NOI DESCOPERIRI PRIVIND VIATA SI ACTIVITATEA EPISCOPULUI SOFRONIE VRACEANSKI (1739-1813) IN PATRIA SA ADOPTIVA, TARA ROMANEASCA
Comunicare prezentata la Simpozionul
stiintific international intrunit la Vrata (R. P. Bulgaria) - intre 30
iunie - 2 iulie 1988 - dedicat celei de a 250-a aniversari a nasterii
Sf. Sofronie, Episcopul de Vrata (1739-1813).
Corective si precizari - pe baza
materialului documentar de arhiva privind manastirea la care a fost
egumen si locul unde a fost inmormantat
Despre viata si activitatea episcopului
Sofronie de Vrata (1739-1813) - unul dintre cei mai de seama ierarhi
patrioti si carturari ai poporului bulgar - au scris numerosi
cercetatori si istorici bulgari si straini (K. Jirecek, P. Oreskov, V.N.
Zlatarski, A.T. Balan, B Penev, B. Tonev, M. Armandov, N. Traikov, B.
Anghelov, N. Derjavin, V. D. Konobeev s.a.). Si totusi, «cunoasterea
vietii si a activitatii politice si culturale a acestei mari
personalitati - scria un bulgarist roman in anul 1964 - prezinta inca
unele lacune». Aceste lacune au persistat pana in prezent, atat in
istoriografia bulgara, cat si in cea romana, fiindca biografia
episcopului Sofronie Vraceanski s-a scris «ad narrandum, non ad
probandum».
Intr-adevar, pana in prezent, despre cei unsprezece ani petrecuti de
Sofronie Vracianski in patria sa adoptiva, Tara Romaneasca (1803-1813),
avem doar unele naratiuni istorice, lipsite de valoarea documentului
unic, care sa dea credibilitatea investigatiei stiintifice. Asa se face
ca, in prezent, istoriografia bulgara este confruntata cu doua mari
enigme, din viata sa petrecuta la Bucuresti, si anume: 1) Manastirea la
care a fost egumen; 2) Unde a fost inmormantat si, implicit,
identificarea «Manastirii Serban Voda din Bucuresti», mentionata de
articolul ziarului sarbesc «Serbska Novina» (Budapesta), nr. 4 din 12
septembrie 1838.
Rezultat al unei informatii documentare
de arhiva, inedita cercetatorilor si istoricilor care au scris - pana in
prezent - despre viata si activitatea episcopului Sofronie Vracianski,
suntem in masura sa aducem noi contributii care, speram, vor duce la
eliminarea acestor lacune si, ipso facto, la reconstituirea autentica a a
biografiei unuia dintre ilustri ierarhi patrioti si carturari ai
Bisericii Ortodoxe Bulgare.
Evident, avem convingerea ca rezultatele cercetarii noastre vor
contribui nu numai la eludarea acelor lacune privind cunoasterea vietii
si activitatii episcopului Sofronie Vracianski, ci si la dezvoltarea
relatiilor fratesti dintre Bisericile noastre si la buna vecinatate
dintre popoarele noastre, roman si bulgar.
1. Prin Episcopul Sofronie Vracianski a fost egumen la Manastirea Mihai Voda din Bucuresti (1811-1812)
In noiembrie 1810, episcopul Sofronie ii
scria generalului rus N. M. Kamenski sa intervina la Iasi pe langa
Gavriil Banulescu, exarhul Bisericii din Principatele Romane, pentru a
obtine binecuvantarea de a se retrage la o manastire, unde «sa-si
petreaca linistit ultimele zile ale vietii sale, sa sada acolo si sa se
intretina». Pana in prezent, se stia doar ca mitropolitul Ignatie al
Ungrovlahiei (1810-1812) - insarcinat de exarhul Banulescu cu
materializarea dorintei ierarhului bulgar de Vrata - i-a acordat
acestuia egumenia «unei manastiri din jurul Bucurestilor...».
La 28 aprilie 1811, episcopul Sofronie semna - in locul al doilea, in
calitate de egumen - «un document grecesc prin care egumenii din jurul
Bucurestilor se obligau in fata exarhului moldo-valah sa intretina un
spital pentru soldatii rusi raniti». «Care a fost aceasta manastire -
scria Victor Hin Bunea in anul 1966 - nu se stie cu exactitate, insa
dupa traditia orala pastrata de colonia bulgara de la Bucuresti pana la
inceputul secolului al XX-lea, aceasta manastire ar fi fost Marcuta,
unde episcopul Sofronie a si incetat din viata in septembrie 1813. Locul
unde a fost inmormantat - conchidea acelasi cercetator roman, - de
asemenea nu se cunoaste». «Dupa altii - scria acelasi cercetator roman,
tributar afirmatiilor istoriografiei bulgare - episcopul Sofronie ar fi
fost inmormantat chiar la manastirea Marcuta, insa urme nu au fost
semnalate in nici un loc».
In procesul verbal al «Dicasteriei exarhatului moldo-romanesc» - din 31
decembrie 1810 - se mentiona - la punctul doi al discutiei - cererea
episcopului Sofronie de a-si petrece ultimele zile ale vietii sale «in
liniste», «la una din manastirile din Valahia sau Moldova».
Participantii la sedinta casteriei au propus mitropolitului Ignatie al
Tarii Romanesti sa hotarasca manastirea in care urma sa locuiasca si sa
fie intretinut episcopul Sofronie. Pe baza unei traditii orale -
pastrata de comunitatea bulgara din Bucuresti, si preluata apoi si
vehiculata pana in prezent de istoriografia bulgara - aceasta manastire
nu ar fi alta decat Marcuta. Dupa o cercetare atenta a fondului de
manuscrise de la Arhivele Statului din Bucuresti - a manastirilor din
Bucuresti si din jurul Bucurestilor de odinioara - am avut fericirea sa
identificam - in manuscrisul nr. 240, f. 4 - insasi semnatura, in limba
greaca, a episcopului Sofronie Vracianski, in calitatea sa de egumen al
manastirii Minai Voda din Bucuresti, in anul 1811. Aceasta semnatura, in
limba greaca, este identica - sub raport grafologic - cu cele aflate in
Condica Mitropoliei Ungrovlahiei. Aceasta descoperire - inedita pana in
prezent - are darul de a preciza, odata pentru totdeauna, o realitate
care facuse doar obiectul parerilor si presupunerilor personale.
«Inventarul veniturilor Manastirii Mihai Voda» - intocmit la 24 ianuarie
1811, si revazut la 10 iulie acelasi an - poarta semnatura lui
«Sofronie Episcopul Mihai-lotul», adica al fostului episcop de Vrata,
Sofronie, in calitatea sa de egumen al manastirii Mihai Voda din
Bucuresti. In preambulul Inventarului se preciza ca «aceasta socoteala
ar fi trebuit sa se scrie mai inainte, dar s-a facut greseala». Greseala
se datorase predecesorului sau, egumenul grec al acestei manastiri,
care instrainase bunurile manastirii pe la obstile monahale grecesti de
la Athos si Orient. Aceasta precizare invedereaza atat tinuta sa morala,
cat si atitudinea sa intransigenta fata de purtarile egumenilor greci
din Tara Romaneasca.
In anul 1963, Vl. S. Kiselkov scria ca, in monografia editata in anul
1958 de Institutul de Slavistica din U.R.S.S., la pagina 203 se
mentioneaza: «Din corespondenta Comandamentului generalului Kamenski cu
mitropolitul Bucurestilor se vede ca Sofronie a fost desemnat ca egumen
al unei manastiri in Tara Romaneasca. In Arhiva Centrala de Stat a
actelor vechi, Fondul 59, dosarul 1227, gasim sesizarea egumenului
episcop Sofronie ai Manastiri Mihai Voda, din 24 martie 1812, catre
generalul Repnin, vicepresedintele Divanului Tarii Romanesti, ca armata
rusa a distrus niste dughene de comert ale manastirii, si se cere sa
inceteze aceste abuzuri... Aceste randuri - conchidea Vl. S. Kiselkov -
nu ne indreptatesc sa credem insa ca amintitul episcop Sofronie, egumen
al manastirii romanesti Mihai Voda este una si aceeasi persoana cu
Sofronie al nostru, si nici ca ar fi ingropat in amintita manastire.
