit cu zurbagii ca unul ce sedea intre dansii si supt a lor stapanire". Dintr-o insemnare a lui Pahomie, din 20 mai 1717, pe "Viata si petrecera svintilor" a lui Dosoftei, cunoastem amanunte despre cele intamplate atunci. Dupa ce arata ca tatarii i-au jefuit averea dela metocul Timisesti, noteaza toate etapele pribegiei sale: "Cand au lovit tatarii... am trecut in Tara Ungureasca acasa, mai pe urma am trecut in Tara Leseasca si peste muntii m-am bolnavit si am mers la Livov la dohtor si am facut eu Pastile acolo si am zabovit acolo 2 saptamani si m-am intors la Horodnica..." si adauga: "...5 luni am tot calatorit ca multa truda si scarba multi mi le-au dat indoit...".
Dupa potolirea lucrurilor, Pahomie s-a intors la Pocrov, dar "pe Mihail Voievod nu l-au putut scoate din prepusu", banuindu-l de "conspirator", "ca unit si patriot cu capii zurbagiilor". Referitor la aceasta chestiune, autorul pomelnicului de la Pocrov comenteaza: "Sau de au fost vinovat episcopul Pahomie la acest prepusu ca sar fi unit cu zurbagii aceia, sau nu: nu stimu; Dumnezeu stie". N-ar fi exclus ca Pahomie sa fi primit cu simpatie "zurbagii", mai ales ca expeditia acestora era legata de razboiul austro-turc (1716-1718) si infrangerea otomanilor nu-i putea fi indiferenta. Pe de alta parte, faptul ca s-a intors la Pocrov pledeaza pentru neamestecul lui in aceasta chestiune.
Dandu-si seama ca se poate astepta la surprize neplacute din partea voievodului, Pahomie s-a retras din fata primejdiei "puind la cale lucrurile dupa cat i s-au putut in graba s-au dus la Kiev. Legaturile pe care le avusese cu Kievul mai inainte au facut ca acolo sa fie primit "cu bucurie de stapanitori" care "l-au pus la buna randuiala ca avea de acolo venit din destul pentru chivernisirea sa". Pahomie insa nu putea sa aiba tihna aci. Traia intr-un provizorat, cu nostalgia patriei si mai ales a sihastriei lui, asteptand "ca de va auzi ca s-a schimbat Mihai Voda din domnie sa se intoarca si el inapoi" .
Prin ucenicii sai a stat cat a putut in legatura cu Pocrovul, caruia permanent i-a purtat de grija. N-a uitat nici Neamtul, in legatura cu care spune: "...Asisderea de acum inainte, vrand Dumnezeu sa mai merg in tara mea, ce voi mai avea si ce-mi va da mie Domnul Hristos, iar acolo voi da". Pe langa alte obiecte trimise in tara, ca de pilda icoane, a socotit ca ajutorul cel mai pretios nu pot fi decat cartile. Manastirii Neamtului ii trimite doua Psaltiri, un Triod de Lvov din 1664, si o Liturghie de Lvov din 1664, ultimele doua legate de Pahomie "acmu vlet 7225 (1717) sept. 22".
Din perioada aceasta avem stiri extrem de putine despre cum si-a petrecut viata in pribegie. Se presupune ca a trait mai tot timpul la Lavra Pecerska, nevoindu-se intru cele duhovnicesti si nepierzand nadejdea intoarcerii in tara. Aici, in 1724, ultimul an al vietii sale, a facut si a trimis in Moldova, "la Pocrov la sahastrie", testamentul sau, care cuprinde si asezamantul pentru schitul intemeiat de el. Acest asezamant are inceputul "Izvod de trebi ce am scris eu cu mana mea la Kiev". Dupa indicatiile pe care le da in legatura cu chilia sa si cu cartile ce nu trebuie instrainate, se ocupa de ieromonahii straini in trecere pe la schit, despre care recomanda, "foarte sa se ispiteasca pentru a nu fi dintre cei "hirotoniti de eretici". Perioada de incercare pentru "diecii" care vor sa se calugareasca in schit "pentru sufletul seu sau pentru invatatura" sa fie de trei ani, "dupre sfanta Pravila". Schimnicii vor trai viata de obste in rugaciune, munca si in deplina ascultare fata de egumen. De la carne se vor infrana toata viata. Adresandu-se calugarilor de la Neamt, ierarhilor, domnului, precum si "tuturor pravoslavnicilor crestini care sunt acmu si care vor fi si de acmu inainte pana in savarsind tarei Moldovei", ii implora cu accente impresionante "Ma rog, ma rog cu lacrimi si toata smerenia pentru mila marelui Dumnezeu... fiti milostivi si voitori de bine, si facatori de bine acestui schit...".
