Viata, opera si invatatura sfantului Simeon Noul Teolog
Viata, opera si invatatura sfantului Simeon Noul Teolog
Sfantul Simeon Noul Teolog a avut si are o mare influenta asupra spiritualitatii ortodoxe si mai ales asupra monahismului. Cand Irenee Hausherr publica, in 1928, pentru prima data, in textul original, "Viata sfantului Simeon Noul Teolog" scrisa de ucenicul lui, Nichita Stithatul, un vizitator al Muntelui Athos spunea ca nu exista acolo autor mai citit ca acest sfant si monahii il copiaza tot asa de mult ca si in trecut. Scrierile lui se bucurasera de pretuirea lui Grigorie Sinaitul, care a avut o mare insemnatate in precizarea spiritualitatii isihaste in Sfantul Munte. Acela recomandase monahilor: "Citeste mai ales scrierele despre liniste si singuratate ale lui Scararul, ale sfantului Isaac, ale sfantului Maxim, cele ale Noului Teolog, ale ucenicului sau Stithatul, ale lui Isihie, ale lui Filotei Sinaitul si cele care sunt in acelasi duh. Pe celelalte lasa-le de o parte deocamdata, nu pentru ca trebuie respinse, ci pentru ca nu sunt folositoare acestui scop si abat duhul de la rugaciune".
Sfantul Simeon a fost unul dintre cei mai iubiti autori in spiritualitatea si teologia rusa, iar monahismul romanesc a avut opera lui la indemana in numeroase manuscrise, care dateaza in traduceri de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX. Un apreciabil numar de astfel de manuscrise se gasesc in Biblioteca Academiei Romane si in diferite manastiri din Moldova.
Un manuscris cuprinzand opera sfantului Simeon, in doua volume si datat de la 1804, se afla in biblioteca Sfantului Sinod, din Bucuresti, sub cota nr. 11. El a apartinut Manastirii Caldarusani, de unde a trecut in biblioteca Internatului teologic din Bucuresti sub cota 28, apoi in biblioteca Institutului teologic din Bucuresti sub nr. 2251-2252. Opera sfantului Simeon din acest manuscris cuprinde 104 Cuvinte. Traducerea este facuta la 1802 de Isaac Dascalul, ucenic al Iui Paisie Velicicovschi; cuprinsul lui coincide cu manuscrisul din biblioteca Manastirii Neamtu, care cuprinde opera sfantului Simeon in trei volume sub nr. 60, 59 si 57. Traducerea pare sa fie facuta in parte dupa editia in neogreaca a operei sfantului Simeon, tiparita in 1790 la Venetia de Dionisie Zagoraios, dar nu numai dupa ea. Caci nu are "Imnele", cuprinse in editia lui Zagoraios ca partea a doua ; apoi, ordinea Cuvintelor este alta decat in Zagoraios ,- in sfarsit, in editia lui Zagoraios sunt numai 92 Cuvinte afara de "Imne". Dar manuscrisul de la biblioteca Sfantului Sinod are, ca si in editia lui Zagoraios, la inceputul lui, aprecierile sfantului Grigorie Palama, ale patriarhului Filotei de Constantinopol si ale mitropolitului Meletie al Atenei despre sfantul Simeon, apoi Viata sfantului Simeon, alcatuita de Nichita Stithatul si un Cuvant introductiv despre opera sfantului Simeon, tot al lui Nichita Stithatul. O alta deosebire este faptul ca in editia Zagoraios lipseste Cuvantul despre cele trei chipuri ale luarii-aminte si ale rugaciunii, pe care-l cuprinde manuscrisul roman (cum este Cuvantul 101). Apoi in editia Zagoraios dupa cele 92 Cuvinte sunt adaugate 181 Capete practice si teologice ale sfantului Simeon Noul Teolog, si dupa ele 40 Capete ale lui Simeon Evlaviosul, pe cand in manuscrisul roman, dupa cele 104 Cuvinte, urmeaza tot 181 Capete lucratoare si de Dumnezeu traitoare si 40 Capete ale lui Simeon Evlaviosul, dar se mai adauga un numar de 38 "alte Capete care in cartile dupa care s-au talmacit Cuvintele si Capetele sfantului Simeon nu s-au ailat, care s-au talmacit din cea sloveneasca".