Dupa parerea noastra, cei doi Sofronie nu trebuie confundati pentru
urmatoarele trei motive:
1) Nu exista o traditie nici orala si nici scrisa potrivit careia
Sofronie - Bulgarul - a stat, a murit si a fost ingropat in manastirea
Mihai Voda, traditie care exista pentru Manastirea Serban Voda si
Marcuta.
2) In scrisoarea sa catre generalul Repnin, egumenul manastirii Mihai
Voda se intitula numai «episcopul Sofronie», si nu «Sofronie de Vrata»
sau «Sofronie, episcop bulgar», cum de obicei se semna din 1803, cand a
venit in Bucuresti, si pana in 1813 cand a murit.
3) In timpul razboiului ruso-turc (1806-1812), in Tara Romaneasca putea
sa fie si alt egumen cu numele de «episcopul Sofronie». Ca sa sustinem
aceasta - scria acelasi istoric bulgar ne bazam pe doua documente
indiscutabile: unul dintre ele este lista celor 26 de persoane care au
sustinut baneste pe Sofronie ca sa-si tipareasca in 1806 Nedelnicul. Se
pare ca aceasta lista a fost publicata in numai cateva exemplare. La
locul 19 din lista figureaza numele «Sofronie egumen», care si-a rupt de
la inima 20 de grosi ca sa-l ajute pe Sofronie al nostru sa faca fata
cheltuielilor tiparirii cartii. Alt document dateaza din 10 mai 1811. In
el semneaza cu mana lor 11 egumeni ai manastirilor romanesti din
Bucuresti si imprejurimi, care se obligau sa intretina Spitalul
soldatilor rusi, bolnavi si raniti. Dupa cate am putut descifra
semnaturile grecesti ale egumenilor, a doua este a lui Sofronie de
Vrata, iar a treia este a lui Sofronie, egumen al unei manastiri
romanesti necunoscute».
In prezent, in urma cercetarilor si descoperirilor facute - pe baza
documentelor de arhiva - suntem indreptatiti sa afirmam ca cei doi
«Sofronie» nu trebuie confundati pentru urmatoarele motive:
1. Suntem in posesia unei marturii documentare care dovedeste fara
tagada ca episcopul Sofronie Vracianski a fost egumen la manastirea
Mihai Voda din Bucuresti, ctitorita de cel care a ocupat «...tronul
Daciei, obstescul mantuitor al Romaniei (Valahiei), marea fala a
principilor, Mihai Voda Viteazul...». Pisania pe cadrul de piatra de
deasupra usii de intrare in biserica adevereste ca «la anul 1594 s-a
cladit biserica» Manastirii Mihai Voda, care, in anul 1635, era socotita
a fi asezata «...la marginea orasului». In anul 1685 se vorbea insa de
«sfanta manastire a lui Mihai Voda de aici den Bucuresti, hramul sfantul
Nicolae...».
Aceasta marturie documentara - care dovedeste peremptoriu ca episcopul
Sofronie Vracianski a fost egumen la manastirea Mihai Voda din Bucuresti
- o constituie un document datat din 24 ianuarie 1811 - 10 iulie 1811.
Este vorba despre o Condica de venituri a manastirii Mihai Voda,
redactata in limba greaca. La fila 4, Manuscrisul 240 din Arhivele
Statului din Bucuresti (Fond Manastirea Mihai Voda), se afla semnatura
Episcopului Sofronie egumen al Manastirii Mihai Voda din Bucuresti.
La 24 martie 1812, episcopul Sofronie Vracianski era inca egumen al
Manastirii Mihai Voda. El il inlocuise la inceputul anului 1811 pe
egumenul grec Dionisie, care se pare ca a avut zile putine la Manastirea
Mihai Voda, fiindca, la 2 aprilie 1809, «Intaiul Divan si Comitet al
Principatului Valahiei» randuia ca egumenul Manastirii Cotroceni,
Visarion, si egumenul Manastirii Dealul Spirii, Metodie, sa se
ingrijeasca de manastirea Mihai Voda pana se va orandui un alt egumen,
Pana la data respectiva - 2 aprilie 1809- la Manastirea Mihai Voda
fusese egumen grecul Chiril, despre care protosinghelul Naum Rimniceanu
nota -- in Cronica sa - ca, la 16 ianuarie 1809 - la Manastirea Mihai
Voda fusese egumen grecul Chiril, despre care protosinghelul Naum
Rimniceanu nota - in cronica sa - ca, la 16 ianuarie 1809, fusese
destituit. Cronicarul roman consemna ca fusese «destituit Mihailot
Chiril, ca ruinator al monastirei, de Divan...», si ca «acest Chiril
pentru a se feri de orice rau s-a facut sudit francez».
Intr-adevar, din documentele vremii constatam ca acest «Chiril
Arhimandrit Mihailotul» - care era egumen inca din anul 1794 - fusese
destituit din oficiu - pentru scurta durata pentru aceleasi delapidari
din venitul manastirii. Cert este ca la inceputul anului 1809, fiind
destituit pentru totdeauna, fusese inlocuit cu epitropia formata din cei
doi egumeni, Visarion si Metodie. Se pare ca aceasta epitropie a durat
pana la numirea egumenului Dionisie, la sfarsitul anului 1810 sau
inceputul anului 1811. Faptul ca in documentele manastirii Mihai Voda -
pe anul 1810 - nu apare numele egumenului, poate constitui o dovada ca
manastirea Mihai Voda era inca condusa - in aceasta perioada de timp -
tot din epitropia formata din cei doi egumeni.
Episcopul Sofronie Vracianski - care l-a inlocuit pe egumenul Dionisie
la inceputul anului 1811 - a ocupat oficiul de egumen al Manastirii
Mihai Voda pana la sfarsitul anului 1812 sau inceputul anului 1813. Stim
insa cu certitudine ca, la inceputul acestui an, la manastirea Mihai
Voda era egumen «prea cuviosul D. Kiprian». La 7 martie 1813, printre
cei trei candidati pentru Scaunul episcopiei Mirelor (Patriarhia
ecumenica) aflam si pe «prea cuviosul egumen de la Mihai Voda, D.
Kiprian».
Ultima mentiune documentara despre Sofronie Vracianski dateaza din 2
august 1813. In anul 1813 - episcopul Sofronie nu mai era egumen al
manastirii Mihai Voda, ci se prezenta doar in calitatea in care se afla,
a activat si s-a simtit intotdeauna, adica aceea de «arhiereu bulgar»,
nevoit de jugul otoman sa-si desfasoare activitatea canonica departe de
pastoritii sai, dar cu aceeasi constiinta canonica constanta de adevarat
pastor duhovnicesc.
2. Cat priveste al doilea motiv invocat de Vl. S. Kiselkov, amintim
faptul ca si alti ierarhi straini (in partibus) - care au indeplinit si
functia de egumeni ai unor manastiri din Tara Romaneasca, inclusiv din
vremea respectiva - apar doar cu titulatura de episcop sau arhiereu,
insotita intotdeauna de apelativul manastirii respective (ex.
Raduliotul, adica al Manastirii Radu Voda; Mihaliotul, adica al
Manastirii Mihai Voda etc.). De exemplu, intre anii 1785-1823,
manastirea Stavropoleos a fost condusa de «egumenul Chir Timotei
Arhiereul»; in anul 1806, aflam ca egumen al manastirii Margineni - din
judetul Prahova - pe «Chir Ioachim Sinaitul, cel dintre bulgari, ...»,
adica pe episcopul grec Ioachim Sinaitul din Bulgaria.
Cu atat mai mult deci fostul ierarh de Vrata - cunoscuta personalitate
pentru activitatea sa patriotica si carturareasca - a ramas in
constiinta contemporanilor si urmasilor sai chiar si numai cu titulatura
de episcop sau arhiereu, insotita de numele sau, Sofronie. De exemplu,
in anul 1825, mai 25, «mult pacatosul Antim ierodiacon Rimniceanul» a
copiat - la manastirea Bistrita (Valcea) - «Talcul Evangheliei (de
Teofilact arhiepiscopul Bulgariei)». La unele capitole, el mentiona ca a
luat «din Sofronie». Fireste, este vorba despre Chiriacodromion,
«Cazanie foarte folositoare de suflet», care fusese tradusa «din limba
slavoneasca si din limba greceasca... pe limba simpla bulgareasca de
catre smeritul episcop din Vrata Sofronie,... cu invoirea lui Dositei
Mitropolitul Ungrovlahiei pe vremea episcopului Nectarie, ...».