Dupa ce, pentru traitorii de la Pocrov cere de la Dumnezeu toate darurile si blagosloveniile, Pahomie subscrie: "smerenii Pahomii staret odpisav rukoiu vlasnoiu". Asezamantul cuprinde ultimele ganduri ale lui Pahomie pentru tara si sihastria sa. El a trecut la cele vesnice in anul 1724, moastele lui se pastreaza in paraclisul Sfantului Stefan din Pecerska.
Schitand etapele principale ale vietii si activitatii episcopului Pahomie al Romanului, este evident ca figura acestui mare ierarh se impune in mod deosebit in viata bisericeasca a Moldovei din prima parte a secolului al XVIII-lea.
Pahomie a fost, asa cum remarcase si Nicolae Iorga: "cel mai de seama carturar dintre clericii moldoveni din acel timp. Moastele lui se afla si azi la Pecerska", in sensul ca a fost un mare iubitor de carte care a insuflat si ucenicilor lui aceasta pretuire a cuvantului scris si un om cu viata sfanta. Constatarea este indreptatita, daca ne gandim la mediul carturaresc in care a trait si la formatia lui intelectuala, care a pornit chiar de acasa, de la parintele sau, popa Iftimie, si din manastirea satului sau. Pe viata lui si-a pus pecetea, fara indoiala, scoala de la Manastirea Neamt, ca si atmosfera carturareasca si duhovniceasca de la Pecerska. Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca a fost contemporan cu mari personalitati culturale, ca Sfantul Dimitrie al Rostovului, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir, Ioan Neculce, Miron Costin, Nicolae Mavrocordat, cu unii avand relatii stranse. Marea lui dragoste pentru cuvantul scris, care a facut sa fie in posesia unui mare numar de carti, insemnarile ramase de la el, dintre care unele de o mare frumusete literara - si in privinta aceasta "asezamantul" trebuie remarcat in mod deosebit - sunt dovezi evidente in acest sens. insa, mai mult decat atat, episcopul Pahomie a fost un traitor, un monah cu "smerita cugetare" si cu "infocata dragoste pentru Hristos", un ierarh care, ca si nepotul sau, mitropolitul Iacob II Stamati, s-a evidentiat prin sfintenia vietii, i-a placut sihastria, dar nu s-a multumit numai cu viata contemplativa; a unit intr-un echilibru patristic, rugaciunea cu munca fizica si intelectuala, subliniind o trasatura caracteristica monahismului romanesc.
Importanta episcopului Pahomie pentru istoria Bisericii Romane, in perspectiva apropiatei impliniri a trei secole de la trecerea la cele vesnice, depaseste insa admiratia si pretuirea noastra pentru o biografie iesita din comun. Mai important este faptul ca activitatea lui, ca episcop si ca schivnic, preocuparile si conceptiile sale, materializate mai ales in testamentul sau, au fost punctul de plecare al unui curent innoitor in viata monahala a Bisericii moldovene din acel secol. Realizarile lui Paisie Velicicovschi n-ar fi fost posibile fara stradaniile episcopului Pahomie si ale ucenicilor lui, care au facut din sihastria de la Pocrov un adevarat centru de cultura bisericeasca.
Dupa un secol, Paisie Velicicovski se justifica referitor la atarnarea Schitului Pocrov fata de Neamt astfel: "Nu am atarnat Pocrovul de Neamt, ci Neamtul de Pocrov, ca toata randuiala si asezarea de acum din Neamt din Pocrov sunt".
