Se stie foarte putin despre copilaria celui ce va deveni staretul Ioan de la Valaam, Ivan Alekseevici Alekseev. S-a nascut la 26 februarie 1873, in provincia Tver, in Rusia. Vechi iobagi eliberati, parintii lui sunt tarani. Fiind credinciosi, fac impreuna cu copiii lor (trei baieti si o fata) numeroase pelerinaje la marile lacasuri spirituale, cum ar fi Manastirea Sfantul Iosif de la Volokolamsk.
Foarte curand, micul Ivan este atras de religie. Citeste cu pasiune opuscule despre Vietile Sfintilor, cumparate cu cateva copeici. Incepand de la 13 ani pleaca in pelerinaje cu un prieten, mai ales in pustnicia marelui ascet, Sfantul Nil Sorsky (1433-1508). Dar, cum necesitatile economice obliga, Ivan este fortat sa-si paraseasca satul natal pentru a se alatura fratelui sau mai mare, care-si deschisese o carciuma la Sankt-Petersburg.
"Barman", si-a facut timp de trei ani ucenicia de viitor mangaietor de suflete. De dimineata pana seara, omenirea isi desfasoara in fata ochilor lui spectacolul tragic si lipsit de menajamente al maretiilor si mizeriilor ei, al bucuriilor si suferintelor ei. Prin intalnirea zilnica cu oameni simpli, betivi sau talhari de tot felul, Ivan invata sa rabde, sa compatimeasca si sa nu judece pe celalalt.
Cuviosul Ioan de la ValaamCaracterul profund existential si comun al invataturii sale isi trage cu siguranta de aici radacinile. Insa aceasta viata lumeasca nu-l atrage. Ivan isi doreste altceva. Dumnezeu il cheama dinlauntrul fiintei sale. Se hotaraste sa devina calugar. La 16 ani intra la renumita Manastire Valaam. Foarte repede este trimis la Schitul Sfantul Gherman, eficient in agricultura si in cresterea animalelor.
Patru ani mai tarziu este chemat sa-si satisfaca serviciul militar: 48 de luni intr-un batalion de carabinieri! Dupa eliberare, Ivan se intoarce in satul natal. Insa el stie unde ii este locul, adevarata sa patrie. Asa cum va scrie mai tarziu: "Ideea de a ramane in lume nu mi-a trecut niciodata prin minte."
La 28 mai 1901, Ivan se intoarce definitiv la Manastirea Valaam. Culme a nenorocului, este trimis intr-o dependinta urbana a manastirii, in portul Sankt-Petersburg. O ascultare care, dupa cum va spune, i-a facut mai mult rau decat bine. Caci grupul mic de calugari instalat in capitala este insarcinat indeosebi cu gestiunea treburilor intre oras si manastire. Ivan isi petrece zilele strabatand orasul. Peste tot nu vede decat mandrie, agitatie, goana dupa bani, patimi exacerbate. Nefericit, pricepe sensul profund al vanitatii si al caracterului efemer al lucrurilor lumii acesteia. Este tuns calugar in 1910 si primeste numele de Iachint.
Dupa mai multe cereri, Iachint primeste ingaduinta sa se intoarca la Manastirea Valaam. Insarcinarile si ascultarile se succed. In 1915 este trimis la Schitul Sfantul Ioan Botezatorul. O mare binecuvantare, tainic nadajduita. Fiindca locul acesta, o insula stancoasa, este o veritabila scoala de stareti, de parinti inaintati in viata duhovniceasca. Programul zilnic este auster dupa puterile fiecaruia, posturile deosebit de aspre: niciodata lapte, branza, oua sau peste si foarte rar ulei. Femeilor, bineinteles, le este interzis accesul.