Deci se pare ca traducerea din acest manuscris romanesc a fost facuta dupa mai multe manuscrise. Daca traducerea nu s-a facut dupa editia Zagoraios, sau nu s-a folosit si ea - ceea ce pare probabil - s-a facut inainte de aparitia editiei Zagoraios. O chestiune de studiat ar fi daca toate manuscrisele romane se reduc la aceeasi traducere. Dar aceste probleme depasesc preocuparea noastra actuala ; ea are o importanta pentru istoria traducerilor patristice in romaneste si pentru istoria limbii romane.
Viata sfantului Simeon, scrisa de Nichita Stithatul, a fost tiparita in romaneste si in Vietile Sfintilor, editia din 1835, in volumul de pe luna octombrie, p. 258-284, sub titlul: Viata si petrecerea celui intre sfinti parintelui nostru Simeon Noului Bogoslov, care s-a scris de preacuviosul Nichita, ucenic.
Sfantul Simeon s-a nascut in 949 la Galata in Paflagonia, dintr-o familie de mica noblete provinciala. Inca din copilarie, a venit la Constantinopol, la un unchi, slujbas la curtea imparateasca, langa care a dobandit o anumita invatatura. Dupa moartea unchiului sau, in 963, Simeon incearca, cu toate ca era inca foarte tanar, sa intre in Manastirea Studion, unde are o prima intalnire cu Simeon Evlaviosul care devine parintele lui duhovnicesc. De fapt, desi Simeon continua sa traiasca in lume pana la 977, va ramane toata viata sub influenta lui Simeon Evlaviosul. In 976 Simeon revine in patria sa, unde-si reglementeaza chestiunile familiale, pentru a intra, cu un an mai tirziu, in Manastirea Studion. Egumenul Petru il incredinteaza lui Simeon Evlaviosul. Dar inca dupa un an, parintele sau duhovnicesc il conduce in Manastirea sfantul Mamas, unde il recomanda egumenului de acolo, Antonie ,-acesta il hirotoneste preot in 980. Putin dupa aceea, Antonie moare si Simeon e instalat in fruntea manastirii prin Decretul patriarhului Nicolae Hrisoverghi.
Acum incepe pentru Simeon o perioada de viata duhovniceasca intensa, inchinata rugaciunii si desavarsirii launtrice, dar si o activitate accentuata de ordin administrativ. El reface zidurile pe jumatate ruinate ale manastirii, dar si disciplina intre monahi. Poate ca din cauza acestei energice activitati, a trebuit sa faca fata revoltei a vreo 30 de calugari pe care patriarhul Sinesie (996-998) ii trimite in exil.
La 1005, Simeon, dornic de o viata inchinata si mai intens preocuparilor duhovnicesti netulburate, cu invoirea patriarhului Serghie, se retrage de la egumenat. Paralel cu aceasta, el intensifica cultul parintelui sau duhovnicesc, inceput de la 987, dupa moartea lui. Ii compune diferite imne si ii inchina o zi de sarbatoare in fiecare an. Aceasta l-a adus in conflict cu Stefan, fost mitropolit de Nicomidia, care il pari la patriarh. Adus in fata Sinodului, Simeon a fost condamnat la exil, in 1009. S-a pus intrebarea : de ce Simeon a fost condamnat pentru acest cult al parintelui sau duhovnicesc numai dupa 16 ani de practicare a lui ? Se poate deduce de aci ca pizma lui Stefan al Nicomidiei a avut de fapt un rol in aceasta conZdamnare, cum afirma Nichita Stithatul, ucenicul lui Simeon. Debarcat la Chrysopolis (Scutari), pe malul rasaritean al Bosforului, Simeon se retrage intr-un loc numit Palukiton unde se inalta un locas de rugaciune inchinat sfintei Marina. Reabilitat mai tarziu de catre patriarh, sfantul Simeon ramase totusi la sfanta Marina unde se formase un mic grup de monahi in jurul lui. El muri in aceasta mica manastire la 12 martie 1022.
Operele sfantului Simeon se impart in patru categorii:
1.Cateheze, in numar de 34. Din ele s-au format un numar de "Cuvantari" (P.G. 120) si de "Cuvantari alfabetice" (cod. Monac. 177) .
2.Cuvantari teologice si etice.
3.Capete.
4.Imne.
