Viata celui intre sfinti Parintele nostru Ioan Gura de Aur
Luminatorul si dascalul lumii, stalpul si intarirea Bisericii, propovaduitorul pocaintei, Sfantul Ioan Gura de Aur, s-a nascut in Antiohia Siriei, din parinti necredinciosi, care tineau de credinta cea elineasca, insa slaviti si bogati. Tatal lui era voievod si se numea Secund, iar mama sa, Antuza.
Cind a venit in varsta, a fost dat de parintii sai la invatatura intelepciunii elinesti, lui Libanie sofistul si lui Andagratie filosoful. Si fiind inca tanar, a inceput a pricepe mai bine decit cei batrini, inteleptindu-l pe el Duhul Sfant. Pentru ca el, cunoscind pe Unul adevaratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepadat credinta elineasca si, alergind la prea sfantitul Meletie, care pastorea in acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dinsul Sfantul Botez.
Dupa aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat si pe parintii lui cu lumina sfantei credinte, nelasindu-i a rataci in intunericul necredintei, pe aceia care au nascut pe un luminator ca acesta. Iar dupa primirea Sfantului Botez, voievodul Secund, tatal Sfantului Ioan, vietuind nu multa vreme, s-a dus catre Domnul, la cea mai buna viata. Iar Antuza, mama Sfantului Ioan, a ramas vaduva foarte de tanara, avind mai putin de douazeci de ani de la nasterea sa.
Sfantul Ioan, ajungind la varsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena si in scurta vreme a covarsit cu intelepciunea pe cei mai varstnici decit el si pe multi filosofi care erau acolo. Pentru ca el, primind toate invataturile elinesti, s-a facut filosof ales si orator cu cuvint preadulce. Acolo in Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind marirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, graind de rau despre dinsul. Pe acest filosof Sfantul Ioan l-a invins inaintea tuturor cu cuvinte intelepte si de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinta in Hristos si, in acest chip, impreuna cu dinsul, si pe alti multi.
Astfel, cind Antimie disputa cu Sfantul Ioan, a inceput a grai cuvinte de hula asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, indata a venit asupra lui un duh necurat si a inceput a-l munci pe el. Asa ca, Antimie, cazind la pamint, se tavalea si isi intorcea ochii si gura si scotea spume din gura lui. Toti cei ce erau de fata s-au spaimintat foarte si multi voiau sa fuga de frica; apoi au rugat pe Sfantul Ioan ca sa miluiasca pe cel indracit si sa-l vindece. Iar Sfantul a raspuns: "De nu se va pocai si nu va crede in Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca". Si indata Antimie a strigat, zicind: "Marturisesc ca nu este alt Dumnezeu nici in cer nici pe pamint, afara de cel crestinesc, in care crede prea inteleptul Ioan".
Acestea zicind, a iesit dintr-insul duhul cel necurat si a stat sanatos pe picioarele sale. Tot poporul, vazind o minune ca aceasta, a strigat: "Mare este Dumnezeul crestinilor, Care face astfel de minuni!" Iar Sfantul Ioan, certindu-l sa nu mai huleasca pe Fiul lui Dumnezeu si invatindu-l credinta cea adevarata, l-a trimis la episcopul cetatii. Deci, Antimie s-a botezat impreuna cu toata casa sa si multi din cetatenii cei cinstiti au crezut in Hristos si s-au botezat.
Episcopul, instiintindu-se ca prin Ioan s-a facut una ca aceasta, adica intoarcerea elinilor catre Hristos, a gindit sa-l sfanteasca spre slujba Bisericii si sa-l tina la Atena, pentru ca sa primeasca dupa dinsul scaunul arhieresc, fiindca el acum imbatrinise. Intelegind aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns si a venit la patria sa in Antiohia.
Deci, trecind cu vederea toata desertaciunea lumii acesteia, marirea cea desarta si mindria vietii, a cugetat sa primeasca viata monahiceasca cea smerita si in chip ingeresc sa slujeasca lui Dumnezeu, avind indemnator spre aceasta pe un prieten al sau de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescind impreuna si avind aceiasi dascali, aveau mare dragoste unul fata de altul, pentru ca erau amindoi de acelasi obicei si de un suflet.
Vasile, imbracindu-se mai intii in chipul calugaresc, a sfatuit si pe prietenul sau Ioan sa-si aleaga aceasta viata, al carui sfat bun ascultindu-l Ioan, a voit indata sa mearga la o minastire si sa se faca monah. Dar a fost oprit de mama sa pina la o vreme, pentru ca ea, intelegind scopul fiului sau Ioan, a inceput cu lacrimi a grai catre dinsul:
"O, fiule, eu nu m-am veselit mult impreuna cu tatal tau, de la a carui moarte tu ai ramas orfan si eu vaduva, caci asa a voit Dumnezeu. Si nimic n-a putut sa ma induplece catre a doua nunta si a aduce un alt barbat in casa tatalui tau, ci am trecut prin viforul nevoilor si prin focul vaduviei, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Rabdind toate cu ajutorul Lui, m-am mingiiat cu privarea fetei tale, cea asemenea cu fata tatalui tau, simtind mare usurare. Apoi averea tatalui tau n-am prapadit-o in nevoia vaduviei, ci am pastrat-o intreaga spre trebuinta vietii tale. Deci, te rog, fiule, nu ma arunca in a doua vaduvie, iar tinguirea ce mi s-a potolit dupa tatal tau n-o mai innoi iarasi cu plecarea ta. Ci asteapta moartea mea, pe care o doresc sa fie degraba, iar dupa ce ma vei ingropa pe mine linga oasele tatalui tau, atunci vei face cum vei voi. Acum insa, rabda putin si ramii impreuna cu mine, pina cind sint inca intre cei vii". Acestea si altele asemenea graind mama catre Ioan, l-a induplecat sa nu o lase.
In acea vreme a venit in Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a facut pe Sfantul Ioan anagnost si a petrecut in acea rinduiala trei ani.
Dupa aceasta a murit mama sa, pe care ingropind-o, indata a impartit toata averea sa celor ce aveau trebuinta, iar robilor si roabelor le-a daruit libertatea. Apoi, lasind toate rudele sale si pe prieteni, s-a dus la o minastire si s-a facut monah, slujind Domnului ziua si noaptea in multe osteneli si nevointe. Acolo a scris si carti pentru preotie si pentru smerenia inimii, precum si o epistola catre Teodor, monahul cel cazut, plina de mult folos; pentru ca avea de la Dumnezeu darul invataturii si darul Sfantului Duh, care a lucrat prin Apostoli si care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vietuia in aceeasi minastire. Isihie, fiind batrin si desavarsit in bunatati, era mai inainte vazator.
