|
Simeon al Tesalonicului zice că „preotul se îmbracă
cu cinci veşminte, fiind şi el desăvârşit ca şi unul care are dar lucrător de
sfinţire, căci cinci sunt simţurile desăvârşite ale trupului şi cinci sunt
puterile sufletului, pe care şi preotul le sfinţeşte, botezând şi sfinţind pe
om”.
Dintre veşmintele preoţeşti, stiharul şi mânecuţele sunt comune cu cele
ale treptei diaconiei, specifice slujirii preoţeşti fiind doar epitrahilul,
brâul şi felonul.
a.
Epitrahilul.
Picturile bisericeşti din secolele XII – XVII înfăţişează
chpuri de preoţi purtând epitrahilul ca un orar pus pentru umeri şi cu capetele
aduse pe piept.
Fără epitrahil, preotul nu poate săvârşi nici o rânduială
liturgică.
Epitrahilul simbolizează puterea harului dumnezeiesc, care
se pogoară asupra preotului şi prin care el slujeşte cele sfinte, şi totodată
jugul cel bun al slujirii lui Hristos, luat de bunăvoie de către preot şi
episcop, la chemarea Mântuitorului.
Franjurii cu care se termină capătul inferior al
eiptrahilului trebuie puşi în relaţie cu sufletele credincioşilor, pentru care
preotul dă seama înaintea lui Dumnezeu.
b.
Brâul.
Brâul era întrebuinţat la toate popoarele vechi, îndeosebi
la orientali, care purtau în general veşminte lungi şi largi. Îl găsim şi
printre veşmintele purtate de preoţi şi arhierei în Vechiul Testament.
Un biograf apusean al Sfântului Grigore cel Mare spune că
cei evlavioşi cinsteau, ca pe nişte relicve venerabile, brâul acestui Sfânt
Părinte.
La romano-catolici brâul este purtat şi de diaconi, în vreme ce în Biserica Ortodoxă el a rămas rezervat numai preoţilor şi
arhiereilor.
Patriarhul Gherman al Constantinopolului, spune că brâul
însemnează măreţia cu care Hristos, împărăţind, S-a încins cu o putere
deosebită a Dumnezeirii. „El închipuieşte puterea ce s-a dat arhiereului de la
Dumnezeu pe mijlocul său” şi totodată datoria slujirii, cu care cel ce slujeşte
se încinge; brâul aminteşte (ştergarul) cu care s-a încins Mântuitorul în seara
Cinei, când a spălat picioarele unecincilor, arătând smerenia Lui.
c.
Felonul.
Nu avem date suficient de precise cu privire la folosirea
felonului ca veşmânt liturgic înainte de secolul al VIII-lea. După mărturia
arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului, felonul episcopilor era împodobit doar
cu o cruce, pe când al mitropoliţilor şi patriarhilor se deosebea prin aceea că
era împodobit cu multe cruci, primind denumirea de polistavrion.
Culoarea felonului a fost la început, ca şi toate veşmintele
liturgice, cea albă.
După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, felonul
reprezintă purpura stacojie cu care a fost îmtrăcat Hristos la patimi, în semn
de batjocură, precum şi haina lungă a Botezului, purtată odinioară de neofiţi.
- Semnificaţia mistico-simbolică a veşmintelor preoteşti
Părintele Alexandre
Schmemann, în primul capitol al lucrării sa Euharistia-Taina Împărăţiei
(p. 31) explică în chip mistico-simbolic întreaga semnificaţie a
veşmintelor preoţeşti, zicând că „haina albă, stiharul este înainte de
toate haina albă a Botezului primită de către fiecare din noi la Botez. Această
haină a tuturor celor botezaţi este haina Bisericii înseşi, pe care,
îmbrăcând-o preotul, descoperă unitatea adunării şi ne uneşte pe noi toţi în
sine. Epitrahilul este chipul luării de către Mântuitorul a naturii
noastre, pentru a o mântui şi a o îndumnezei, este semnul că această preoţie
este a lui Hristos Însuşi. De asemenea şi mânecuţele: mâinile cu care
preotul binecuvintează şi lucrează cele sfinte, nu mai sunt mâinile lui, ci
mâna lui Hristos. Brâul este totdeauna semnul ascultării, pentru a fi
gata de a sluji. Preotul nu înalţă şi nu se aşază „pe cele înalte” de la sine,
el este trimis la această slujire, el „nu este mai mare decât Domnul său”, pe
Care trebuie să-L urmeze şi prin harul Căruia slujeşte. În sfârşit felonul este
slava Bisericii ca o creaţie nouă, este bucurie, adevărul şi frumuseţea vieţii
noi, chipul Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Împăratului Care „S-a împărăţit şi în
podoabă S-a îmbrăcat…”pentru vecie”.
| 