Prin urmare, in scrisoarea sa catre generalul Repnin - din 24 martie
1812 - egumenul Manastirii Mihai Voda nu a mai gasit necesar sa mai
adauge si apelativul de «Mihaliotul», asa cum il aflam in documentul din
24 ianuarie 1811, pentru urmatoarele ratiuni:
a) Semna in calitate de episcop, care detinea - temporar si functia de
egumen al Manastirii Mihai Voda. Pozitia sa canonica nu-i mai ingaduia
deci sa semneze «Sofronie de Vrata» sau «Sofronie, episcop bulgar». De
altfel, si ceilalti ierarhi greci «in partibus» - care aveau egumenia
unor manastiri inchinate din Tara Romaneasca -- semnau cu aceeasi
titulatura simpla de «episcop», insotita doar de numele de calugarie sau
si de apelativul manastirii respective. Asadar, era o practica canonica
incetatenita pana si in limbajul vremii. Condica sfanta a Mitropoliei
Tarii Romanesti si Catagrafia bisericilor bucurestene - intocmita in
anul 1810 - adeveresc cu prisosinta ca si alti episcopi straini - care
s-au aflat in Tara Romaneasca in aceasta perioada - au semnat si sunt
mentionati doar in calitatea lor de ierarhi, indiferent daca eparhia lor
era inca in fiinta sau ramasese de domeniul istoriei. Cu atat mai mult
deci ierarhii respectivi nu au mai gasit necesar sa mentioneze
intotdeauna eparhia, natia sau manastirea respectiva in momentul in care
au indeplinit si functia de egumen la una din manastirile tarii,
inchinate sau neinchinate.
b. Se adresa unui general rus, vicepresedinte al Divanului Tarii
Romanesti, care il cunostea foarte bine. In timpul razboiului ruso-turc
(1806-1812), episcopul Sofronie organizase si condusese rezistenta
emigrantilor bulgari din Tarile Romane impotriva jugului otoman. In anul
1810, tiparea la Bucuresti - sub pseudonimul Serafim cunoscuta
«Proclamatie catre poporul bulgar». Prin urmare, specificarea de
«episcop bulgar» sau «episcop de Vrata» nu mai era necesara pentru cel
care era cunoscut, pina si cu pseudonimul sau. Faptul ca numai in actele
de hirotonii apare cu titulatura de «Arhiereu Vrata Chir Sofronie»,
Vladica Vrata Chir Sofronie», «Vrata Chir Sofronie», «Fost al Vratei
Sofronie» etc., nu trebuie deci sa ne duca la concluzia, potrivit careia
«episcopul Sofronie» din scrisoarea catre generalul rus Repnin - din 24
martie 1812 - sau din Condica de venituri ale Manastirii Mihai Voda -
din 24 ianuarie 1811 - nu ar fi una si aceeasi persoana cu episcopul
Sofronie Vraceanski. Cele doua marturii documentare si realitatile
vremii de atunci exclud cu desavarsireo asemenea concluzie.
3. La al treilea motiv invocat raspundem cu precizarea ca, intr-adevar,
in vremea aceea, in Tara Romaneasca a mai existat un alt egumen cu
numele de Sofronie, dar singurul «egumen episcop», cu acelasi nume, a
fost doar Sofronie Vraceanski. «Sofronie egumenul» - din lista celor
care au sustinut baneste pe proin episcopul Sofronie Vraceanski sa-si
tipareasca «Nedelnicul», in anul 1806, la Ramnicu-Vilcea - este una si
aceeasi persoana cu cel care semna documentul din 10 mai 1811. Din
documentele de arhiva aflam ca, in perioada anilor 1810 - 1813, la
Manastirea Nucet a fost egumen Sofronie. La 16 noiembrie 1815, la
Manastirea Nucet (Dambovita) il aflam pe acelasi Sofronie, care a
egumenit pana in anul 182339. Asadar, si acel «Sofronie, egumen al unei
manastiri romanesti necunoscute», a fost identificat. Omonimul
episcopului Sofronie Vraceanski a fost egumenul Manastirii Nucet, care
s-a aflat si printre cei care au subscris pentru tiparirea
Chiriacodromionului de la Ramnicu-Valcea.
Evident, chiar si in cazul in care n-ar fi fost identificat acest egumen
omonim al lui Sofronie Vraceanski - contemporanul sau - si nu s-ar fi
descoperit nici semnatura episcopului Sofronie pe documentul grecesc din
24 ianuarie 1811, totusi, faptul ca proin episcopul de Vrata semna in
locul al doilea, in calitate de egumen, documentul grecesc din 10 mai
1811 (28 aprilie 1811) - prin care egumenii manastirilor din Bucuresti
si imprejurimile sale isi asumau obligatia fata de exarhatul moldo-valah
de a intretine un spital pentru soldatii rusi - ar fi trebuit sa-i
oblige pe cercetatorii respectivi sa se gandeasca la alta lavra
monahala, a carei importanta o impunea cu adevarat pe locul al doilea.
In nici un caz, aceasta nu putea fi deci Manastirea Marcuta, fiindca in
ordinea vechimii, a organizarii si trairii vietii monahale, precum si a
posibilitatilor ei economice - aceasta urma dupa alte bine cunoscute
lavre monahale, ca de exemplu, Manastirea Radu-Voda, Manastirea
Mihai-Voda, Cotroceni, Cernica, Caldarusani etc.
Biografii episcopului Sofronie Vraceanski au mai retinut ca, in timpul
ocupatiei rusesti (1806-1812), a existat un spital pentru soldatii rusi
doar la Manastirea Marcuta. In realitate, asemenea spitale au fost insa
organizate si la alte mari manastiri ale tarii.
Aceasta realitate ne-o adevereste si adresa Divanului Tarii, din 23
aprilie 1809, catre un general rus. Din aceasta adresa aflam ca -
printre altele «Comisia de politie» avea insarcinarea sa chiverniseasca
si banii pentru «Spitalele» in care se aflau ostasii rusi. La 23 aprilie
1809, Divanul Tarii Romanesti incunostinta pe generalul-maior
Engelhardt ca «Cinstita Comisie de politie cum va fi tinand socoteala
pentru banii spitalurilor, Divanului cunoscut nu 'este, nici Tara nu se
stie intru mai multa datorie, nici are mai multa putere da raspundere».
Un asemenea spital a fost organizat si la Manastirea Minai Voda, in care
au fost depozitate «zahereaua» si «pesmetul» pentru armata rusa. La 21
aprilie 1809, Divanul. Tarii il instiinta pe generalul rus ca pentru
aceste depozite s-au gasit «...4 beciuri bune, mari, la casile da la
Curtea Mihai-Voda unde este spitalul...». Numirea proin episcopului
Sofronie Vraceanski ca egumen al Manastirii Mihai-Voda, in anul 1811, a
fost deci determinata de considerente si de alta natura decat cele care
urmareau doar satisfacerea dorintei ierarhului bulgar, adica de a avea
linistea dorita, pe care, de fapt i-ar fi putut-o asigura o alta
manastire din jurul Bucurestiului, ca de pilda, manastirea Cernica,
Caldarusani etc., si nu manastirea Mihai-Voda, unde se afla Curtea
domneasca, spitalul si magazia cu alimente pentru ostile imparatului
Rusiei. In anul 1813, «la Curtea ot Mihai-Voda», se facea pana si
ghetarie pentru trebuinta Curtii».
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca episcopul Sofronie se
bucura de un credit deosebit din partea generalilor rusi incartiruiti la
Bucuresti, in persoana caruia acestia au vazut pe exponentul de seama
al miscarii de eliberare al poporului bulgar de sub jugul otoman. Acest
considerent a fost deci determinant in desemnarea episcopului Sofronie
Vraceanski ca egumen al manastirii Mihai Voda din Bucuresti unde armata
rusa avea un spital si isi pastra proviziile. De altfel istoricii
bulgari, precizeaza ca fostul episcop de Vrata «fusese numit egumen de
inaltele autoritati ecleziastice romane, la inceputul anului 1811,
datorita interventiei generalului rus Kamenski».