Intr-o noapte, nedormind el si rugindu-se, a fost rapit cu mintea si a vazut o vedenie ca aceasta: "Doi barbati luminati, coborindu-se din cer, imbracati in haine albe si stralucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde isi facea rugaciunile sale; unul dintre dinsii tinea o hirtie scrisa, iar altul niste chei. Dar Ioan, vazindu-i pe dinsii, s-a temut si s-a inchinat lor pina la pamint. Iar ei, luindu-l de mina, l-au sculat zicind: "Nadajduieste si nu te teme!" Dar Ioan a zis catre dinsii: "Cine sinteti voi, domnii mei?" Iar ei i-au raspuns: "Nu te teme, barbatul doririlor celor bune, noule Daniile, intru care bine a voit a locui Duhul cel Sfant, pentru curatenia inimii tale; caci sintem trimisi la tine de Marele Invatator si Mintuitorul nostru Iisus Hristos".
Zicind aceasta, cel dintii, intinzindu-si mina, i-a dat hirtia, zicind: "Primeste hirtia aceasta din mina mea, ca eu sint Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taina si de acolo am scos dumnezeiestile descoperiri. Domnul iti da si tie a cunoaste toate adincurile intelepciunii, pentru ca sa hranesti pe oameni, nu cu invatatura hranei celei trecatoare, ci ca sa astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor si ale iudeilor, care graiesc faradelege asupra Dumnezeului nostru".
Apoi, intinzind si celalalt mina, i-a dat cheile, zicind: "Primeste aceasta, caci eu sint Petru, caruia imi sint incredintate cheile imparatiei, si iti da si tie Domnul cheile Sfantelor Biserici si, pe care-l vei lega sa fie legat, iar pe care-l vei dezlega, sa fie dezlegat".
Fericitul Ioan, iarasi plecindu-si genunchii, s-a inchinat lor, zicind: "Cine sint eu, ca sa indraznesc a primi si a purta niste slujbe mari si infricosate ca acestea, fiind pacatos si mai prost decit toti oamenii?" Iar Sfantii Apostoli care se aratasera, iarasi l-au prins de mina dreapta si l-au ridicat, zicind: "Stai pe picioare, imbarbateaza-te si te intareste si fa cele poruncite tie; apoi nu tainui darul cel dat tie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfantirea si intarirea poporului Sau, pentru care si-a varsat singele ca sa-l mintuiasca din inselaciune. Graieste cuvintul lui Dumnezeu fara indoire, adu-ti aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turma mica, caci a binevoit Tatal vostru a va da voua imparatia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru ca a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfanti prin tine multe suflete si a le aduce la cunostinta Sa. Si o sa ai multe nevoi si necazuri pentru dreptate; dar sa rabzi ca un diamant tare, pentru ca asa vei mosteni Imparatia lui Dumnezeu".
Acestea zicind, l-au insemnat cu semnul Crucii si, dindu-i sarutare intru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, vazind aceasta, a spus si altor frati iscusiti si aceia, se minunau slavind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit sa nu spuna altora, ca nu cumva sa afle Ioan si sa se duca de la dinsii si astfel sa fie lipsiti de o vietuire impreuna cu acest mare placut al lui Dumnezeu.
Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mintuirea sa nici de a altora, se ostenea in lucru si in cuvint, bine nevoindu-se si pe altii invatindu-i la aceasta. Apoi si pe cei lenesi desteptindu-i ca sa alerge catre cer, ii invata sa-si omoare patimile, iar trupurile sa le supuna duhului. Dupa aceea, fericitul a facut multe minuni, ostenindu-se in minastire cu placere de Dumnezeu.
Unui barbat din Antiohia, care era bogat si de neam bun, i se imbolnavise jumatatea capului, incit, de mare durere, i-a iesit ochiul cel drept; si dind multa avere la doctori iscusiti, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfantul Ioan, a venit la dinsul in minastire si apropiindu-se, a imbratisat picioarele lui, sarutindu-le si cerind tamaduire. Iar Sfantul a zis: "Niste boli ca acestea vin oamenilor pentru pacatele lor si pentru imputinarea credintei catre Hristos. Deci, daca crezi din tot sufletul tau ca Hristos este puternic a te vindeca si daca te vei departa de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a raspuns: "Cred, parinte, si voi face toate cele ce-mi vei porunci".
Acestea zicind, a apucat haina fericitului Ioan si a pus-o pe capul sau si pe ochiul cel bolnav. Atunci, indata a incetat durerea, s-a asezat ochiul la locul sau, precum era inainte, si s-a facut sanatos ca si cum n-ar fi fost niciodata bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slavind pe Dumnezeu.
La fel si un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetatii Antiohiei, avind lepra pe fruntea sa, a alergat la Sfantul Ioan cerind tamaduire. Invatindu-l Sfantul din destul, i-a poruncit sa se spele pe frunte cu apa, din care beau fratii in minastire. Aceasta facind, indata s-a curatit de lepra; si lasind lumea, s-a facut calugar.
Un altul cu numele Evclie, avind ochiul drept orb din copilarie, a venit la minastirea aceea unde petrecea fericitul Ioan si a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfantul Ioan: "Frate, Dumnezeu sa te tamaduiasca pe tine si sa-ti lumineze ochii cei sufletesti si trupesti". Acestea zicind Sfantul, indata s-a deschis ochiul celui orb si vedea luminat. Acestea vazind fratii, se minunau si ziceau: "Cu adevarat, Ioan este robul lui Dumnezeu si Duhul Sfant vietuieste intr-insul".
O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnava, a rugat pe barbatul sau sa o duca la Sfantul Ioan. Si asezind-o barbatul pe asin, a mers cu dinsa la minastire. Apoi, lasind-o la poarta, a intrat singur la Sfantul, rugindu-l sa tamaduiasca pe femeie de neputinta ei. Iar Ioan i-a zis barbatului aceluia: "Mergi si spune sotiei tale sa inceteze cu rautatea naravului sau si cu asprimea ce o are asupra slugilor si a slujnicelor, stiind ca si ea este facuta din aceeasi tina; apoi, sa se ingrijeasca de sufletul sau, dind milostenie saracilor si nelasind rugaciunile ce se cuvin a le face; dupa aceea, sa va infrinati si sa va paziti in curatie in zilele cele sfante si de post, caci Dumnezeu ii va da tamaduire".
Deci, mergind barbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfantul; iar ea a fagaduit cu toata osirdia, ca va pazi toate cele poruncite, pina la rasuflarea ei cea de pe urma. Apoi, s-a intors barbatul la Sfantul spunindu-i fagaduinta femeii sale. Atunci Sfantul a zis: "Mergeti cu pace, caci acum a tamaduit-o pe ea Domnul". Si ducindu-se barbatul, a aflat pe femeia sa tamaduita; apoi s-au intors la casa lor cu bucurie, slavind pe Dumnezeu.
In acea vreme era in partile acelea un leu foarte cumplit care vatama pe oameni si pe dobitoace. Si de multe ori se aduna poporul cu arme si cu sageti pindind sa-l ucida, dar nimic nu foloseau, caci fiara, iesind din dumbrava, navalea asupra lor cu turbare si pe multi dintr-insii ii sfisia, iar altii abia scapau raniti; pe altii ranindu-i ii ducea vii in culcusul sau si acolo ii minca.
Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfantul Ioan si l-a rugat ca sa-i ajute cu rugaciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le sa o infinga in locul de unde iesea fiara. Deci mergind, au infipt crucea acolo, dupa porunca Sfantului, si s-au dus. Iar dupa citeva zile, vazind poporul ca nu se mai arata fiara, au mers la cruce si au aflat pe leu mort. Vazind aceasta minune s-au bucurat, pentru ca puterea crucii si rugaciunile Sfantului au omorit fiara.
Sfantul Ioan a petrecut in acea minastire patru ani. Apoi, dorind o viata mai linistita, s-a dus pe ascuns de acolo in pustie si, aflind o pestera, s-a salasluit intr-insa si a petrecut acolo doi ani vietuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar dupa doi ani, a racit si s-a imbolnavit asa de rau, incit acolo nu-i era cu putinta a se ingriji de boala sa. Deci, pentru aceasta pricina, a fost silit a lasa pustia si a mers in cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiasca rinduiala si purtare de grija pentru Biserica lui Dumnezeu, ca sa nu fie un luminator ca acesta ascuns sub obroc in pustie si in pestera, ci sa lumineze tuturor in sfesnicul Bisericii.
Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan sa se imbolnaveasca si astfel sa-l scoata din pustie si de la petrecerea cea impreuna cu fiarele, la vietuirea sa impreuna cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci si altora sa fie de folos.
Venind fericitul Ioan la biserica, sfantitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie si i-a dat loc de odihna, poftindu-l sa petreaca impreuna cu dinsul. Apoi in scurta vreme l-a hirotonit diacon si a petrecut in acea slujba cinci ani, impodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vietii sale cea plina de fapte bune si cu scrierile cele de suflet folositoare. Dupa aceasta Sfantul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfantului Grigorie de Nazianz si acolo s-a savarsit in Domnul.
Ioan, auzind de moartea patriarhului sau, indata a lasat Antiohia si s-a dus la minastirea in care petrecuse mai inainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan si au facut praznic duhovnicesc, primind de la dinsul obisnuitele invataturi; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani in liniste, cu placere de Dumnezeu.
Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, intr-o noapte stind la rugaciune, i s-a aratat ingerul Domnului, care i-a zis: "Dimineata sa mergi la minastirea in care petrece placutul lui Dumnezeu Ioan si sa-l aduci pe el de acolo in cetate si sa-l hirotonesti preot, pentru ca este vas ales si vrea Dumnezeu ca printr-insul sa intoarca de la ratacire mult popor". In aceeasi vreme i s-a aratat ingerul si Sfantului Ioan, pe cind isi facea in chilie rugaciunile cele de noapte, poruncindu-i sa mearga impreuna cu Flavian in cetate si sa pri-measca de la dinsul hirotonia.
Deci, facindu-se ziua, a venit patriarhul la minastire si fericitul Ioan a iesit in intimpinarea lui cu toti calugarii. Apoi inchinindu-se, l-au dus in biserica cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvintat. Apoi savarsind patriarhul Sfanta Liturghie, i-a impartasit pe toti cu Dumnezeiestile Taine. La urma, dind fratilor binecuvintare, a luat pe Ioan si l-a dus in cetate, iar monahii toti se tinguiau de despartirea de Ioan.
A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cind a pus patriarhul mina sa pe capul lui Ioan, indata s-a aratat un porumbel alb, foarte luminat, zburind deasupra capului Sfantului. Vazindu-le acestea patriarhul Flavian si toti cei ce erau impreuna cu dinsul, s-au inspaimintat si s-au minunat. Apoi a strabatut vestea despre acea minune in toata Antiohia, prin cetatile cele de primprejur si in toata Siria, incit toti cei ce auzeau, ziceau in inimile lor: "Ce poate fi aceasta, ca iata s-a aratat peste dinsul marirea Domnului".
Sfantul Ioan, fiind hirotonit preot, a inceput mai cu staruinta a se ingriji de mintuirea sufletelor omenesti, adeseori invatind pe popor in biserica. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei si lauda pe fericitul; caci mai inainte de dinsul, pe nimeni nu a vazut in cetatea aceea, nici n-a auzit cindva sa propovaduiasca cuvintul lui Dumnezeu pe de rost, fara carte sau scrisoare, ci el a fost intre dinsii cel dintii si cel mai vestit propovaduitor.
Astfel de cuvinte ieseau din gura lui, incit toti cei ce-l ascultau nu puteau sa se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, multi din cei ce scriau repede, insemnau cuvintele ce le vorbea Sfantul Ioan si le dadeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau invataturile lui la mese si prin tirguri, iar altii invatau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, caci asa era de placut la vorba, ca vestit orator si tuturor invatator iubit, incit nu era nimeni in cetate care sa nu fi dorit a asculta pe Sfantul cind vorbea.
Cind stia poporul ca Ioan are cuvint de spus, toti alergau in biserica cu bucurie, lasind: obladuitorii cetatii judecatile, negustorii afacerile lor, mesterii lucrul din miini, si alergau sa asculte invatatura lui Ioan, sirguindu-se sa nu se pagubeasca de nici un cuvint care iesea din gura lui. Astfel ca cel care n-ar fi auzit invataturile lui cele curgatoare de miere se socotea pagubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dadeau lui. Unii il numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, altii il numeau dulce vorbitor iar altii izvoritor de miere.
Fericitul avea citeodata obicei de scotea cuvinte din adincul intelepciunii, si aceasta o facea mai ales la inceputul preotiei sale, si alcatuia cuvint de invatatura, neinteleasa de oamenii cei neinvatati. Iar odata o femeie, ascultindu-l si cele graite neintelegindu-le, a ridicat glas din popor si a zis catre dinsul: "Invatatorule duhovnicesc sau mai bine sa-ti zic, Ioane Gura de Aur, adincit-ai fintina sfantelor tale invataturi, iar funia mintii noastre este scurta si nu poate sa o ajunga!"
Atunci a zis multimea poporului: "Desi o femeie a zis cuvintul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum inainte Gura de Aur sa fie numit". Din acea vreme si pina astazi, Gura de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfantul Ioan Gura de Aur a gindit in sine ca nu este de folos a spune catre popor invatatura cu mestesugire de cuvinte. Si de atunci se sirguia sa-si impodobeasca vorba sa nu cu cuvinte ritoricesti, ci simple si invatatoare de obiceiuri frumoase, pentru ca si ascultatorii cei mai neinvatati sa inteleaga si sa aiba folos. Apoi Sfantul Ioan nu numai in cuvint era barbat puternic, ci si in fapta; pentru ca facea si minuni cu puterea lui Hristos, tamaduind pe cei neputinciosi.
O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu si fiind cuprins de fierbinteala si aproape sa moara, a rugat pe Sfantul Ioan sa-l tamaduiasca. Iar Sfantul, luind apa, a facut semnul Sfantei Cruci de trei ori, in numele Preasfantei Treimi si a stropit cu dinsa pe cel bolnav si indata l-a lasat fierbinteala si, sculindu-se sanatos, s-a inchinat Sfantului.
