Cuviosul Isaia a trait in pustiul Egiptului, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, si a fost contemporan cu Sfantul Cuvios Macarie Egipteanul. Mare nevoitor si parinte mistic, Cuviosul Isaia se inscrie cu dreptate in ceata sfanta a Parintilor niptici.
Luand calea manastirii, cuviosul Isaia s-a retras intr-un schit cu viata de obste, fiind ascultator sub duhovnicul locului. Dupa o vreme, lucrand deja toata fapta cea buna a vietii de obste, cuviosul ia calea pustiei, in dorinta sa de a dobandi si cunostinta tainelor vietii pustnicesti. Ani de zile, nevoitorul Isaia se va ascunde complet de oameni, petrecand in neincetata rugaiune si osteneala.
La un moment dat, el a fost aflat de un monah care avea suparare din partea vesmintelor sale. Pentru aceasta, cuviosul Isaia isi va rupe in doua haina sa, o parte dand-o aceluia, iar o parte oprind-o pentru sine. Odata cu aceasta fapta, vestea despre inaltimea vietuirii sale a inceput a se imprastia printre ostenitorii pustiului.
Se spune ca Avva Isaia dobandise de la Dumnezeu mai multe daruri duhovnicesti, printre care: darul cunostintei, darul prorociei si darul deosebirii duhurilor. Din pricina laudelor celorlalti insa, pe care le socotea a fi adevarate "lovituri ale dracilor indreptate impotriva urechilor celor ce le primesc", nevoitorul Isaia va pleca in Palestina.
In jurul anului 440, dupa un timp petrecut in sfanta cetate Ierusalim, cuviosul se va indrepta spre pustiul Gaza, unde se va salaslui in apropierea cetatii Elevtheropolis. Chiar si aici, precum lumina nu poate sta ascunsa sub obroc, cuviosul nu a putut petrece in singuratate, nenumarati pustnici cautandu-l pentru sfat si binecuvantare.
Desi era lipsit de invatatura cea din afara, fiind fara de cunostinta vreunuia dintre filosofii mai vechi sau mai noi, un ucenic de-al sau, anume Aeneas din Gaza, al carui tratat impotriva preexistentei sufletului si de spre nemurirea sa a ajuns pana la noi, a marturisit: "Adesea, cand sovai asupra unor parti din vorbele lui Platon sau Aristotel sau Plotin si nu aflu raspunsuri la ele, nici la cei ce invata si talcuiesc cuvintele lor, il intreb pe dansul si cugetul acelora mi-l arata limpede si vadit si ce au voit a zice si, iarasi, in ce chip sa se infrunte o astfel de greseala si sa se intareasca adevarul invataturii crestine."
Din pricina multimii celor care veneau la dansul, uneori si din simpla curiozitate, cuviosul Isaia va fugi iarasi de lume, de asta data zidindu-si o chilie in care se va si zavara pe sine. Singurul cu care mai schimba un cuvant era ucenicul sau, cuviosul Petru, dar si cu acesta, numai dupa ceasul al noualea din zi.
Avva Isaia a trecut la cele vesnice intr-o zi de duminica, in ziua a unsprezecea a lunii Av, in anul 488. Cele treizeci de cuvinte cstre monahi, care s-au pastrat pana astazi, sunt izvorate dintr-o adanca traire duhovniceasca si reprezinta adevarata traditie a Parintilor pustiei. Cele "27 de capete despre paza mintii", pe care le avem in volumul I al Filocaliei reprezinta un mic extras din cartea numita "Asketicon".
Se crede ca Avva Isaia s-a impotrivit Sinodului din Calcedon, iscalind "Enoticon"-ul imparatului Zenon, in anul 482. Chiar si asa, potrivit teologului rus George Florovski, el nu a fost monofizit propriu-zis, intrucat in scrierile sale nu exista nimic monofizit.
Cuvantarile sale, adresate unor monahi tineri, trateaza despre virtutile principale ale vietii ascetice, avand o caldura si o densitate care arata ca izvorasc dintr-o experienta personala si vie a harului duhmnezeiesc. Cuviosul Isaia, asemenea tuturor parintilor niptici, ne vorbeste in amanunt despre firea patimilor sufletesti, care pornesc din manie si pofta, despre lucrarea felurita a diavolilor, despre felurile luptelor duhovnicesti si despre felurile lucrarii harului.
"Cerceteaza-te, frate, in fiecare zi, ca sa-ti cunosti inima si sa vezi ce patimi se afla in ea inaintea lui Dumnezeu; si leapada-le din inima ta, ca sa nu vie osanda rea asupra ta. Fii deci cu luare-aminte la inima ta, frate, si ia seama la vrajmasii tai, caci sunt vicleni in rautatea lor. Incredinteaza-te in inima ta de cuvantul acesta: "Nu poate face cele bune omul care savarseşte cele rele." De aceea ne-a invatat Mantuitorul sa priveghem, zicand: "Stramta este poarta si ingusta calea ce duce la viata, si putini sunt cei ce o afla pe ea" (Matei 7, 13–14). Fii deci cu luare-aminte la tine, ca nu cumva ceva din cele ale pierzarii sa te desfaca de Dumnezeul dragostei. Stapaneste-ti inima ta si nu fi nepasator, zicand: "Cum o voi pazi, om pacatos fiind?" Caci, cand va parasi omul pacatele sale si se va intoarce la Dumnezeu, pocainta sa il va naste a doua oara si-l va face cu totul nou."