Pe baza marturiei lui Konobeev - preluata, si de Vl. S. Kiselkov -
Constantin N. Velichi afirma ca, in momentul retragerii armatei rusesti
din Tara Romaneasca, in anul 1812, s-a retras si episcopul Sofronie ca
«staret al Manastirii Mihai Voda din Bucuresti...» dar a ramas totusi in
aceasta manastire, «unde a si murit in anul 1813». Intr-adevar, dupa
cum s-a precizat mai sus, episcopul Sofronie s-a retras de la manastirea
Mihai Voda odata cu retragerea armatelor rusesti din tara, dar nu
va-muri acolo, ci in locuinta familiei sale din Bucuresti. In aceasta
locuinta si-a petrecut ultimele, zile ale vietii sale dupa retragerea
din egumenia Manastirii Mihai Voda.
In primavara anului 1812, episcopul Sofronie nu mai era egumen al
Manastirii Mihai Voda. La 23 aprilie 1812, staretul Chiprian Mihaliotul,
adica de la manastirea Mihai Voda, semna un act prin care adeverea ca
raposatul staroste Athanasie avea o cladire pe pamantul manastirii. La
15 mai 1814, la manastirea Mihai Voda era staret acelasi «Mihaliotis
Kiprianos».
Aceste, marturii documentare - necunoscute pana in prezent de cei care
s-au ocupat de viata si activitatea episcopului Sofronie Vraceanski - ne
indreptatesc deci sa afirmam ca la 23 aprilie 1812, episcopul Sofronie
nu mai era egumen la Manastirea Mihai Voda. Prin urmare, dupa pacea
dintre otomani si rusi, din anul 1812, odata cu autoexilarea la Viena a
mitropolitului Ignatie al Tarii Romanesti, «ca unul ce fusese oranduit
de la Rusia...», si proin episcopul Sofronie Vraceanski se retragea din
viata publica in sinul familiei sale, care ii va da si ultimele
ingrijiri pana la obstescul sfarsit. Intr-un fel, aceasta retragere era
impusa si de faptul ca episcopul Sofronie - care isi avea fiica, fiul si
nepotii (la Academia domneasca) in Bucuresti - nu si-ar fi lasat
agoniseala vietii sale (cartile, de pilda) in mana calugarilor greci
care stapaneau aproape toate manastirile tarii.
Dupa cum se stie, in baza dispozitiei firmanului sultanului Selim III,
din septembrie 29 - octombrie 8, 1802, «mostenirile de pe urma
calugarilor, daca nu depind de mitropolie sau manastiri, sa se faca
venit pentru cutia milelor, adica pentru orfani si sarmani. Unele
venituri de pe urma calugarilor decedati, in Tara Romaneasca si Moldova,
puteau fi date - prevedea acelasi firman regiunilor cedate: Braila,
Giurgiu, Hotin, Turnu s.a.». Hatiseriful din anul 1802 stipula deci ca
«averile care raman de pe urma decesului calugarilor vor fi preluate de
domni si date in folosul saracilor». O stipulatie mai veche din anul
1774 - prevedea insa ca «...averea mitropolitului si calugarilor trece
la manastirea lor».
Dupa parerea lui Vl. S. Kiselkov, «in a doua parte a razboiului»
ruso-turc (1806-1812), episcopul Sofronie «a parasit mitropolia, unde
era gazduit de Dositei», si s-a stabilit «intr-o casa particulara
impreuna cu fiica, ginerele si nepotul sau». Aceasta parere pare intru
totul plauzibila, intrucat in documentele Mitropoliei Ungrovlahiei din
vremea respectiva - inclusiv cele care privesc cheltuielile
mitropolitului Tarii Romanesti - nu am aflat nici o mentiune despre
episcopul Sofronie Vraceanski. Mai mult, episcopul Sofronie de Vrata nu
apare nici in lista membrilor Consistoriului diicasterial al Mitropoliei
Ungrovlahiei.
Episcopul Sofronie apare insa in actele de alegere si hirotonie a unor
episcopi din anul 1813. In actul domnesc semnat de Ioan Gheorghe Caragea
Voievod, la 17 ianuarie 1813, privind alegerea episcopului Nectarie al
Ramnicului in scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, este amintit si
«Sfintia Sa Parintele Vrati Kir Sofronie», care participa alaturi de cei
doi ierarhi ai tarii (de Arges si Buzau) si alti trei ierarhi greci (de
Sevasta, Pogoniana si Hrisupolei), la inscaunarea episcopului Nectarie
de Ramnic in scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Semnatura - in limba
greaca - a lui «proin Vrata Sofronie», o aflam - in Condica sfanta a
mitropoliei - si in Actul stramutarii lui Nectarie la Mitropolia
Ungrovlahiei, din 18 ianuarie 1813. La 18 ianuarie 1813, ierarhii
respectivi - printre care si «Parintele Vrati Kir Sofronie» -- au ales,
in biserica «Prea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei», pe episcopul
Nectarie al Ramnicului «la tronul Prea Sfintei Mitropolii a
Ungrovlahiei». Actul alegerii este semnat - in limba greaca - si de (?
Fost al Vratei Sofronie). Dupa cum se stie, episcopul Nectarie de Ramnic
(8 sept. 1792 - 16 dec. 1812), grec de la Moreea, a pastorit Mitropolia
Ungrovlahiei de la 16 decembrie 1812 - in locul ramas liber prin
paretesisul facut de bunavoie de mitropolitul Ignatie (1810-1812) - pana
la 1 mai 1819.
Dupa pacea de la Bucuresti - din anul 1812 - mitropolitul Ignatie, care
in timpul razboiului ruso-turc se aratase devotat rusilor, a trebuit sa
paraseasca Tara Romaneasca, reintrata sub suzeranitate otomana intrucat
mitropolitul Dositei Filitti - refugiat la Brasov - a refuzat sa-si
reocupe Scaunul, Divanul domnesc a ales ca mitropolit pe episcopul
Nectarie al Ramnicului, inscaunat in ziua de 18 ianuarie 1813.
La 25 ianuarie 1813, episcopul Sofronie semna si actul alegerii
staretului; Galaction de la Manastirea Govora in Scaunul episcopal al
Rimnicului. La 7 martie 1813, Sofronie semna si actul alegerii
arhimandritului grec Neofit ca episcop al fostei eparhii a Mirelor, care
avea sa exercite «cele ale, arhieriei in eparhiile Mitropoliei
Ungrovlahiei». Semnatura in limba greaca este identica - in grafia ei -
cu aceea din 18 ianuarie 1813, si ambele sunt identice - in temeiul
oricarui examen grafologic -- cu semnatura din documentul descoperit de
noi in Arhivele Statului din Bucuresti. Intr-o nota scrisa sub actele
hirotoniei lui Neofit se mentiona ca respectivul arhimandrit a fost
hirotonit episcop - la 8 martie 1813 - de catre episcopul «Pogonianiei
Kir Dionisie impreuna cu parintele Vrata Kir Sofronie...».
Episcopul Sofronie apare deci la alegerile si hirotoniile unor ierarhi
la inceputul anului 1813. Ultima sa iscalitura in Condica sfanta a
Mitropoliei Ungrovlahiei - dateaza din 7 martie 1813. La aceasta data el
semna «proin Vrata Sofronie». Aceasta semnatura ne dovedeste atat
faptul ca episcopul Sofronie nu mai era egumen al Manastirii Mihai Voda,
cat si, realitatea ca nu se afla la vreo manastire anume. El. locuia
deci in casele fiicei sale din Bucuresti. In sprijinul acestei afirmatii
poate fi invocat si faptul ca, la inceputul anului 1812, pe cand se
afla inca egumen, al manastirii Mihai Voda, episcopul Sofronie a avut de
luptat si cu o boala care l-a tintuit la pat pentru vreo doua luni.
Dupa informatia culeasa de Vl. S. Kiselkov, se poate sti astazi....si
cate zile a zacut bolnav «in manastirea in care era egumen din 1811. In
vremea bolii lui, de el s-a ingrijit un om special in toate cele 64 de
zile». Starea sanatatii sale a constituit deci o alta cauza pentru care
episcopul Sofronie s-a retras in "sanul familiei sale din Bucuresti.
Asadar, episcopul Sofronie nu si-a petrecut ultimele zile ale vietii
sale intr-o manastire sau la Mitropolie, ci in locuinta familiei sale.
