Clopotele
au fost cunoscute şi folosite târziu în biserică. Clopotele s-au introdus, prin
secolul al VI-lea în Occident şi secolul al IX-lea în Orient.
În bisericile ortodoxe se folosesc
şi toaca şi clopotele, concomirent, pentru a se anunţa începutul slujbelor
liturgice şi pentru a marca momentele importante în desfăşurarea lor.
Toaca este de trei feluri: toaca
mică şi toaca mare făcute din lemn şi tochiţa din fier.
Toaca mică de lemn este portabilă,
spre deosebire de celelalte două, care sunt fixate în clopotniţă, ca şi clopotele.
Toaca mică (formată dintru-un ciocan
de lemn şi o scândură pe care se bate ciocanul după o anumită cadenţă) şi
tochiţa de fier se folosesc la bisericile mănăstireşti şi la catedrale. Toaca
mică de lemn se bate la începutul fiecărei slujbe, într-o singură stare,
ocolindu-se biserica, seara şi dimineaţa, cu opririle şi închinăciunile
cuvenite în cele patru laturi ale bisericii.
În noaptea Învierii se bate toaca şi
se trag clopotele îndelung în tot timpul procesiunii din biserică, până se
începe citirea Sfintei Evanghelii.
Glasul clopotelor
răsună în sufletul credincioşilor ca o voce venită de sus. Ele aduc aminte de
Dumnezeu, Căruia credincioşii îi aduc rugăciunile lor. Clopotele amintesc
creştinilor de îndatoririle lor duhovniceşti şi morale, îndemnându-i să vină în
locaşul sfintei Biserici unde se cuvine să-L preaslăvească pe Dumnezeu.
|