Data alcatuirii acestor scrieri e greu de precizat. Catehezele au fost compuse si tinute in timpul petrecerii sfantului Simeon la Manastirea Studion, dupa obiceiul acestei manastiri. Tot acolo a scris imne, lucrari exegetice si scrisori, care nu s-au pastrat. Dupa demisia din postul de egumen, a alcatuit capetele despre virtuti si despre patimile opuse lor. In timpul certei cu Stefan al Nicomidiei, a alcatuit mai ales bucatile oratorice. Din timpul retragerii sale, Nichita mentioneaza numai compunerea de imne.
S-a spus ca invatatura sfantului Simeon se incadreaza cu greu in traditia parintilor anteriori,- ca ea e mai mult marturia unei experiente personale. In esenta insa, invatatura lui se reduce la invatatura parintilor anteriori. Avem la el aceeasi invatatura despre curatirea de patimi, despre dobandirea virtutilor si a nepatimirii, ca prima treapta a urcusului duhovnicesc, aceeasi invatatura despre contemplarea nepatimasa a ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor prin care omul revine la starea naturii lui, invatatura precizata mai ales de sfantul Maxim Marturisitorul si considerata ca treapta a doua a urcusului duhovnicesc ; in sfarsit, aceeasi invatatura despre unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfant, care e, in toata traditia duhovniceasca patristica, treapta a treia si ultima a urcusului duhovnicesc.
Ceea ce formeaza o nota mai aparte in preocuparea sfantului Simeon este accentul deosebit de puternic pus pe simtire, pe constiinta, pe lumina si pe iubire. Toate acestea stau intr-o legatura intre ele, dar si cu intreaga invatatura a parintilor despre curatirea de patimi, sau despre virtutile care culmineaza in nepatimire si in iubirea de Dumnezeu si in "vederea" Lui.
Este firesc ca unui protestant, cum a fost Karl Holl, sa i se fi parut invatatura sfantului Simeon despre o viata atat de duhovniceasca, cum a fost cea traita de el, cam stranie. Doctrina protestanta despre ruinarea totala si iremediabila a naturii omenesti prin pacat nu poate socoti posibile o purificare, o sfintire a credinciosului si o vedere a lui DumZnezeu. Este firesc, de asemenea, ca teologii catolici sa fi gasit unele puncte din invatatura sfantului Simeon anevoie de incadrat in "Ortodoxie". Caci ei pornesc in intelegerea lor despre "Ortodoxie" de la doctrina catolica, dupa care Dumnezeu e cunoscut prin ratiunea care face deductii logice despre Dumnezeu de la distanta, dar nu printr-un contact al sufletului purificat cu Dumnezeu. Doctrina catolica despre eliberarea de pacate prin simpla absolutie juridica, acordata de preot in baza recunoasterii lor de catre penitent, doctrina bazata pe modul general juridic prin care Hristos ne-a obtinut mantuirea, nu poate considera intrarea intr-un contact nemijlocit al sufletului cu Dumnezeu, decat ca o gratie speciala, acordata unor anumite persoane, gratie care nu e necesara pentru mantuire.
Multi au criticat afirmatia sfantului Simeon ca orice crestin care vrea sa se mantuiasca trebuie sa ajunga la sfintirea sau la constiinta harului prezent in el de la Botez. Teologii catolici, desi au devenit in timpul din urma mai intelegatori fata de aceasta afirmatie, socotind-o incadrata in linia unui curent de spiritualitate sentimentala, reprezentat de Diadoh, Marcu Ascetul, Macarie, manifesta totusi, cel putin unii dintre ei, anumite rezerve in ce priveste valabilitatea acesteia pentru toti crestinii.
Dar daca avem in vedere ca, dupa sfantul Simeon, "simtirea" sau "vederea" (contemplarea) lui Dumnezeu, se iveste in om pe masura curatirii sale de pacate, care crestin nu e dator sa se nevoiasca pentru imputinarea pacatelor sale, ca o conditie pentru mantuire ? In orice caz aceasta este o invatatura proprie Ortodoxiei, spre deosebire de protestantism care considera ca omul se mantuieste prin simpla credinta fara nici un efort de iesire din starea de pacat, si spre deosebire, in oarecare masura, chiar de catolicism, in care efortul de purificare e destul de putin pretuit.