Era in Antiohia un cirmuitor bogat inselat cu eresul marcionitilor - dupa numele lui Marcion ereticul -, care facea mult rau celor binecredinciosi. Femeia aceluia, cazind intr-o boala cumplita, nici un doctor nu putea s-o vindece. Si, din zi in zi, crescindu-i durerea mai cumplit, a chemat ocirmuitorul pe eretici in casa sa si le-a zis sa ajute femeii lui, rugindu-se pentru sanatatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dinsa neincetat trei zile si mai mult, dar nimic n-au folosit.
Dupa aceea a zis femeia catre barbatul sau: "Aud de un preot cu numele Ioan, care vietuieste cu episcopul Flavian, ca este ucenic al lui Hristos si orice cere de la Dumnezeu ii da lui. Deci rogu-te, du-ma la dinsul ca sa se roage pentru tamaduirea mea, caci am auzit ca multe semne face. Iar marcionitii nu-mi ajuta nimic si din aceasta se vadeste credinta lor cea rea. Pentru ca de ar fi fost dreapta credinta lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugaciunea".
Ascultind barbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredinciosilor si neindraznind s-o duca pe ea inauntru, pentru ca era eretic, a asezat-o inaintea bisericii si a trimis la episcopul Flavian si la preotul Ioan, spunindu-le despre venirea sa si despre pricina venirii, ca sa se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sanatatea femeii sale, care bolea cumplit.
Iesind la dinsii episcopul impreuna cu Ioan au zis: "Daca va veti lepada de eresul vostru si va veti apropia de Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, veti dobindi mintuire de la Hristos Domnul". Iar el a fagaduit cu osirdie a se lepada. Si a poruncit Sfantul Ioan sa aduca apa si a rugat pe Flavian ca sa faca semnul Crucii peste apa aceea. Facindu-se aceasta, a poruncit sa o verse peste cea bolnava, care indata s-a facut sanatoasa, ca si cum n-ar fi fost bolnava niciodata si slavea pe Dumnezeu.
Vazind eparhul minunea ce s-a facut cu femeia sa, s-a apropiat impreuna cu dinsa de Sfanta Biserica, lepadindu-se de eresul lui Marcion si s-a facut bucurie mare pentru intoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare si s-au miniat asupra Sfantului Ioan, semanind pretutindeni asupra lui hule si clevetiri, zicind ca este vrajitor si fermecator.
Insa Dumnezeu degrab a inchis gura lor cea mincinoasa, aducind asupra lor o pedeapsa cumplita. Caci odata, fiind cutremur mare in Antiohia, a cazut capistea in care ereticii aveau adunarea lor si acolo, fiind adunati multime fara de numar, au murit, fiind ucisi de caderea capistei; iar dintre cei binecredinciosi, nici unul nu s-a vatamat de cutremur. Acest lucru vazindu-l, nu numai ereticii ce mai ramasesera ci si elinii, au cunoscut puterea lui Hristos si, darimind capistile lor, au crezut in adevaratul Dumnezeu prin invatatura Sfantului Ioan.
Dupa aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat dupa Grigorie Nazianzul, cu pace s-a savarsit. Si a fost cautat cu sirguinta un om care sa fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe imparatul Arcadie despre Ioan - pentru ca se dusese vestea pretutindeni despre viata si despre invatatura lui -, si toti l-au socotit vrednic de o treapta ca aceea, ca sa primeasca dupa Nectarie, ocirmuirea Bisericii Constantinopolului.
Deci, imparatul indata a trimis scrisoare catre Flavian ca sa trimita pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind instiintat de aceasta, s-a adunat in biserica, fiind aprins de dragostea catre Ioan. Si nevrind a se lipsi de un asemenea invatator, s-au impotrivit toti trimisilor de la imparatul. Deci, nevoind sa asculte pe patriarhul lor, n-au lasat sa-l ia pe Sfantul Ioan; dar nici Ioan nu voia sa mearga la Constantinopol, caci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treapta ca aceea.
De acest lucru instiintindu-se imparatul, s-a mirat si a dorit si mai mult sa vada pe Ioan si sa-l aseze pe scaunul patriarhal. Deci, trimitind a doua oara, a poruncit lui Asterie comitul sa-l scoata din Antiohia in taina, fara ca sa stie poporul; ceea ce s-a si facut.
Apropiindu-se Sfantul Ioan de Constantinopol, a iesit in intimpinarea lui tot poporul, cu multime de boieri, fiind trimisi de imparatul sa-l intimpine. Deci a fost primit cu cinste de imparatul si de toata adunarea poporului si toti se bucurau de un luminator ca acesta al Bisericii.
Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, si cei de un gind cu dinsul, se tulburau pentru ca pizmuiau slava lui Ioan si-l urau pe el, incit nici nu voiau sa se invoiasca cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gindeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau sa-l ridice in scaun. Totusi s-a plecat soborului si a sfantit pe Ioan arhiereu si l-a asezat pe scaunul patriarhal in a douazeci si sasea zi a lunii februarie.
Atunci a venit imparatul si cu dinsul toti domnii si boierii, vrind sa ia binecuvintare de la Sfantul Ioan, patriarhul. Iar el, facind rugaciune pentru imparatul si pentru popor si binecuvintindu-i pe toti si-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflata si a rostit invatatura folositoare de suflet in care povatuia pe imparatul sa petreaca in dreapta credinta neabatut, sa se departeze de eretici, sa vina adeseori la biserica si sa fie drept si milostiv.
Apoi ii zicea: "Sa stii ca nu ma voi rusina, cind va fi trebuinta de invatatura si de mustrare, pentru folosul sufletului tau, precum nici proorocul Natan nu s-a rusinat de imparatul David, descoperind greseala lui".
Astfel invata pe toti stapinitorii duhovnicesti si pe cei mirenesti si pe cei de sub stapiniri, ca fiecare sa petreaca in faptele cele bune si sa tina cuvintul sau de invatatura cu care toti s-au mingiiat, ascultindu-l.
Pe cind el spunea dumnezeiestile cuvinte, era in popor un oarecare om indracit pe care l-a scuturat duhul cel necurat si l-a aruncat la pamint, strigind cu glas infricosat, incit s-au inspaimintat toti cei ce erau in biserica. Iar fericitul Ioan, poruncind sa-l aduca inaintea sa, a facut semnul cinstitei Cruci peste dinsul si, izgonind pe duhul cel necurat, a facut pe om sanatos; lucru pe care vazindu-l poporul, s-a bucurat si a preamarit pe Dumnezeu ca le-a dat un mare luminator si un doctor sufletesc si trupesc preaiscusit.
Sfantul Patriarh Ioan, luind cirma Bisericii, a inceput a paste bine turma lui Hristos cea cuvintatoare, dezradacinind obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vartos dintre preoti, precum: necuratenia, zavistia, nedreptatea si orice lucru neplacut. Apoi rasadea curatenia, dragostea, dreptatea, milostenia si tot felul de fapte bune si cu gura sa cea de aur pe toti ii povatuia. Nu numai in cetatea Constantinopolului ci si prin cetatile si tarile cele dimprejur avea multa purtare de grija pentru mintuirea sufletelor omenesti. Pentru ca trimitea din clericii sai cei iscusiti si tematori de Dumnezeu, barbati sfanti, care intareau dreapta credinta cu propovaduirea cuvintului lui Dumnezeu; iar credinta cea rea si eresurile le inlatura, povatuind pe cei rataciti la calea mintuirii.