Dar Iachint nu are ragazul sa se aseze. Dupa sase ani de viata aproape pustniceasca, este chemat de ierarhia Bisericii sa ia conducerea Manastirii Sfantul Trifon de la Petsam, infiintata in secolul al XVI-lea in nordul indepartat al Rusiei. O "onoare" care il apasa si care, mai ales, il uimeste mult. De ce el, un simplu calugar, a fost ales, in vreme ce comunitatea de la Manastirea Valaam, consolidata de cei 500 de membri, are nu mai putin de 75 de ieromonahi si 35 de diaconi? Dar nu are de ales. Trebuie sa se supuna. Timid din fire, se simte foarte linistit. Evenimentele se precipita. In cincisprezece zile este pe rand hirotonit diacon, preot si, in sfarsit, pe data de 19 octombrie 1921, egumen. Are doua saptamani pentru a invata sa oficieze Sfanta Liturghie si pentru a se pregati de lunga sa calatorie spre Oceanul Arctic.
Contrar obiceiurilor, parintele Iachint renunta sa-si compuna dinainte o predica cu ocazia intronizarii sale. Cu atat mai rau pentru zelosii protocolului, ai pompei si ai retoricii ecleziastice! Decide, pur si simplu, "sa-si lase inima sa vorbeasca''. El cere cu umilinta fratilor noi sa-l ajute, sa-i ierte greselile si stangaciile pe care le-ar putea comite in exercitarea functiunilor. "Esentialul, spune el, este sa ne straduim ca pacea si intelegerea sa domneasca intre noi."
Centru cultural infloritor si bastion prosper al credintei ortodoxe in nord la inceputul acestui secol, Manastirea Sfantul Trifon, pe care o mosteneste parintele Iachint este in plina decadenta. Primul razboi mondial a lipsit-o de viata, cucerirea independentei finlandeze (1919-1920), separand-o de Rusia, i-a distrus fortele vitale, esentiale pentru innoirea ei. In douazeci de ani, comunitatea a scazut de la 200 la 20 de membri. Mai grav insa, nivelul spiritual al calugarilor, care merg rar la biserica si nu-i citesc pe Sfintii Parinti, este foarte scazut. Parintele Iachint va face tot posibilul pentru a-l redresa. Insa el nu are decat o dorinta: sa se intoarca cat mai curand la Manastirea Valaam. Cu inima plina de nostalgie, el va trebui totusi sa ramana vreo zece ani in nord.
In primavara anului 1932, parintele Iachint este, in sfarsit, eliberat din functiile sale. Poate reveni la Manastirea Valaam. La intoarcerea sa, primeste schima mare si numele de Ioan, echivalentul rusescului Ivan, prenumele sau de botez. Se stabileste la Schitul Sfantul Ioan Botezatorul si devine pustnic. Iubeste aceasta viata simpla, solitara, ritmata de post si de lungi privegheri, inchinata rugaciunii neintrerupte pentru mantuirea sufletului sau si a lumii intregi. Insa, cu anii, viata pe insula devine din ce in ce mai dificila. Numarul schimnicilor scade vazand cu ochii. Incepand cu sfarsitul anilor 30, parintele Ioan trebuie sa revina la manastirea principala, pentru a-si petrece iarna.
El are drept sarcina sa-l asiste pe duhovnicul manastirii si sa slujeasca. In 1938, devine parintele duhovnicesc al comunitatii, dar si al numerosilor vizitatori si prieteni ai manastirii. Renumita in intreaga lume, situata pe teritoriul controlat de Finlanda dupa cucerirea independentei (1919-1920), Manastirea Valaam era atunci un loc important de pelerinaj, mai ales pentru emigrantii rusi si pentru finlandezi.
Dar roata istoriei se intoarce inca o data si totul se schimba in iarna lui 1938. Reluand ofensiva, U.R.S.S.-ul invadeaza o parte a Finlandei. In ciuda unei rezistente eroice, finlandezii cedeaza Carelia - bastion al Ortodoxiei, unde se gaseste Manastirea Valaam - si o parte din Laponia. Calugarii de la Valaam sunt constransi la exil. Parasesc malurile lacului Ladoga pentru a ajunge in centrul Finlandei, regiunea Heinavesi.
