Sfantul Paisie Velicicovschi este una dintre prezentele cele mai impozante ale Ortodoxiei. Prin invatatura sa a dat nastere miscarii de reinnoire monahala in manastirile romanesti. Originar din Ucraina, si-a petrecut 35 de ani din viata pe pamant romanesc. Este cel care a redescoperit si a pus in circulatie Filocalia. Curentul paisian pe care l-a initiat consta in intoarcerea la Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti si in intalnirea cu Dumnezeu prin practicarea rugaciunii inimii. „Asezamantul monahal" alcatuit de el, in care traseaza coordonatele vietii in manastirile de obste, este la fel de valabil astazi ca si atunci.
„Cu infatisarea era prea infrumusetat: ca la statul corpului era cam de mijloc, nu tare inalt; fata lui era alba si luminoasa - ca a ingerului lui Dumnezeu si uscata pentru infranare; cautatura lina si blanda; barba de mijloc, putin cam rara si alba; ochii basicati (mari); parul lung si alb...” (Manuscrisul 161 de la Manastirea Neamt - „Istorie a Manastirilor Secu si Neamt”, aprox. 1860)
Desi au trecut mai bine de doua secole de la mutarea sa la Domnul, prezenta Sfantului Paisie Velicicovschi in monahismul romanesc este la fel de vie si impunatoare. Cei 35 de ani petrecuti in tara noastra au reprezentat un moment crucial pentru dezvoltarea ulterioara a vietii manastiresti. In timpul sau, manastirile romanesti, in special cele din Moldova pe care le-a pastorit in calitate de staret, au devenit adevarate academii duhovnicesti ale Rasaritului ortodox. Dar influenta invataturii sale nu s-a limitat doar la a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, cand a trait, ci a depasit barierele temporale. Ea a fost continuata de ucenicii sai, care au format la randul lor generatii de monahi, crescuti in duhul paisian. Astfel, paisianismul, sau curentul de reinnoire isihasta (duhovniceasca), a trecut de la o generatie la alta, supravietuind chiar si secolului al XX-lea, secolul secularizarii. Si astazi mai pot fi intalniti monahi dornici de a trai in cel mai autentic mod viata monahala, aplicand cu strictete principiile paisianismului.
O biografie bogata
Despre Sfantul Paisie Velicicovschi se stiu destul de multe. Numerosi ucenici i-au scris biografia dupa adormirea sa. Cele mai multe informatii le aveau de la Paisie, el insusi scriind o autobiografie. Alte detalii ale vietii sale reies din scrisorile adresate diferitor ucenici. Paisie s-a nascut in Ucraina, la Poltava, la 21 decembrie 1722, primind la botez numele Petru, probabil dupa mitropolitul Petru Movila al Kievului, trecut la Domnul la 22 decembrie 1646. Tatal sau, Ioan Velicicovschi, era protopop al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului", la fel ca si inaintasii sai. Mama sa, Irina, era o femeie credincioasa, calugarindu-se mai tarziu, cu numele Iuliana, la Manastirea „Acoperamantul Maicii Domnului" din apropiere. Desi a avut 11 frati, au murit cu totii inainte de a implini 20 de ani. A ramas orfan de tata la varsta de 4 ani, fiind invatat sa scrie de catre mama sa si un frate mai mare, preotul Ioan. Intre anii 1735-1739, a urmat cursurile Academiei duhovnicesti din Kiev, insa a ramas dezamagit de accentul prea mare pus pe scolastica, in detrimentul literaturii ascetice. Ia hotararea de a se calugari, dar primele manastiri in care a intrat, Liubetk si Medvedovschi, i-au rezervat doua experiente amare.
Atras de monahismul romanesc
Intorcandu-se la Lavra Pecerska din Kiev, Petru, devenit rasoforul Platon, a decis, impreuna cu un prieten, Alexie, sa plece in Tarile Romane, intrucat auzise despre calugarii imbunatatiti de aici. In anul 1743, s-a stabilit la schitul Traisteni, dupa o scurta oprire la schitul Dalhauti. Aici l-a cunoscut pe marele sau povatuitor, staretul Vasile de la Poiana Marului. La Traisteni, tanarul rasofor a observat ca monahii de aici imbinau munca si slujbele cu traducerea textelor Sfintilor Parinti din limba greaca in limba romana si slavona. Dupa doi ani, s-a mutat la schitul Carnul, aflat sub povatuirea spirituala a aceluiasi Vasile. In anul 1746, ascultand un gand mai vechi, a plecat cu mai multi calugari in Muntele Athos, stabilindu-se la schitul Kyparis. Negasind un duhovnic pe masura, s-a retras in singuratate. In 1750, a venit in Muntele Athos si povatuitorul sau, Vasile, care l-a sfatuit sa nu stea singur, ci impreuna cu doi-trei frati. Astfel, a pus bazele unei mici obsti romanesti, iar el este calugarit de Vasile cu numele Paisie. In 1758, inmultindu-se numarul fratilor, s-a mutat la schitul Sf. Ilie, Paisie fiind hirotonit ieromonah. Obstea sa a devenit din ce in ce mai cunoscuta, atragand tot mai multi calugari. Neavand o manastire proprie, Paisie, impreuna cu 64 de calugari, a hotarat, dupa 17 ani de vietuire in Sfantul Munte, sa se intoarca in Moldova.