In Fenicia a darimat capistile idolesti care erau din vremurile cele de demult, stricind temeliile lor. Pe poporul celtilor, vatamat de credinta cea rea a arienilor, cu intelepciune l-a tamaduit si la dreapta credinta l-a povatuit, pentru ca a poruncit unor preoti si diaconi care au fost alesi pentru acest lucru, ca sa invete limba celtilor si i-a trimis la poporul acela sa le propovaduiasca buna credinta in limba lor celtica. Iar pe scitii care locuiau imprejurul Dunarii, in acelasi chip i-a luminat. Eresul marcionitilor din partile rasaritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toata lumea a luminat-o cu invatatura sa.
Apoi avea purtare de grija si pentru cei saraci si neputinciosi, iar din averea Bisericii hranea pe cei flaminzi, imbraca pe cei goi si de orfani si vaduve mai inainte de toate se ingrijea. Apoi a zidit si bolnite (spitale) pentru odihna bolnavilor si a strainilor care nu aveau unde sa-si plece capul, dindu-le toata indestularea, rinduindu-le slugi si doctori. Si apoi toata purtarea de grija si rinduiala, a incredintat-o la doi preoti tematori de Dumnezeu. Iar el se sirguia pentru indreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei rai invatindu-i si mustrindu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni si urit de cei rai.
Mai ales unii din clericii lui care vietuiau rau, nu iubeau pe Sfantul, de vreme ce dadea pe fata faptele lor cele rele si pe unii chiar de la biserica ii departa. Iar ei pentru aceasta se miniau pe el. Mai cu seama erau nemultumiti de Serapion diaconul, pentru ca acela, slujind cu buna credinta patriarhului si avind viata curata, a zis odata catre Sfantul, fiind toti clericii de fata: "Nu poti, stapine, a-i indrepta pe acestia, daca nu-i vei izgoni pe toti cu un toiag".
Zicind astfel, multi s-au intaritat si au inceput in popor a-l vorbi de rau pe Sfantul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Insa Sfantul, desi stia rautatea lor, nu lua in seama, pentru ca, cu cit il huleau mai mult, cu atit mai mult inflorea slava lui in partile cele departate, incit multi veneau de departe, dorind sa-l vada pe Sfantul si sa auda invatatura lui.
Acelasi Serapion diaconul, a adus la minie si pe Severian mitropolitul asupra Sfantului Ioan, caci a spus cum ca ar fi zis Severian oarecare hula asupra lui Hristos. Iar Ioan, rivnind dupa Hristos Domnul sau si uitind de dragostea care o avea fata de Severian, indata l-a izgonit de la sine. Iar dupa aceasta, fiind rugat de imparatul, l-a iertat pe dinsul si iarasi l-a primit la sine.
Fericitul, cu toate ca era intr-o treapta destul de mare si vietuia in mijlocul lumii, totusi nu si-a lasat niciodata nevointele monahicesti, ci vremea care ii raminea de la treburile bisericesti, inchizindu-se deosebi in chilia sa, o petrecea in singuratate si rugaciune sau in citirea si scrierea dumnezeiestilor carti. Postea intotdeauna si se infrina fara masura, pentru ca numai piine de orz si apa gusta si somn putin si acela nu pe pat ci stind si nevoindu-se.
Apoi la ospete si la veselii nu mergea niciodata, pentru ca din tinerete deprinzindu-se cu post si infrinare, nu putea nici sa se uite spre bucate dulci si grase, neavind stomacul sanatos. Ci toata mintea sa o indreptase spre intelegerea dumnezeiestii Scripturi si mai ales iubea Epistolele Sfantului Apostol Pavel, al carui chip il avea in chilia sa.
Odata, scriind la tilcuirea epistolelor lui, a gindit in sine, zicind: "Cine stie oare, placut lui Dumnezeu este aceasta, oare inteles-am puterea scripturii acestui sfant sau nu?" Si se ruga lui Dumnezeu ca sa-i vesteasca aceasta. Dumnezeu, degrab ascultind pe robul Sau, i-a dat acest fel de vestire.
Cind s-a inchis singur in chilie noaptea si scria tilcuirile la o luminare aprinsa, Proclu, care ii slujea, a vrut sa intre la patriarh. Si uitindu-se prin crapatura usii, vrind sa vada ce face, l-a vazut sezind si scriind. Iar un om batrin si foarte cinstit, stind linga dinsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului si-i vorbea binisor. Si omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfantul Apostol Pavel, care era in perete inaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o data a vazut-o Proclu, ci de multe ori si se mira foarte, nepricepindu-se cine este acela care vorbeste cu patriarhul si cugeta cum a intrat acolo, caci pretutindeni erau usile incuiate, incit nu era cu putinta cuiva sa intre.
Deci, Proclu a asteptat pina ce va iesi omul acela. Dar cind a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a facut nevazut. Astfel vazind Proclu in trei nopti, a indraznit sa intrebe pe Sfantul patriarh, zicind: "Stapine, cine este cel ce-ti vorbeste noaptea la ureche?" Sfantul a raspuns: "N-a fost nimeni la mine". Atunci Proclu i-a spus lui cu amanuntul cum a vazut prin crapatura usii un om batrin si cinstit soptindu-i la ureche cind scria, si spunea ce fel era chipul si fata celui ce se arata. Iar Sfantul se minuna auzind acestea.
Apoi Proclu, uitindu-se la chipul lui Pavel, a zis: "Acest chip era acela care l-am vazut". Atunci, cunoscind Ioan ca insusi pe Sfantul Apostol Pavel l-a vazut Proclu, s-a incredintat ca este primita osteneala lui si, cazind la pamint, a multumit lui Dumnezeu si s-a rugat cu lacrimi fierbinti. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu si mai multa sirguinta de scrierea dumnezeiestilor carti, pe care ca pe niste comori de mult pret le-a lasat Bisericii lui Hristos.
Acest mare invatator al lumii, mustra toate strimbatatile si nedreptatile care se faceau; chiar si pe imparatul si pe imparateasa ii invata sa nu faca strimbatate nimanui, ci sa faca lucruri drepte. Iar pe boieri si pe barbatii cei cu dregatorii, pe cei ce rapeau averi straine si faceau strimbatate saracilor, ii ingrozea cu judecata lui Dumnezeu.
Deci, a inceput a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, carora le poruncea Sfantul sa vietuiasca dupa asezamintul legii, ci si de la stapinitorii mirenesti. Si precum dintr-o scinteie mica se aprinde un foc mare, asa si din mustrarea pacatelor a inceput a se aprinde minia in inimile acelora care se stiau pe sine ca sint in niste asemenea pacate.
Astfel, zavistnicii batjocoreau invatatura Sfantului, iar cuvintele lui cele intelepte si bune le socoteau nebuneste ca rele, zicind ca patriarhul in propovaduirea sa in biserica, nu invata ci mustra; nu sfatuieste, ci ocaraste; nu indrepteaza, ci huleste pe imparatul si pe imparateasa si pe toti stapinitorii. Apoi il socoteau neacoperitor de pacatele aproapelui.