Aceasta precizare are insa o importanta deosebita si in privinta
identificarii locului in care a fost inmormantat vrednicul ierarh de
Vrata.
Retragerea episcopului Sofronie de la Manastirea Mihai Voda - unde a
fost egumen intre anii 1811-1812 - la locuinta familiei sale, pare
verosimila si din alte puncte de vedere. De pilda, cu vrerea Portii
otomane, Scaunul domniei Tarii Romanesti a fost ocupat - in august 1812 -
de fanariotul Ioan Gheorghe Caragea. Cunoscut destul de bine pentru
atitudinea sa antiotomana, episcopul Sofronie trebuia cu adevarat sa-si
gaseasca linistea, dar nu la o manastire, unde nu mai era posibil in
noul context politic, ci in sanul familiei sale.
La 22 decembrie 1812 «au ars casele domnesti de la Mihai Voda...». In
anul 1813, Manastirea Mihai Voda redevenise resedinta domneasca. Intr-un
document din 24 iunie 1813 se mentiona ca manastirea Mihai Voda se afla
«langa podul Curtii domnesti». Manastirea Mihai Voda nu-i mai putea
deci oferi episcopului Sofronie nici macar linistea pe care o avusese ca
egumen. In preambulul Condicii de venituri a Manastirii Mihai Voda, din
24 ianuarie 1811 - semnata de «Sofronie episcopul Mihaliotul» - se
mentiona ca «aceasta socoteala ar fi trebuit sa se scrie mai inainte,
dar s-a facut greseala». Episcopul Sofronie gasise deci multe greseli si
faradelegi in Catastiful de venituri al manastirii Mihai Voda, pe care
egumenii greci - predecesorii sai - le facusera cu buna stiinta. Or,
tocmai acest lucru nu-i puteau ierta calugarii greci exigentului si
experimentatului ierarh, mai ales in contextul atat de favorabil creat
pentru ei de noul domnitor Ioan Gheorghe Caragea Voda, context favorabil
generat de regimul de manastire inchinata.
«Hrisovul pentru oranduiala Monastirilor straine», din 4 martie 1813,
hotara si el «a se pazi nestramutate toate cele din vechile si
cuviincioasele ctitoricesti oranduieli», prevazute si de hrisoavele lui
«Constantin Voda Hangherliu» si «Alexandru Voda Moruzi». In decembrie
1799, Alexandru Voda Moruzi stabilise chiar «reguli privind oranduirea
igumenilor la Manastirile inchinate». In conformitate cu hotararea
Sfatului Tarii - intarita si prin cele trei hrisoave domnesti de la 1
decembrie 1799 - egumenii manastirilor inchinate trebuiau sa fie «si cu
buna stiinta a obiceiurilor pamantesti si deprinsi in trebile
politicesti..., avand stiinta si destoinicia mai dinainte sa poata
indrepta si ocarmui orice». In practica insa hotararile acestor hrisoave
nu au fost respectate. Se uita, cu buna stiinta, ca in anul 1664/1665
insusi patriarhul de Constantinopol fusese obligat sa intareasca
«Regulamentul calugariei facut de Radu Leon», potrivit caruia - printre
altele - nu se putea alege un egumen strain, numai «de va fi voia
soborului si sa va fagadui cu juramant ca va tine cu soborul manastirii
indreptate si va locui pana la moarte fara de nici o hiclenie...».
Din pacate, tocmai aceasta «hiclenie» a prisosit printre calugarii greci
de la manastirile inchinate din Tara Romaneasca! Pentru acest motiv, in
anul 1803 mitropolitul Dositei al Ungrovlahiei a fost obligat sa ceara
Domnitorului tarii ca toti calugarii greci sa fie inlocuiti cu
pamanteni, atat in functiile bisericesti, cat si in cele civile. La 23
septembrie 1808, Divanul Tarii inainteaza mitropolitului Ungrovlahiei un
pitac, prin care cerea ca manastirile inchinate sa nu mai trimita
embaticul oranduit la manastirile de la locurile sfinte, ci sa-l depuna
la Mitropolie pentru nevoile tarii. De altfel, Divanul tarii hotarase sa
nu se «mai trimita spre ajutor din veniturile acestor manastiri la cele
straine peste Dunare, scriind mitropolitului sa dea de stire egumenilor
respectivi sa aduca si ajutorul acesta tot la Mitropolie, de unde sa
primeasca dovada de primire, si Prea Sfintia Sa sa pastreze sumele
adunate pana cand i se vor cere...».
La 5 februarie 1809, Iosif, episcopul de Arges, a fost chemat la Iasi de
exarhul Gavriil Banulescu, care printr-un ucaz al tarului Alexandru I
(1801-1825) adresat sinodului rus din Petersburg la 27 martie 1808 -
fusese numit «exarh al Moldovei si Valahiei». Intr-adevar, in Catagrafia
bisericilor bucurestene - din anul 1810 - se preciza ca transferul unor
preoti se facea «cu pecetluit consistoric, din porunca Mitropolitului
si exarhului Gavriil...»79. La 23 martie, acelasi an (1809), episcopul
Iosif se intorcea la Bucuresti, «fiind numit Efor asupra tuturor
monastirilor din Valahia, straine si pamintene». La 28 februarie 1809
s-a citit in biserici ordinul exahrului Gavriil, care prevedea:
«calugarii de orice grad sa nu se, amestece in afacerile politice si
lumesti, nici arende de mosii sa tie, nici in casele laicilor sa nu fie
primiti sub nici un pretext, ci sa se duca in chinoviile unde-si au
metaniile lor si ca de acum inainte egumenii manastirilor in general sa
nu se imprumute mai mult fara iscalitura exarhului». Desigur, in anul
1810 - cand mitropolitul si exarhul Gavriil Banulescu a venit la
Bucuresti - s-a cerut din nou ierarhilor vremii «indreptarea
manastirilor tarii». Cu acelasi prilej, la 15 ianuarie 1810 «s-a cetit
in Divan ucazele pentru darea afara a lui Dosoftei al Ungrovlahiei de la
Mitropolie si in locul lui s-a numit fostul al Artei Ignatie».
Intr-adevar la 5 mai 1810 a fost inscaunat mitropolitul grec, filorus
Ignatie.
Printre masurile luate in timpul exarhatului lui Gavriil Banulescu au
fost deci si cele care priveau «indreptarea monastirilor tarii, pe care
egumenii greci (caci de cind au intrat in scaunul Mitropoliei grec
mitropolit, au lipsit si bietii egumeni romani care doria de monastirile
lor) le-a adus la mare darapanare...». In contextul acestei politici
generale initiate de mitropolitul Gavriil Banulescu trebuie deci sa
situam si demersurile pentru inlocuirea unor egumeni greci de la
manastirile Tarii Romanesti, cum a fost si cel de la manastirea Mihai
Voda, care a fost inlocuit, in anul 1811, cu proin episcopul Sofronie,
prieten al episcopului, roman Iosif al Argesului: si om de incredere, al
exarhului Gavriil Banulescu. Dar, asa dupa cum constatase si B. P.
Hasdeu, «...din cate se mai infranasera in vremea exarhului Gavriil»,
dupa inscaunarea mitropolitului Ignatie, «de fel grec», si indeosebi
dupa reinscaunarea fanariotilor pe Tronul Tarii Romanesti - in vara
anului 1812 - de catre otomani, egumenii greci «cu atat mai mult
incepusera a jefui si a darapana sfintele locasuri»: Si, intr-adevar, cu
urcarea lui Caragea Voda pe tronul Tarii Romanesti, hotararea Divanului
Tarii cazuse in desuetudine. Prin hrisovul, din 4 martie 1813, Garagea
Voda intarea prevederile Regulamentului din decembrie 1799 privind
manastirile inchinate. Acesta a fost deci contextul politic si
bisericesc care a facut ca episcopul Sofronie sa fie desemnat ca egumen
al Manastirii Mihai Voda la inceputul anului 1811, si, totodata, sa
paraseasca aceasta egumenie la sfarsitul anului 1812. Aceasta realitate,
invederata de documentele vremii, este deci adeverita si de contextul
epocii respective.