Gasind o icoana a Sfantului Serghie si a Sfantului Gherasim - fondatorii Valaamului - intr-o ferma de vanzare, ei vad un semn al Providentei si se instaleaza aici. Insula de pace si singuratate, pierduta intr-o regiune de paduri si lacuri greu accesibila, se naste Manastirea Noul Valaam. Daca peisajul este superb, conditiile de existenta sunt foarte aspre. Locurile de cazare nu ajung sa gazduiasca cei 150 de membri ai comunitatii. La Vechiul Valaam, fiecare calugar avea chilia lui. Aici, sunt uneori cinci in aceeasi camera si unii dorm pe podea.
In fapt, este mai putin o renastere decat o decadenta pe care manastirea o traieste. Comunitatea imbatraneste primejdios si novicii, foarte rari, nu sunt indeajuns pentru a reinnoi fortele. La inceputul anilor '40, din 127 de calugari 71 au intre 70 si 84 de ani, 49 intre 60 si 70 si doar 7 mai putin de 60 de ani! Pentru parintele Ioan, nu mai incape indoiala: profetia episcopului Ignatie Briancianinov despre calugarii timpurilor din urma este pe cale de a se implini.
In octombrie 1947, egumenul de la Manastirea Valaam moare si parintele Ioan este chemat sa-i urmeze. O cruce pe care nu si-o doreste, dar pe care este gata sa o poarte din ascultare, cu ajutorul fratilor si al rugaciunilor lor. Din fericire pentru el, invocand motive canonice, episcopul de Kuopio respinge alegerea facuta de manastire. Spre usurarea parintelui Ioan, un alt calugar este ales.
Inca de pe atunci, staretul isi va imparti timpul intre munca campului si in padure, celebrarea slujbelor, spovedanii si bogata sa corespondenta cu fiii sai duhovnicesti. Atat cat va fi in putere si pana la sfarsitul vietii, el va scrie scrisori si felicitari de Craciun si de Pasti. Adesea, dupa cum povesteste Arhimandritul Pantelimon, el mai trimitea si paini sfintite, medicamente facute la manastire, obiecte personale, cum ar fi ceasul sau de buzunar.
Ne-ar putea mira faptul ca parintele Ioan vorbeste asa de des de hrana in scrisorile sale. Aceasta din cauza ca la Valaam conditiile de viata erau mai mult decat rudimentare. Aproape inumane. Dupa razboi, foametea pusese stapanire pe tara. Batrani, la capatul puterilor, multi calugari incetau sa se mai lupte. Neglijate, spatiile in comun deveneau de nesuportat. Infirmeria era prada gunoaielor si mirosurilor pestilentiale, bucataria si trapeza erau invadate de gandaci asa de numerosi, incat erau gasiti si in supa. Uneori, prin milostenia unei pensiuni sau a unor donatori externi, calugarii, intocmai ca si parintele Ioan, preferau sa manance in chilia lor.
Viata nu era aspra doar la nivelul material. Era si la cel comunitar. Asa ca manastirea, cu trecerea anilor, semana tot mai mult cu un ospiciu. Ne putem imagina viata staretului Ioan in mijlocul acestor batrani dintre care unii isi pierdeau memoria, surzeau, intelegeau totul pe dos, ii furau bastonul si lucrurile, barfeau egumenul, acuzandu-l ca psalmodiaza ca un docher, scuipau in fata pe femeia ce spala rufele, fugeau, treceau clandestin granita ruseasca in speranta de a ajunge la Vechiul Valaam si ajungeau in inchisoare.