Pe acea vreme era un eunuc oarecare in palaturile imparatesti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii imparatului. Acela, ridicindu-se la dregatoria de patriciu, a sfatuit pe imparatul ca sa dea aceasta lege, ca nimeni sa nu mai scape la biserica pentru vina de moarte si chiar de ar scapa cineva, cu sila sa se scoata din biserica si sa se pedepseasca. Pentru ca acel obicei era de demult, ca oamenii care greseau ceva greu impotriva legilor cetatenesti si se osindeau la moarte, sa fuga la biserica - precum odinioara israilitenii in cetatile de scapare -, si asa scapau de pedeapsa mortii.
Evtropie, stricind acel asezamint vechi, a rinduit sa scoata din biserica pe cei vinovati, de care lucru Sfantul Ioan Gura de Aur, mihnindu-se, socotea acea fapta ca o mare sila adusa Bisericii. Dar nu dupa multa vreme, chiar Evtropie a cazut in groapa pe care a sapat-o altora si s-a taiat cu sabia pe care o ascutise pentru altii. Caci miniindu-se imparatul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a cazut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.
Deci, Evtropie a fugit la biserica si s-a ascuns in altar sub Sfanta Masa. Iar fericitul Ioan, fiind in amvon, de unde avea obiceiul a invata pe poporul ce-i statea inainte, ca un foarte mare rivnitor, a rostit un cuvint de mustrare asupra lui Evtropie, zicind: "Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreapta cea din nou asezata, chiar acela care a scornit-o si a asezat-o sa o implineasca".
Acest cuvint prinzindu-l pizmasii lui Ioan, au inceput a-l huli in mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni si neacoperitor de greselile omenesti. Si astfel cite putin intaritau inimile mai multor oameni spre minie asupra Sfantului Ioan. Dar el voind a placea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sirguia dupa obiceiul sau in buna ocirmuire a Sfantei Biserici.
Pe vremea patriarhiei Sfantului Ioan Gura de Aur, erau inca o multime de arieni in Constantinopol, care isi tineau credinta, savarsind slujbele lor. Deci fericitul gindea in ce chip ar curata cetatea de acel eres. Si aflind vreme cuviincioasa, a zis catre imparatul: "Binecredinciosule imparate, daca ar fi pus cineva intre pietrele cele scumpe ce sint in coroana ta vreo piatra proasta, intunecata si necurata, nu ar fi necinstita toata coroana?"
Imparatul a raspuns: "Adevarat, asa este". Iar Ioan a zis: "Tot asa este de necinstita cetatea aceasta, care, desi este dreptcredincioasa, totusi are intr-insa pe necredinciosii arieni. Si precum tu, imparate, te-ai fi miniat pentru necinstirea coroanei tale, asa si Atotputernicul Dumnezeu se mihneste de cetatea aceasta, care este inselata de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori sa aduci pe eretici la unirea credintei, ori sa-i izgonesti din cetate".
Auzind acestea imparatul, a poruncit indata sa aduca inaintea sa pe mai marii arienilor si le-a poruncit sa spuna inaintea patriarhului marturisirea de credinta a lor. Iar ei au inceput a grai cuvinte de rea credinta si de hula asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci imparatul a poruncit sa-i izgoneasca din cetate.
Dupa citava vreme, arienii avind iarasi ajutatori si mijlocitori pe cei ce slujeau in palaturile imparatesti, oameni cu dregatorii, au inceput a intra in cetate in zile de Duminici mergind cu rugaciuni catre locasul lor si cintind ereticestile lor cintari prin care huleau pe Preasfanta Treime. Pentru acest lucru instiintindu-se preasfantitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva sa inceapa cineva din poporul cel neinvatat, a urma acelor rugaciuni arienesti.
Deci, a poruncit clerului sau ca sa umble cu rugaciuni prin cetate, purtind cinstitele cruci, sfantele icoane si faclii aprinse si sa cinte laude lui Dumnezeu, alcatuite spre slava Preasfantei Treimi impotriva cintarilor arienesti celor hulitoare. Atunci s-au intilnit pe cale dreptcredinciosii cu arienii, certindu-se intre ei. Odata s-a ridicat chiar razboi, incit din amindoua partile au cazut citiva morti; iar lui Visarion, eunucul imparatesc, fiind si el acolo in multimea celor dreptcredinciosi, i-au spart capul cu o piatra. De acest lucru instiintindu-se imparatul, s-a miniat foarte tare asupra arienilor si le-a poruncit sa nu indrazneasca a mai intra in cetate; si astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticeasca.
Intre cei inselati cu eresul arian era si un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz in razboaie si care avea mare trecere la imparat. Acela cerea imparatului cu dinadinsul ca pentru hatirul lui sa porunceasca a se da o biserica arienilor in cetate. Dar imparatul nestiind ce sa-i raspunda - pentru ca se temea a-l supara, ca nu cumva sa ridice vreo tulburare asupra imparatiei grecesti, caci era om iute si cu obicei rau -, a spus despre aceasta Sfantului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis catre imparatul: "Sa ma chemi la tine in vremea cind va vrea Gaina sa ceara biserica si eu voi raspunde pentru tine".
Deci in alta zi, fiind chemat patriarhul la palat si sezind cu imparatul, a inceput Gaina iarasi a cere de la imparat biserica in cetate pentru soborul arienesc. Si cerea aceasta ca o rasplatire pentru ostenelile pe care le-a avut el in razboaie si pentru vitejia aratata. Iar marele Ioan i-a raspuns, zicind: "Imparatul de va voi sa fie temator de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, in care sint pusi de Dumnezeu stapinitorii cei duhovnicesti. Iar tie daca iti trebuie biserica, intra in oricare voiesti si te roaga, caci iata, toate bisericile care sint in cetate iti sint deschise".
Iar Gaina a zis: "Dar eu sint de alta marturisire si de aceea voiesc sa am in cetate deosebita biserica dumnezeiasca, impreuna cu cei de o credinta cu mine; si rog imparateasca stapinire sa porunceasca a se indeplini cererea mea pentru ca eu multe osteneli am avut, luptindu-ma pentru stapinirea greceasca, varsindu-mi singele si punindu-mi sufletul pentru imparat".
Ioan i-a raspuns: "Pentru ostenelile tale ti-ai luat rasplatire, mai multa cinste, marire, boierie si daruri de la imparat. Deci ti se cade a gindi ce erai mai inainte si cum esti acum? Cum erai sarac si neslavit si cum te-ai imbogatit si te-ai marit acum? Si in ce fel de rinduiala erai cind vietuiai de cealalta parte a Dunarii si in care esti acum? Caci erai atunci ca unul din taranii cei prosti si saraci, imbracat cu haine proaste, abia avind piinea cea de toate zilele spre hrana, iar acum esti voievod mai cinstit si mai slavit decit altii, fiind imbracat in haine de mare pret, avind aur si argint din destul si avere mare si toate acestea le ai de la imparat. Acest fel de rasplatire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii multumitor si slujeste cu credinta imparatiei grecesti dar nu cere daruri dumnezeiesti pentru slujire lumeasca".