Ultimele sapaturi arheologice efectuate in jurul manastirii Mihai Voda
din Bucuresti vin sa confirme ca episcopul Sofronie Vraceanski nu si-a
dat obstescul sfarsit in aceasta lavra monahala. Evident, daca ar fi
fost inmormantat in biserica sau cimitirul acestei manastiri, nu ar fi
lipsit nici evidenta respectiva.
Un contemporan al vremii de atunci nota ca, in «1813, august intai s-au
spart Bucurestii de ciuma... Si-au fost ciuma mare, ..., si-au tinut
pana la martie, leat. 1814». Fara indoiala, boala care il tintuise la
pat si ciuma, care facuse atatea victime in Bucurestiul de atunci nu
i-ar mai fi ingaduit episcopului Sofronie sa se retraga la vreo
manastire. Obstescul sfarsit l-a gasit deci sub supravegherea familiei
sale, care l-a depus la cea mai apropiata biserica pentru slujba si
inmormantare. Dar, care este aceasta, biserica? Aceasta este o alta
intrebare care a ramas fara raspuns pana in prezent, asa cum fusese si
aceea privitoare la manastirea la care a fost egumen, si a carei enigma,
am dezlegat-o cu ajutorul marturiilor documentare descoperite,
coroborate si cu realitatile epocii de atunci.
2. Episcopul Sofronie Vraceanski a fost inmormantat in biserica de la hanul manastiresc «Serban Voda» din Bucuresti
Pana in prezent, istoricii si
cercetatorii bulgari, romani sau de alta nationalitate, care s-au
straduit sa identifice «Manastirea Serban Voda din Bucuresti», in care a
fost - potrivit informatiei din ziarul sarbesc «Serbsca Novina» din
Budapesta, (nr. 4 din 12 sept. 1838) - inmormantat episcopul Sofronie
Vraceanski (1739- 1813), s-au multumit doar cu vehicularea unor pareri
si presupuneri bazate pe unele traditii orale. Concluzia lor a fost ca
episcopul Sofronie a fost inmormantat la Manastirea Marcuta sau Biserica
Magureanului, si, mai recent, in Catedrala mitropolitana (Catedrala
patriarhala de astazi). Prin urmare, din cele 5 ctitorii bucurestene ale
lui Serban Voda Cantacuzino (1678-1688) - Manastirea Cotroceni,
Biserica Magureanu, Biserica Doamnei, Biserica Sfantul Ilie Gorgani si
un han manastiresc cunoscut sub numele de «Hanul Serban Voda», care a
avut in incinta sa si o biserica, metoc al manastirii Cotroceni -
istoricii si cercetatorii respectivi s-au gandit doar la o Singura
ctitorie, si anume, la Biserica Magureanu, intrucat aceasta a fost
cunoscuta si sub numele de «Serban Voda» pana in anul 1793. De altfel,
acest patronim a constituit de fapt singura ratiune pentru care
istoricii si cercetatorii respectivi s-au gandit la aceasta biserica,
apoi chiar si la catedrala Mitropoliei (azi a Patriarhiei) din
Bucuresti.
Cercetand documentele inedite de arhiva, ale celor 5 ctitorii ale lui
Serban Voda Cantacuzino, am avut bucuria sa descopar ca manastirea
Serban Voda nu este alta decat metohul manastiresc de la fostul han
Serban Voda din Bucuresti. Hanul Serban Voda - adevarata cetate cu vatra
comerciala inchisa intre ziduri de aparare - a fost construit de Serban
Voda Cantacuzino intre anii 1683-1686, in «mahalaua grecilor in Targul
de sus». Cladirile hanului - care s-au tot adaugat si reinnoit ulterior -
se situau intre actualele strazi Lipscani, Smardan si Doamnei, adica
terenul pe care se afla astazi Banca de Stat a Romaniei. In anul 1686,
hanul a fost inchinat - de ctitorul sau, Serban Voda - manastirii
Cotroceni, pe care acelasi domnitor al Tarii Romanesti o zidise «den in
temelia ei pana in sfarsit» in anul 1679. Din acel an 1686 - hanul
domnesc «Serban Voda» a devenit deci un han manastiresc. Intr-adevar,
documentele vremii fac referinta expresa la «metohul cu pravaliile din
Bucuresti, numit hanul lui Serban Voda», la «Manastirea Cotroceni, ...,
si metohul ei in orasul Bucuresti, numit Serban Voda», si la «Manastirea
Cotrocenilor, impreuna cu hanul Serban Voda», ale carui «venituri» erau
«daruite manastirii Cotrocenilor zidita de "acelasi ctitor..»
Ca urmare a acestei inchinari - anul 1686 - hanul va fi cunoscut si
mentionat - in vorbirea curenta si in documentele vremii -- si sub
denumirea de «metohul Serban Voda» sau «manastirea Serban Voda».
In Bucuresti, marile hanuri domnesti, boieresti sau manastiresti - au avut intotdeauna «une église dans leur cour».
Intr-adevar marturii istorice adeveresc ca, la sfarsitul secolului al
XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, toate marile hanuri
bucurestene aveau cate o biserica in incinta, lor, al carui nume, se
asocia sau identifica, cu al hanului respectiv, care - de obicei purta
numele ctitorului sau. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, multe
dintre aceste hanuri au disparut datorita, in mare parte, cutremurelor
de pamant din anii 1802, 1804, 1812, 1838 s.a. Dupa prabusirea sau
disparitia acestora, bisericile respective n-au mai fost denumite cu
apelativul de «Biserica hanului», ci doar; cu acela al ctitorului
hanului sau bisericii respective, ca de exemplu «Biserica Coltei»,
«Biserica Stavropoleos», «Biserica Radu Voda» etc.
Biserica de la hanul Serban Voda a fost construita in prima jumatate a
secolului al XVIII-lea de catre negustorii care locuiau in casele
metohului manastirii Cotroceni, aflate in complexul Hanului Serban Voda.
Dintr-o epistola a egumenului «Meletie Arhimandritul Cotroceanul» - din
6 noiembrie 1844 - aflam ca biserica «ce se afla in curtea hanului
Serban Voda, nu se afla cladita cu cheltuiala manastirii, ci cu a
negutatorilor dupa acea vreme. Asadar, egumenul manastirii Cotroceni
adeverea ca biserica respectiva, care se afla pe terenul manastirii,
fusese zidita de negustori. Ramane sigur si faptul ca biserica Serban
Voda - care avea si cimitir - era marcata in Planul orasului Bucuresti
din anul 1770.
Biserica de la hanul Serban Voda a fost dintru inceput cunoscuta sub
denumirea expresa de «Sfintita manastire», care se afla «in hanul Serban
Voda», sau in «hanul raposatului domn Serban Voda» care se gasea pe
locul manastirii. In anul 1777, de exemplu, Theodosie Liptcanul dadea
unui datornic de-al sau «o casa» aflata «in hanul lui Serban Voda pe
locul manastirii Cotrocenilor». In anul 1784 se facea insa referinta
expresa la manastirea aflata in hanul Serban Voda. In acest an 1784,
«robii lui Dumnezeu, Ioan si Neacsul», faceau danie la sfintita
manastire a marelui mucenic Gheorghe, in hanul Serban Voda. Fiind
proprietatea manastirii Cotroceni - atat locul, cat si hanul cu biserica
- era deci firesc ca biserica - cu hramul Sfantul Mucenic Gheorghe, din
incinta hanului Serban Voda - sa fie cunoscuta sub numele de «Sfintita
manastire» Serban Voda.
De altfel, acest apelativ de «manastire» - care i-a fost atribuit inca
de la tarnosire de catre calugarii manastirii Cotroceni, al carei metoh
era - nu trebuie sa ne surprinda, fiindca si alte biserici ale marilor
hanuri manastiresti din Bucuresti - care erau inchinate unor manastiri
din tara sau de la locurile sfinte - au fost cunoscute cu acest apelativ
de «manastire». De pilda, biserica «Hanul Greci» a fost cunoscuta si
sub numele de «manastirea Hanul Greci». De altfel, insesi hanurile
manastiresti din Bucuresti au fost toate cunoscute numai dupa numele
manastirilor respective, ca de pilda, «hanul manastirii Caldarusani»,
«hanul manastirii Cernica», «hanul manastirii Coltea», «hanul manastirii
Mihai Voda», «hanul manastirii Sfanta Ecaterina», «hanul manastirii
Stavropoleos» etc.