Toate acestea, fara a numara si certurile interne dintre calugarii nostalgiei ai Vechiului Valaam si pragmaticii dornici de a-si termina zilele in Noul Valaam, disputele intre partizanii calendarului iulian folosit de Patriarhia din Moscova, si adeptii calendarului gregorian adoptat de Biserica finlandeza - luptele interne erau prilejuite si de probleme de jurisdictie si conflictele intre Biserica Finlandei - subordonata Patriarhiei de la Constantinopol din 1923 si preocupata de independenta ei - si Patriarhia de la Moscova, dornica de a lua iarasi la sanul sau vechea sa dioceza si de a se reuni, fara autorizatia episcopatului finlandez, cu Manastirea Valaam. Intre cele doua biserici nu va exista comuniune pana in 1957.
Intelegem de ce, in aceste conditii, staretul Ioan se plange de mai multe ori ca nu are pe nimeni la manastire cu care sa vorbeasca despre viata duhovniceasca. Dar, in ciuda tuturor conditiilor, el va pastra intotdeauna o atitudine foarte inteleapta si echilibrata, multumindu-se sa repete: "In general, orice se poate intampla in viata."
Duhovnic oficial al manastirii, recunoscut ca fiind un adevarat staret, Parintele Ioan de la Valaam va ramane pana la capat fidel exigentelor vietii de obste. In loc sa se retraga in chilia sa, el se straduieste din ascultare sa asiste la slujbe, sa lucreze cu ceilalti. Insa anii trec si simte cum flacara vietii sale se stinge putin cate putin. Moartea calugarilor batrani sporeste in jurul lui si-si petrece din ce in ce mai mult timp in cimitir, in 1956, intorcandu-se de la o inmormantare, noteaza intr-unui din carnetele sale: "In curand, foarte curand, trupul meu pamantesc se va odihni intr-unul din aceste cosciuge, va cobora intr-o groapa rece si va fi acoperit de nisip. Se va face o movilita pe varful mormantului si se va infige in ea o cruce. Poate vreun suflet milostiv imi va scrie numele pe o placa. Inalti Parinti care ramaneti in aceasta viata, va rog, cand veti veni la mormantul meu, rugati-va pentru sufletul meu cel pacatos!"
In scrisorile si in carnetele sale, aluziile la propria sa moarte vor deveni din ce in ce mai frecvente. Sentimentele exprimate sunt multiple, schimbatoare. Dorinta de a trai: "M-am privit in oglinda. (...) Ochii si obrajii imi sunt zbarciti. Dar, lucru minunat, mintea imi este inca puternica si viguroasa" (24 ianuarie 1957). Luciditatea: "Cu toate ca ma simt foarte bine in trupul meu (...), a venit timpul sa merg catre cealalta viata, cea vesnica si fara de sfarsit" (13 aprilie 1957). Spaima sfanta: , Cand ma gandesc la viata vesnica, sufletul imi este cuprins de spaima. Este o mare taina. (...) In general, este usor sa privesti pe cineva murind, dar cand vine vremea sa mori tu insuti, cat de greu este sa suporti vederea infricosatoare a vesniciei! Este absolut inspaimantator, pentru ca noi nu stim nimic din ceea ce este dincolo" (17 noiembrie 1957 si 12 ianuarie 1958). In sfarsit, acceptarea: "Chiar daca incercam sa ne economisim fortele, nu vom putea scapa legii mortii. (...) Oamenii se deosebesc prin maniera de a muri. Pentru unii este greu, pentru altii usor; aceasta depinde de ce da Dumnezeu fiecaruia dintre noi" (5februarie 1958).
In zorii zilei de 6 iunie 1958, novicele Andrei, comisionarul manastirii, il gaseste pe Parintele Ioan, sezand pe pat, incovoiat. Isi daduse sufletul Domnului. Unul dintre apropiatii sai va scrie: "Inmormantarea lui a fost linistita, simpla, modesta - asa cum ii placeau lui lucrurile sa fie, si asa cum a fost el insusi toata viata."