Staret la Dragomirna, Secu si Neamt
In 1763 au ajuns in Tara Romaneasca, oprindu-se la schitul Varzaresti din partile Buzaului. Cerand mitropolitului o manastire, a fost refuzat, astfel incat s-a indreptat spre Moldova. Mitropolitul Gavriil Calimachi, cu acordul domnitorului, l-a numit staret la Manastirea Dragomirna. Staretul Paisie a ramas aici din 1763 pana in 1775, cand, datorita ocupatiei austriece, s-a retras, impreuna cu alti 200 de calugari, la Manastirea Secu, ramanand aici pana in 1779. Intrucat numarul calugarilor a crescut foarte mult, s-a mutat in mai spatioasa Manastire Neamt. Obstea sa era alcatuita din moldoveni, munteni si ardeleni, din ucraineni, rusi, sarbi, bulgari si greci. De altfel, staretul invatase, in peregrinarile sale, mai multe limbi, cunoscand foarte bine slavona, romana si greaca. Astfel, Manastirea Neamt putea fi pe drept cuvant numita Athos. La Neamt, staretul Paisie a reluat activitatile sale, in special activitatea literara, aducandu-le la maturitate. De altfel, perioada de maxima inflorire a vietii sale o constituie sederea la Neamt. Scolilor de traducatori si copisti de la Dragomirna si Secu le-a urmat cea de la Neamt, in care a revizuit traducerile anterioare din Filocalie. Traducerea sa in slavona a vazut lumina tiparului in 1793, la Petersburg, sub numele „Dobrotoliubie". Manuscrisele in romana, in numar de peste 300, insumand peste 1000 de pagini de texte selectate din peste 20 de Sfinti Parinti, au fost folosite si de Parintele Dumitru Staniloae in traducerea Filocaliilor.
O sfintenie recunoscuta imediat
In timpul staretiei sale, Neamtul a devenit centrul monahismului ortodox, scoala de viata isihasta si academie duhovniceasca pentru intreg Rasaritul ortodox. Arhiepiscopul Ambrozie al Poltavei, loctiitor al scaunului mitropolitan de la Iasi, l-a ridicat, in 1790, la rangul de arhimandrit. Figura remarcabila a Bisericii rasaritene, iubit in aceeasi masura de monahi si de credinciosi, carora le deschisese drumul spre literatura patristica, staretul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind inmormantat in biserica mare a manastirii. Ucenicii sai au alcatuit la scurt timp viata sa. I s-a pictat de asemenea si o icoana, asezata langa piatra sa de mormant. Astfel, evlavia populara l-a canonizat imediat dupa adormirea sa, recunoscandu-i-se sfintenia vietii. In 1988, a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat canonizarea sa in sedintele din 20 -21 iunie 1992. Proclamarea oficiala a avut loc la 15 noiembrie 1994, la doua sute de ani de la trecerea sa la cele vesnice.
Paisianismul, curentul ce a revigorat viata monahala
Activitatea staretului Paisie poate fi rezumata astfel: a inmultit experienta si viata duhovniceasca a marilor traitori romani, a adunat numeroase manuscrise grecesti, traducandu-le in romana si slavona si a daruit lumii o chintesenta a spiritualitatii Sfintilor Parinti. In manastiri a introdus randuiala athonita, pe care a intensificat-o. Coordonatele de baza erau viata de obste dusa in saracie de buna voie si ascultare desavarsita fata de staret, citirea Sfintei Scripturi si a Sf. Parinti, aratarea dragostei crestine fata de calugarii in varsta, dar si fata de pelerini, o mai intensa viata de rugaciune, prin practicarea rugaciunii lui Iisus, dar si prin participarea la slujbe. Trasatura fundamentala a paisianismului o reprezinta stransa legatura dintre viata de obste si rugaciunea mintii. Duhovnicul nu avea doar rolul de a acorda iertarea pacatelor, ci si pe cel de a indruma duhovniceste, prin marturisirea celor mai marunte ganduri si povatuirea in rugaciune. Calugarii, pe langa participarea la slujbe si ascultarile de obste, trebuiau sa pastreze cat mai mult tacerea, avand mereu pe buze si in inima rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Ascultarea si smerenia erau liantul intre calugarii de diferite natiuni: „Privindu-i pe frati ca pe niste ingeri ai lui Dumnezeu, dedicati cu totii sfintei ascultari, ma gasesc incapabil de a urma lor, considerandu-ma lipsit de un astfel de dar divin, pe drept cuvant numit sfanta ascultare.”