Documentele confirma ca hanurile care erau metoace la manastiri purtau
numele acestora. De exemplu, din textul unui document din anul 1793
aflam ca se randuise «preoti proiestosi» ca purtatori de grija la «hanul
Coltii, hanul lui Serban Voda, Magureanu, ...», adica: la bisericile
hanurilor respective. Pentru «hanul Serban Voda», acest apelativ, de
«Serban Voda», se datora atat faptului ca acesta fusese zidit de Serban
Voda Cantacuzino (1678-1688), cat si faptului ca era metoh al manastirii
Cotroceni, ctitoria aceluiasi Serban Voda.
La inceputul secolului al XIX-lea, in Bucuresti existau «thirty large
hanns» cu biserici in interiorul lor, la care slujeau calugarii care
traiau prin chiliile din incinta hanurilor respective. In anul 1806,
intre «manastirile cu hanuri» era trecut la loc de cinste si «Hanul
Serban Voda», in a carui «biserica» fusesera adapostite «calabalacuri
foarte multe...» din cauza atrocitatilor produse pe pamantul romanesc de
razboiul ruso-turc. Apelativul de «manastirea Serban Voda» pentru
biserica de la hanul cu acelasi nume era deci o realitate si pe vremea
episcopului Sofronie Vraceanski.
In anul 1816, Biserica Hanului Serban Voda era cunoscuta a fi metoh
manastiresc pana si de Divanul Tarii. Intre altele, in Anaforaua din 21
martie 1816, Divanul Tarii il informa pe Caragea Voda (1812-1818) ca la
«biserica» de la Hanul Serban Voda se faceau rugaciuni «...pentru
iertarea pacatelor ale raposatilor ctitori ce si-au varsat toate
ostenelile si averea lor la aceasta manastire pentru acest sfarsit,
...». Evident, daca s-ar fi referit numai la manastirea Cotroceni, ar fi
fost vorba doar de «ctitor», si, nu de «ctitori», adica de Serban Voda,
ctitorul hanului, si de negustorii care ctitorisera biserica hanului.
Prin urmare, «aceasta manastire» este una si aceeasi eu «sfintita
manastire» pomenita de documentul din 1784, adica manastirea Serban Voda
din cuprinsul hanului cu acelasi nume.
«Marea manastire» de la «hanul Serban Voda» a fost mentionata si in anul
1824. In acest an, agentul Prusiei la Bucuresti, L. Krenchely, scria ca
«in oras sunt impreuna cu Mitropolia, noua manastiri domnesti...», si
«alte noua manastiri mari cu hanuri si biserici: Coltea, Stavropoleos,
Serban Voda, Grecilor...». Una dintre aceste noua manastiri mari cu
hanuri si biserici a fost deci si «Manastirea Serban Voda din
Bucuresti», unde a fost inmormantat si Sofronie Vraceanski. Biserica din
Hanul Serban Voda a fost cunoscuta sub numele de «Manastirea Serban
Voda», si datorita faptului ca, in anul 1812, Eforia Manastirii
Cotroceni - condusa de Beizadea Iorgu Caragea - si-a stabilit sediul la
«Hanul Serban», unde isi aveau locuinta si «egumenii Manastirii
Cotroceni», care s-au ingrijit si de reparatiile si construirea anexelor
hanului respectiv. In anul 1816, in hanul Serban Voda a fost instalata -
din porunca lui Caragea Voda (1812-1818) - intreaga administratie a
manastirii Cotroceni, unde avea sa ramana pana la secularizarea averilor
manastiresti in anul 1863.
Din acest an, 1816, «Hanul Serban Voda» a fost indeobste cunoscut - in
vorbirea curenta si in documente - sub numele de «Hanul lui Serban Voda
al Manastirii Cotroceni». Intr-un document din 25 mai 1824 se facea
mentiune expresa despre «odaile sfintei manastiri Cotroceni» de la
metohul sau, care se afla in «Mahalaua Serban Voda», adica Hanul Serban
Voda. In alt document, din 26 mai 1826, se facea referinta expresa la
«Hanul lui Serban Voda al Manastirii», in care - in anul 1830 - se
redeschidea Scoala romaneasca de la Sfantul Sava.
Ultimele marturii documentare despre Hanul Serban Voda si Biserica sa
dateaza din anii 1838 si 1844. In anul 1838, arhitectul orasului raporta
«Sfatului orasenesc din Bucuresti» ca - in urma cutremurului din acel
an - «la Biserica Hanului Serban Voda se afla turnul in proasta stare,
si o parte din bolta care uneste amandoua partile turnului, s-au si
surpat. Aflandu-sa asemenea si cladirea bisericii crapata pa la multe
locuri..., s-au si inchis numita biserica...». Asadar, in anul 1838,
«Biserica Hanului Serban Voda» - cunoscuta in vorbirea curenta si sub
numele de manastirea Serban Voda - a fost grav avariata de cutremurul de
pamant din acel an. La 10 octombrie 1844, Cancelaria domneasca a primit
jalba adresata de enoriasii bisericii, prin care ei faceau cunoscut ca,
«de la anul 1838, ..., sfanta biserica din curtea hanului Serban Voda
se afla inchisa din pricina proastei stari in care au adus-o cutremurul
de atunci».
Interventiile si rugamintile staruitoare ale enoriasilor «catre cuviosul
egumen Cotroceanu (al Manastirii Cotroceni, n.n.) de a caruia ingrijire
atarna si aratata curte cu sfanta biserica...», de a face reparatiile
necesare «si a o aduce in stare ca sa (sa) slujeasca intr-nsa»,
ramasesera fara ecou, intrucat - pentru a tergiversa,- egumenul grec
invoca asa-zisa «voie a obstii manastirilor», adica a manastirilor de la
Athos, carora le fusese inchinata manastirea Cotroceni. In concluzie,
ei rugau pe Domnitorul Tarii, Gheorghe Bibescu (1842-1848), sa
binevoiasca a le «indestula rugaciunea», pentru a nu mai fi siliti «a
alerga pe la invecinatele sfinte biserici si a face pomenirile
parintilor si rudelor noastre ce sant ingropati la aceasta sfanta
biserica...». Din aceasta jalba trebuie sa retinem in primul rand faptul
ca in biserica din curtea hanului Serban Voda fusesera ingropati
parintii si rudele lor, carora le faceau pomenirile la sfanta Liturghie.
La fiecare Liturghie, calugarii pomeneau si pe ctitori, adica pe Serban
Voda si negustorii ctitori ai bisericii.
Fara indoiala, enoriasii acestei biserici si negustorii straini care
frecventau aceasta biserica - inclusiv cei bulgari - auzeau pomenindu-se
si numele lui Serban Voda, ctitorul Manastirii Cotroceni si al hanului
respectiv, in incinta caruia se afla biserica respectiva. Aceasta
realitate ne-o confirma si un document din 28 martie anul 1816, din care
aflam ca Divanul Tarii sfatuia pe Caragea Voda sa nu «vanda hanul de
aici din Bucuresti..., ca nu este cu cuviinta sa piarda manastirea un
acaret ca acesta, ca este pe numele raposatului ctitor si mai vartos cu
sfanta Biserica intr-insul, in care se fac sfinte rugaciuni pe toata
ziua pentru iertarea pacatelor ale raposatilor ctitori.»
Jalba enoriasilor bisericii din «Curtea Serban Voda» - adresata
domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848) - ne arata nu numai starea
deplorabila in care ajunsese biserica respectiva, ci si existenta unui
cimitir si-a unor morminte in biserica hanului Serban Voda. Aceasta
marturie peremptorie constituie deci inca un argument in plus ca
episcopul Sofronie Vraceanski a putut fi inmormantat in aceasta
biserica, care - inca din anul 1784 - era denumita «Sfintita manastire a
marelui mucenic Gheorghe, in hanul Serban Voda». Nu este exclus ca in
cimitirul acestei biserici manastiresti sa se fi aflat si osemintele
unor negustori bulgari refugiati in Bucuresti de prigoana otomanilor sau
aflati doar in trecere pentru activitati negustoresti, care poposeau si
la acest han. In aceeasi masura este probabil ca si fiul episcopului
Sofronie Vraceanski - care facea negot cu vite in Tara Romaneasca - sa
fi tras la hanul Serban Voda sau sa fi facut vreo danie la biserica
respectiva.