De niste cuvinte ca acestea rusinindu-se Gaina, a tacut si n-a mai cerut de la imparat biserica. Iar imparatul s-a minunat de intelepciunea lui Ioan, care cu putine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun si plin de neimblinzita minie.
Trecind un an, acel Gaina s-a instrainat de imparat si, adunind oaste multa, a pornit razboi asupra Constantinopolului. Iar imparatul neavind oaste pregatita ca sa iasa impotriva lui era in mare suparare si a rugat pe Sfantul Ioan sa iasa inaintea lui si cu cuvinte bune sa-l imblinzeasca. Iar Ioan, desi stia ca a miniat pe Gaina cind l-a oprit sa aiba biserica arieneasca in Constantinopol, insa fiind gata a-si pune sufletul sau pentru oi, a mers impotriva mindrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Sau, pentru ca, cu cuvintele sale aurite, Ioan a imblinzit pe omul cel cu capul de fiara si din lup l-a prefacut in oaie si impacindu-l cu imparatul, s-a intors.
Dupa aceasta Sfantul Ioan s-a dus in Asia in vreme de iarna pentru indreptarea sfantelor biserici de acolo, desi era neputincios cu trupul; insa a trecut cu vederea sanatatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu sa nu se faca neputincioasa, vatamindu-se de pastorii cei rai, pentru ca multi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfantului Duh, hirotonind cu plata - cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a carui vina Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisa pe hirtie patriarhului.
Deci acolo, Sfantul Ioan a scos pe multi episcopi care iubeau simonia si pe cei care i-au hirotonit cu plata, departindu-i de la dregatoria lor si a pus pe altii mai vrednici in locul acelora. Si indreptind bine toate bisericile Asiei s-a intors la Constantinopol.
Astfel, pe cind Sfantul patriarh Ioan Gura de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrind cu limba sloboda pacatele oamenilor care nu se pocaiau, invatind, tamaduind si povatuind catre pocainta; iar mai vartos cind cu buzele cele dulci graitoare si cu sabia cea ascutita a cuvintului lui Dumnezeu dezradacina camataria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregatorie si ale celor bogati, care, fiind puternici asupreau pe cei neputinciosi si luau averile saracilor cu sila, atunci aceia se miniau asupra lui, fiind mustrati.
Insa nu voiau nicidecum a se abate de la acele rautati, pentru ca, impietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan si se iuteau in inimile lor asupra lui, cugetind rau despre dinsul si facind clevetiri mincinoase. Iar mai vartos imparateasa Eudoxia s-a miniat asupra lui pentru ca toate cuvintele pe care Gura de Aur le rostea de obste pentru cei ce rapeau cele straine, acestea imparateasa le socotea ca pentru dinsa le graieste si le privea acelea ca o dosadire si mustrare a ei. Pentru ca era foarte iubitoare de argint si cuprinsa de nesatioasa pofta a aurului, incit multora le facea strimbatate, luindu-le averile cu sila.
Deci, a mustrat-o pe ea insasi constiinta ei cind Sfantul Ioan graia despre iubirea de argint, care este radacina a toata rautatea, iar pe cei ce rapeau cele straine ii infricosa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din aceasta pricina miniindu-se imparateasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.
In acea vreme era in Constantinopol un barbat oarecare, numit Teodorit, avind boierie de patriciu si bogatie multa, pe care il pizmuia imparateasa si, dorind sa-i ia averea, cauta asupra lui vreo vina. Dar nu afla pentru ca era om bun si vietuia cu dreptate.
Neputind sa-i ia cu sila averea, a aflat acest mestesug, caci l-a chemat la sine si i-a zis: "Stii cita avere imparateasca se cheltuieste neincetat; cit aur se da ostilor care apara imparatia si fara de numar sint aceia care se hranesc in toate zilele din vistieria imparateasca, din care pricina ni s-a imputinat averea. Deci sa dai si tu o parte din averea ta, ca datorie catre vistieria imparateasca, pentru ca sa afli la noi har si pe urma iarasi vei lua la vreme ceea ce vei da acum".
Teodorit, pricepind gindul imparatesei, cum ca nu-i trebuie sa umple vistieria imparateasca, ci inima sa cea nesatioasa de iubirea de argint voieste a o satura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinta a imparatesei si-l ruga cu lacrimi sa-l ajute si sa-l apere de imparateasa care cauta sa-i ia bogatia. Iar Sfantul Ioan indata a trimis scrisoare catre imparateasa, sfatuind-o cu cuvinte alese si blinde, ca sa nu faca asuprire lui Teodorit. Iar ea, desi era minioasa asupra Sfantului, insa a facut atunci dupa cererea lui, pentru ca s-a rusinat de inteleapta lui sfatuire si a fagaduit ca nu-i va face lui Teodorit nici un rau.
Dupa aceasta, Teodorit, ascultind gura cea de aur graitoare a lui Ioan, care invata pentru milostenie si sfatuia sa nu ascundem comoara in pamint, unde mina cea zavistnica voieste a o lua, ci in cer, unde nimeni nu o zavistuieste nici n-o ia; apoi, temindu-se ca nu cumva sa cada in vreo nevoie pentru bogatia sa - caci stia naravul imparatesei, ca nu va inceta a cauta vina asupra lui pina cind isi va savarsi rautatea -, pentru aceea a socotit sa-si dea bogatia sa Imparatului ceresc.
Deci, oprindu-si o mica parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca sa fie spre hrana strainilor, saracilor si bolnavilor.
Auzind imparateasa de aceasta, s-a mihnit foarte si a trimis la Sfantul Ioan, zicind: "Dupa porunca ta, sfante patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluind nimic de la dinsul pentru trebuinta imparatiei noastre, iar tu ai rapit averea lui spre a te imbogati. Oare nu era mai cu cuviinta a o lua noi, iar nu tu? Pentru ca acela s-a imbogatit, slujind imparatilor. Pentru ce te-ai impotrivit noua? Noi n-am luat nimic de la dinsul; deci ti se cadea si tie a nu lua averile lui".
La aceste cuvinte, Ioan a scris catre imparateasa in acest fel: "Socotesc ca nu este tainuit iubirii tale de Dumnezeu cum ca, de as fi poftit bogatie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru ca am avut parinti care aveau avere multa, fiind de neam bun si bogati. Insa de bunavoie m-am lepadat de bogatie. Deci, cum nu m-as fi rusinat acum a cauta aceea pe care singur am lasat-o si pe altii ii invat ca sa le treaca cu vederea? Zici ca averea lui Teodorit am luat-o spre a mea imbogatire. Sa stii insa ca acela nu mi-a dat nimic si de mi-ar fi dat, eu nu as fi primit de la el. Ci el a dat bogatia sa lui Hristos, facind milostenie saracilor si scapatatilor si bine a facut, caci insutit va primi de la Hristos in veacul ce va sa fie. Eu as fi voit ca si tu, rivnind lui Teodorit, sa ascunzi averile tale in cer, ca astfel, cind vei fi lipsita, sa fii primita in vesnicile locasuri. Iar daca gindesti ca sa iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, caci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Il vei minia".