In orice caz, sfantul Simeon nu cere o "simtire", o "vedere" maxima si egala de la toti crestinii. El face o deosebire intre "simtirea" sau "vederea" lui Dumnezeu de aici si din viata viitoare si are o intelegere pentru gradele mai reduse de "simtire" sau de "vedere" a lui Dumnezeu ale multor credinciosi. In Cuvantul V moral, foarte important din acest punct de vedere, el spune : "Acum marturisim si spunem ca luam arvuna masurata a tuturor bunatatilor, iar totul, nadajduim sa luam dupa moarte".
In general, invatatura sfantului Simeon despre "simtirea" sau "vederea" lui Dumnezeu inca in timpul vietii de aici se bazeaza pe distinctia ce o face el intre rationamentul asupra lui Dumnezeu si legatura nemijlocita pe care o are cu puterea lui Dumnezeu sufletul care inainteaza in virtuti si a ajuns la anumite grade ale iubirii. Caci chiar in acestea este lucratoare puterea lui Dumnezeu. Rationamentul face presupuneri despre Dumnezeu din auz. De aceea nu reprezinta adevarata cunoastere. Adevarata cunoastere e din "vedere". Prin "vedere", cel ce cunoaste sesizeaza o lumina care iradiaza din cel cunoscut, o lumina materiala daca e un obiect sensibil, o lumina spirituala, daca e un focar spiritual. Dar lumina aceasta e in acelasi timp un sens, pentru ca reprezinta o anumita particularitate a celui cunoscut. "Iar cand auzi despre lumina, sa nu socotesti ca ea e numai cunostinta fara lumina". Altceva e sa cunosti un om din auzite si altceva e sa-l cunosti din vedere. Aceasta e o cunoastere in lumina lui. Tot asa, altceva e sa cunosti pe Dumnezeu din auzite si altceva e sa-L cunosti prin "lucrarea si puterea Preasfantului Sau Duh, sau a luminii" (Cuvantui V moral).
Oricine nazuieste sa-si imputineze pacatele, sa sporeasca in virtuti, cunoaste in sine puterea lui Dumnezeu, care-l ajuta in acest efort, deci "simte" pe Dumnezeu, sau "il vede". Si tot cel ce vrea sa se mantuiasca trebuie sa se nevoiasca pentru imputinarea pacatelor sale, pentru slabirea obisnuintelor sale de a pacatui, pentru deprinderea sa de a face binele si de a-l imprima in fiinta sa. E prea mult sa se ceara aceasta credinciosilor ? Nicidecum.
Caracteristic pentru valoarea netrecatoare ce o acorda sfantul Simeon persoanei, este accentul pus de el pe constiinta de sine, care ramane in sfinti, in viata viitoare, ba chiar se clarifica la culme ; si odata cu ea constiinta despre ceilalti, sau cunoasterea lor. Daca constiinta aceasta se estompeaza in extazul trecator din cursul vietii pamantesti, sau in starea dominata de patimi, ea se ascute la maximum in viata vesnica (Cuvantul I moral). Numai in relatie cu alte constiinte si in ultima instanta cu constiinta divina, care ne iubeste si ne cere iubirea la maximum, se adanceste si constiinta proprie a credinciosului. Constiinta personala si comuniunea intre persoane se promoveaza reciproc. Aceasta inseamna ca numai in lumina ce iradiaza din altii, si in ultima analiza din Dumnezeu, se adanceste constiinta proprie a fiecaruia.
Despartirea Bisericii din Apus de cea din Rasarit a fost efectul unei despartiri a spiritului juridico-rational,- dezvoltat in Occident, de crestinismul duhovnicesc pastrat in Rasarit. Prin sfantul Simeon Noul Teolog si prin sfantul Grigorie Palama s-a pus in evidenta directa aceasta despartire pe planul adanc al spiritualitatii. In Rasarit spiritualitatea a fost inteleasa totdeauna ca contact nemijlocit al sufletului cu puterile Duhului Sfant, pe baza ascezei purificatoare a intregului om, deci inclusiv a trupului. In Occident, "spiritualitatea" a fost inteleasa tot mai mult ca o subtila speculatie rationala, nepreocupata de aceasta purificare a trupului.
Sfantul Simeon vede in spiritul duhovniciei integrale a crestinismului originar si rasaritean relatia intima intre suflet si trup (Cuvantul VI moral).
