|
a.
Sacosul.
Originea acestui veşmânt este controversată. Apusenii, de
exemplu, caută originea sacosului în dalmatica consulilor romani, purtată
prin sec. II, la Roma, atât de către bărbaţi cât şi de femei. Răsăritenii
socotesc că sacosul este la origine vechea tunică a bazileilor bizantini, pe
care ei o îmbrăcau numai la anumite solemnităţi publice şi pe care ei au
dăruit-o în semn de cinstire mai întâi patriarhilor din Constantinopol, iar mai
târziu şi unor arhiepiscopi mai cu vază.
Primele mărturii sigure despre întrebuinţarea liturgică a
sacosului provin abia din secolul al XII-lea. La început, numai patriarhul de
la Constantinopol avea dreptul să poarte sacos şi el îl purta, ca semn de mare
cinste, doar la cele trei mari praznice împărăteşti: Naşterea Domnului, Paştile
şi Rusaliile. Dar din sec. al XV-lea înainte (probabil după 1453) şi
mitropoliţii au obţinut dreptul de a purta sacos, iar de prin sec. al XVII-lea
sacosul devine un veşmânt comun tuturor arhiereilor.
Fiind la arhierei semnul căinţei şi al smereniei, aducând
aminte, ca felonul, de hlamida mohorâtă, cu care Mântuitorul a fost îmbrăcat în
batjocură de către ostaşi, pentru că Se numise pe Sine împărat al iudeilor.
Închipuie şi cămaşa lui Hristos, cea ţesută dintr-o bucată, pentru care s-au
aruncat sorţi. Clopoţeii cu care se încheie cele două părţi ale sacosului
simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă din gura episcopului;
prin numărul lor (câte şase de fiecare parte) ei reprezintă şi glasul celor 12
apostoli la propovăduirea Evangheliei.
b.
Omoforul.
Este unul din cele mai vechi veşminte arhiereşti,
întrebuinţarea lui în cult fiind atestată încă de prin sec. al IV-lea.
Cu privire la originea omoforului s-au emis două păreri mai
importante. Cei mai mulţi cred, pe bună dreptate, că omoforul arhieresc
reprezintă continuarea acelui veşmânt purtat de arhiereii Legii Vechi, în
timpul slujirii la Cortul Sfânt şi la templu şi numir efod sau umerar.
Alţii cred că omoforul ar fi fost o insignă dată de împăraţii romani
episcopilor Romei în cursul secolului al V-lea, spre a se deosebi de ceilalţi
clerici şi corespude astăzi cu veşmântul numit de catolici pallium, o
fâşie de stofă lungă şi îngus0tă, din lână albă, cu şase cruci negre, aşezată
pe umeri, ale cărei capete atârnă unul în faţă şi altul în spate. La început,
în Apus, acest veşmânt era rezervat papilor, care îl dăruiau ca pe o
distincţie, şi altor episcopi, iar azi îl poartă papii, primaţii, arhiepiscopii
şi anumiţi episcopi privilegiaţi.
În Răsărit însă, omoforul a fost purtat de la început de
către toţi arhiereii, în general, fiind dăruit de împăraţi şi privit ca simbol
al demnităţii episcopale („cel mai ales veşmânt” cum zice Simeon al
Tesalonicului); când se lua omoforul unui episcop, aceasta era egal cu
depunerea lui din treaptă. Până prin sec. al XVII-lea culoarea omoforului era
albă, iar de atunci înainte are de obicei culoarea sacosului.
Omoforul trebuie considerat în legătură cu „oaia cea
pierdută, pe care Mântuitorul a luat-o pe umerii Săi ca s-o mântuiască”. El ne
aduce aminte de veşmântul arhieresc al lui Aaron (efodul), pe care arhiereii
Legii Vechi îl purtau fixat pe umărul stâng cu şervete lungi.
Omoforul este purtat de către episcop atunci când acesta Îl
reprezintă în chip direct pe Hristos în timpul slujbei liturgice. Atunci când
se socoteşte că arhiereul este numai slujitor al Domnului, fiind Domnul însuşi
de faţă (ca de ex. la citirea Evangheliei), atunci omoforul se depune.
c.
Mantia.
Unii cred că mantia îşi are originea în mantia militară
persană, devenită un supraveşmânt de ceremonie al împăraţilor bizantini care,
la rândul lor, l-au acordat patriarhilor, ca un semn distinct faţă de ceilalţi
arhierei. Simeon al Tesalonicului ne relatează, de exemplu că pe vremea lui
(începutul secolului al XV-lea), împăratul însuşi trimitea celui ales patriarh
mantia şi englopionul, în semn de deosebită cinstire. Alţii cred că mantia
arhierească îşi are originea în mantia filosofilor, adoptată de primii
creştini, ori din acea cappa magna, purtată în vechime de apuseni, a
cărei denumire a rămas în mantia arhiereilor romano-catolici, numită cappa.
Dar părerea cea mai probabilă cu privire la originea
mantiei arhiereşti este că aceasta derivă din mantaua monahală de odinioară, pe
care arhiereii au adoptat-o deoarece şi ei sunt aleşi din rândurile
călugărilor. Până în sec. al XV-lea, mantia era purtată de arhierei ca o haină
de toate zilele, iar după aceea a fost păstrată numai ca veşmânt liturgic. În
Biserica rusească şi arhimandriţii purtau mantie.
Nu se rosteşte la îmbrăcarea ei nici o formulă, ceea ce
arată caracterul ei extraliturgic şi originea ei târzie în cult.
Ea închipuie îmbrăcămintea îngerească. Simeon al
Tesalonicului spune că mantia înseamnă „darul lui Dumnezeu cel purtător de
grijă şi acoperitor, pentru că cuprinde, ca şi acoperământul”; râurile ei
simbolizează „învăţăturile felurite care izvorăsc necontenit din cele Două
Legi, cea Veche şi cea Nouă”, iar cele patru tăbliţe de materie colorată ale
mantiei simbolizează: cele de sus tablele Legii -Vechi, iar cele de jos, unite
printr-o legătură de aur, închipuiesc cele două Testamente ale Sfintei
Scripturi, unite prin Hristos, din care izvorăsc râuri de apă vie, adică învăţăturile
care trebuie să izvorască necontenit din mintea şi gura arhiereului. Clopoţeii
de pe mantia arhiereilor ne aduc aminte de clopoţeii de pe marginea mantiei
arhiereilor din Legea Veche. Cu alte cuvinte, „mantia simbolizează puterea şi
plenitudinea chemării arhiereului”.
| 