Imparateasa, citind aceasta scrisoare a Sfantului Ioan, s-a umplut de minie si cugeta cum i-ar face Sfantului Ioan nedreptate.
In acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o vaduva cu numele Chilitropa, pentru o pricina ca aceasta. Cind era in Alexandria voievodul Pavlichie, avind in acea vreme dregatoria de la Augustal, atunci acea vaduva a fost clevetita de oarecari oameni zavistnici catre voievodul Pavlichie ca are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflind oarecare pricina asupra vaduvei aceleia, a prins-o si a silit-o sa-i dea cinci sute de galbeni.
Iar ea, neavind atita aur, si-a pus zalog la vecinii sai hainele si vasele, si abia adunind cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovata cu nimic. Iar dupa ce a fost scos Pavlichie din dregatoria sa si s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteala, a plecat si acea vaduva saraca, si intrind in corabie, a mers in urma lui. Apoi, venind inaintea imparatului, a cazut inaintea lui cu plingere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, ca a luat de la dinsa cu sila atita aur, fara nici o vina.
Imparatul a poruncit eparhului cetatii sa faca intrebare si judecata de acel lucru, ca sa dea vaduvei tot ce a luat Pavlichie de la dinsa. Iar eparhul ajutind lui Pavlichie, l-a scos nevinovat si pe vaduva a lasat-o pagubasa. Dar ea, fiind impinsa de multa mihnire, s-a dus la imparateasa si, spunindu-i toata nevoia, cerea de la dinsa mila si ajutor. Imparateasa, fiind si ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, caci nadajduia ca si ea va cistiga aur mult.
Deci, indata a chemat pe Pavlichie si cu mare minie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii straine si pentru strimbatatea ce o facuse acelei vaduve sarace. Apoi a poruncit sa-l tina sub straja pina cind va da o suta de litre de aur. Pavlichie, vazind ca nu este cu putinta a scapa din miinile imparatesei, a trimis acasa si a adus atita aur cit ceruse imparateasa.
Imparateasa, din tot aurul acela, a dat vaduvei numai treizeci si sase de galbeni de aur si a eliberat-o, pe cind celalalt aur l-a luat la dinsa. Iar vaduva a iesit de la imparateasa plingind si vaitindu-se pentru o strimbatate ca aceea. Auzind de Sfantul Ioan ca apara pe cei asupriti, a alergat la dinsul si i-a spus cu de-amanuntul toate cite i-a facut ei Pavlichie si imparateasa. Sfantul Ioan, mingiind pe vaduva care plingea, a trimis la Pavlichie si, chemindu-l in biserica, a zis catre dinsul:
"Ne-a venit instiintare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei saraci si luind cu sila averile cele straine, precum ai facut acestei vaduve sarace, netemindu-te de Dumnezeu, Care este parintele orfanilor si judecator al vaduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca sa dai cinci sute de galbeni femeii careia i-ai facut nedreptate. Da-i ceea ce se cuvine ca sa scape de datornicii sai si sa nu piara impreuna cu copiii sai in cea mai de pe urma saracie. Apoi, sa te mintuiesti si tu de un pacat ca acesta si sa milostivesti pe Dumnezeu, pe Care L-ai miniat si Care va rasplati tie pentru facerea de rau a orfanilor".
Pavlichie a raspuns: "Stapine, aceasta vaduva mai mult mi-a facut mie nedreptate; pentru ca, jeluindu-se imparatesei contra mea, imparateasa a luat de la mine o suta de litre de aur; si acum ce voieste mai mult de la mine? Sa se duca la imparateasa si sa-si ia ce este al ei de la dinsa!"
Sfantul a zis catre dinsul: "Desi imparateasa a luat de la tine aurul, insa vaduva aceasta n-a primit ce a fost al sau si ea nu este vinovata de nedreptatea ce ti s-a facut tie de catre imparateasa. Pentru ca imparateasa a luat de la tine atita aur nu atit pentru dinsa, cit pentru alte pacate ale tale si jefuiri pe care le-ai facut fiind la dregatorie. Iar tu nu face pricina, vorbind contra imparatesei, caci iti spun ca nu vei iesi de aici pina ce nu vei da vaduvei tot ce ai luat de la dinsa, pina la galbenul cel mai de pe urma; iar cei treizeci si sase de galbeni pe care i-a dat ei imparateasa, aceia sa-i fie de cheltuiala pentru drum". Si astfel, Sfantul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserica.
Imparateasa, aflind despre aceasta, a trimis la Ioan, zicind: "Libereaza pe Pavlichie ca am luat aur destul de la dinsul pentru acea datorie". Ioan a raspuns trimisilor: "Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pina cind nu va da femeii celei sarace ceea ce a luat de la dinsa". Imparateasa a trimis iarasi la Sfantul ca sa elibereze pe Pavlichie. Iar Sfantul a raspuns: "Daca imparateasa voieste sa-l eliberez, apoi sa trimita acestei vaduve cinci sute de galbeni, caci nu este lucru mare a face aceasta, fiindca a luat mult mai mult de la Pavlichie, adica o suta de litre de aur".
Imparateasa, auzind aceasta, s-a umplut de minie si indata a trimis doi sutasi cu doua sute de ostasi ca sa scoata cu sila pe Pavlichie din biserica. Dar cind ostasii s-au apropiat de usile bisericii si voiau sa intre, indata li s-a aratat ingerul Domnului stind linga usa si tinind sabia in miinile sale si nu-i lasa sa intre.
Ostasii, vazind ingerul cel infricosat, s-au temut si au fugit inapoi. Si alergind la imparateasa cu cutremur, i-au spus de aratarea ingereasca. Iar ea, auzind, s-a spaimintat cu duhul si n-a mai indraznit a mai trimite la Sfantul Ioan dupa Pavlichie. Voievodul, vazind ca nu l-a ajutat imparateasa, a trimis la casa sa dupa aur si a dat vaduvei cinci sute de galbeni, si asa a fost eliberat. Iar femeia, luindu-si al sau, s-a intors in cetatea sa, bucurindu-se.
Imparateasa nu inceta a face suparare contra fericitului Ioan si din zi in zi se inmultea minia si rautatea in inima ei asupra placutului lui Dumnezeu, care era fara de rautate si drept. Dupa putina vreme imparateasa a trimis la Sfantul Ioan, pe de o parte cu ingrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicind:
"Inceteaza a te mai impotrivi noua si nu te mai atinge de lucrurile cele imparatesti, ca nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericesti si te lasam singur sa le indreptezi. Inceteaza de a ma mai face pe mine pilda tuturor prin biserici, vorbind de mine si mustrindu-ma. Pentru ca eu, pina acum, te aveam pe tine ca pe un parinte si-ti dadeam cinstea ce ti se cuvenea; iar daca nu te vei indrepta si nu vei fi mai bun catre noi, atunci sa stii ca nu-ti voi rabda mai mult".