Prin rezolutie domneasca, jalba enoriasilor Bisericii Serban Voda a fost
inaintata - spre cercetare si referire - Sefului «Departamentului
credintei», care a cerut egumenului Manastirii Cotroceni «a-i da in
cunostinta de este adevarat raspunsul ce arata jaluitorii...»,
«enoriasii bisericii din curtea hanului lui Serban Voda», privind
«darapanarea acei biserici».
Din Raportul «Logofatului bisericesc» - inaintat Domnitorului Tarii in
aceeasi zi, 10 octombrie 1844 - aflam nu numai de atitudinea indolenta
si rauvoitoare a staretului grec de la Manastirea Cotroceni, «de a
caruia ingrijire atarna si aratata curte cu sfanta biserica», ci si de
faptul ca biserica respectiva era cunoscuta pur si simplu sub numele de
«Biserica Serban Voda» sau «Biserica din Curtea Serban Voda». Prin
urmare, biserica respectiva era deja cunoscuta numai dupa numele
ctitorului hanului «Serban Voda». Titulatura bisericii respective nu mai
era deci asociata «hanului».
Din textul raportului mentionat retinem insa si faptul ca logofatul
bisericesc era si el enorias al Bisericii Serban Voda, fiind deci si el
silit «...a alerga pe la invecinatele sfinte biserici si a face aiurea
pomenirile parintilor si rudelor.... Cercetand documentele epocii
respective, am descoperit si alta realitate incontestabila, si anume
aceea ca in vecinatatea hanului Serban Voda aveau case si boierii
Vacaresti, care - si in perioada anilor 1802-1813, cand episcopul
Sofronie Vraceanski a trait si activat in patria sa adoptiva, Tara
Romaneasca - detinusera cele mai inalte dregatorii ale Tarii Romanesti.
Prezenta Vacarestilor in jurul Bisericii Serban Voda, si implicarea lor
directa si in jalba din anul 1844, poate constitui o alta marturie
peremptorie ca episcopul Sofronie Vraceanski - care fusese atat de mult
ajutat de Vacaresti135, inca de pe cand era egumen la Arbanasi - a fost
inmormantat la aceasta biserica, unde insisi boierii Vacaresti isi
pomeneau parintii si rudele.
Din unele Planuri ale orasului Bucuresti - intocmite in anul 1849 -
aflam ca biserica Serban Voda era deja dezafectata. In Planul
inginerului Schweder, din anul 1849, cu zona arsa a Bucurestilor, este
redat si planul hanului Serban Voda in infatisarea sa de atunci, cu un
paraclis triconic in mijlocul sau. In planul intocmit, la scara, tras in
tus si lavat in tente colorate, de arhitectul Villaeross - datat 3
martie 1849 -- cu ulitele Serban Voda, Nemteasca si Lipscani, privind
insemnarea alinierilor hotarate in urma focului intamplat la 23 martie
1847 - sunt prezentate si pozitiile hanurilor Serban Voda si Filipescu.
In Curtea interioara a hanului Serban Voda (marcata diferentiat) - de
forma dreptunghiulara - este insemnata si pozitia Paraclisului acestui
han, despre care putem preciza urmatoarele:
a) Paraclisul respectiv pare a fi fost o biserica de dimensiuni reduse,
reprezentand un edificiu de forma circulara, din care se detaseaza axial
absida altarului si simetric ei porticul intrarii, alcatuit din 4
coloane.
b) Din schita respectiva putem deduce ca paraclisul a fost incoronat de o
cupola cu turla. Aceasta realitate este adeverita si de raportul
intocmit la 16 februarie 1838 de arhitectul orasului Bucuresti, Faiser,
care mentiona ca «la Biserica hanului Serban Voda se afla turnul in
proasta stare, si o parte din bolta care uneste amandoua partile
turnului, s-au si surpat».
c) Paraclisul respectiv nu se situa chiar in centrul Curtii hanului, ci
ocupa o pozitie usor deplasata lateral, dupa un ax care nu este paralel
cu cel al curtii hanului Serban Voda. Acest fapt ne face sa credem ca nu
paraclisul a fost facut pentru han, ci hanul a inglobat in Curtea sa un
edificiu anterior. Aceasta realitate ne indreptateste sa afirmam ca
negustorii respectivi -- care erau chiriasii Hanului Serban Voda - au
zidit Biserica pe temeliile unui paraclis manastiresc mai vechi, care nu
este exclus sa fi fost ridicat chiar de Serban Voda, care isi avusese
casele si mosiile in perimetrul respectiv.
d) Intrarea in han - spre biserica - se facea din strada Nemteasca (Germana si apoi Smardan).
e) Din investigatiile facute rezulta ca schita de fata este singurul
document care ne atesta existenta acestui Paraclis in forma deschisa.
Pe la mijlocul secolului trecut, biserica in care a fost inmormantat
episcopul Sofronie Vraceanschi - manastirea Serban Voda din Bucuresti -
fusese deci daramata de calugarii greci, intrucat, in starea in care se
afla dupa avariile suferite, la cutremurul din anul 1838, «nu le era de
nici un folos, ba chiar le incurca locul. In anul 1882, avea sa fie
daramat si hanul, pentru a se construi actualul palat al Bancii de Stat a
Romaniei.
Paraclisul mai este marcat atat in cele doua Planuri ale Hanului Serban
Voda din anul 1876 cat si in cel din anul 1881. Conform Planului din
anul 1881 Curtea Hanului avea 7.510 m2.
In Schita de situatie a Hanului Serban Voda intocmita de desenatorul
Administratiei Domeniilor Statului - la 3 octombrie 1881 - ni se
prezinta, in interiorul hanului, doar o fosta cladire cu o lungime de
23.35 cm. Cu certitudine, aceasta cladire reprezenta biserica daramata
prin anii 1845-1848.
In anul 1885, pe locul Hanului Serban Voda - in curtea caruia s-a aflat
si «Manastirea Serban Voda» - s-a inaltat cladirea Bancii de Stat.
«Urmele altei lumi - scria Nicolae Iorga - se desfiintara cu un suspin
de neinteligenta usurare, pe care o scuza numai nevoile epocii
contemporane». Bucurestenii au pastrat insa vie imaginea pitorescului
han pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. «Hanul Serban Voda» era insa
indicat si in «Planul perspectiva al orasului Bucuresti», «compus si
lucrat in anul 1911, de Petre Ambrosiu» - pe baza unor Schite folosite
de maiorul D. Papazoglu in anul 1871 - cu un detaliu din zona centrala a
orasului. Memoria pamantului romanesc ramanea deci proverbiala!
O alta marturie peremptorie ca articolul din ziarul sarbesc «Serbsca
Novina» din Budapesta (nr. 4 din 12 sept. 1838) se referea la Biserica
Hanului manastiresc Serban Voda o constituie si pozitia sa geografica.
Articolul respectiv preciza ca episcopul Sofronie Vraceanski «sta
inmormantat la manastirea Serban Voda din Bucuresti». Or, atat
manastirea Cotroceni - ctitorita de Serban Voda - cat si manastirea
Marcuta se aflau in afara hotarelor orasului. Asadar, spre deosebire de
manastirea Cotroceni si manastirea Marcuta - care se aflau in afara
hotarelor Bucurestilor de atunci - Hanul manastiresc Serban Voda, cu
biserica sa, se aflau in hotarele bine stabilite ale Capitalei Tarii
Romanesti din vremurile respective. In planurile Bucurestilor de la
sfarsitul secolului al XVIII-lea - singurele documente cartografice care
ne infatiseaza hotarele Bucurestilor la finele acestui veac - hotarele
Hanului Serban Voda se intindeau «intre Str. Lipscani si Str. Smardan pe
locul actualmente ocupat de edificiul Bancii Nationale a Romaniei, insa
se intindea spre sud peste stradela din spatele Bancii». Planurile
Bucurestilor din a doua jumatate a secolului al XIX-lea ne precizeaza si
faptul ca Hanul Serban Voda avea 105 m lungime si 70 m latime. In
perimetrul acestei Curti a Hanului Serban Voda s-a aflat deci si
«Manastirea Serban Voda din Bucuresti», mentionata si de respectivul
ziar sarbesc, in care a fost inmormantat si episcopul Sofronie
Vraceanski (? 1813).
|
