a. Sfântul disc. Întrebuinţarea discului în serviciul liturgic datează încă din timpul apostolic, el înlocuind farfuria sau talerul pe care erau aşezate mâncărurile de la masa Cinei celei de Taină. Unele din Liturghiile orientale (ca cea siriană şi cea coptă) cuprind formule de binecuvântare a discului şi a potirului, care sunt destul de vechi, ceea ce constituie o dovadă în sprijinul vechimii uzului liturgic al acestor vase sfinte.
La început, discul se confecţiona din materiale simple, ca şi vasele din uzul casnic: lut (argilă), lemn, sticlă, piatră, ori metale ieftine (alamă, cositor, aramă ş.a.). După încetarea prigoanelor se întrebuinţează materiale mai scumpe: argintul, aurul, marmura, porţelanul ş.a. În general, vechile discuri erau de dimensiuni mult mai mari ca cele de azi.
La Proscomidie, discul este legat de înfăţişarea în chip simbolic a ieslei în care S-a născut Mântuitorul, iar după Vohodul mare el înfăţişează locul unde a fost aşezat, sau patul pe care a fost pus trupul Mântuitorului după pogogârea Lui de pe Crucea răstignirii. După unii tâlcuitori, discul simbolizează, prin rotunjimea lui, bolta cerului, purtând pe Hristos, Soarele nostru cel duhovnicesc.
b. Sfântul Potir. Potirul a fost nelipsit de la „frângerea pâinii”, adică de la ritualul Sfintei Liturghii, încă de la întemeierea Bisericii creştine. Sfântul Apostol Pavel îl numeşte în Epistola către Corinteni: „Paharul binecuvântării”.
În vechime, când numărul credincioşilor care se împărtăşeau la fiecare Sfântă Liturghie era foarte mare, se întrebuinţau pentru aceasta mai multe potire, dintre care în unele se turna vinul adus de credincioşi ca dar pentru Sfânta Euharistie, în altul se turna vinul necesar pentru sfinţire, iar altele erau folosite pentru împărtăşirea credincioşilor. Exista de asemenea şi un potir pentru împărtăşirea neofiţilor.
La început, potirele întrebuinţate în serviciul liturgic nu se deosebeau prin nimic de paharele obişnuite în uzul zilnic pentru băut. Putem deosebi, astfel, un tip clasic de potir, predominant până în sec. al VI-lea, altul bizantin, predominant în Răsărit după sec. al VI-lea, altul roman, ori gotic, ori baroc, modern şi aşa mai departe.
Materialele din care se făceau potirele erau, de asemenea, foarte variate. Se întrebuinţau, astfel, mai ales în Apus, potire de lemn. Mai rare au fost potirele scobite în piatră simplă ori în marmură. Mai frecvente erau potirele din sticlă. Dată fiind perisabilitatea şi fragilitatea unor astfel de materiale, au fost preferare, chiar de la început, potirele confecţionate din diverse materiale pentru durabilitatea lor, mai ales în Apus, arama, cositorul şi bronzul.
Odată cu formarea şi dezvoltarea artei creştine în general (sec. IV ş.u.) se constată şi preocuparea de a împodobi şi ornamenta cupele potirelor cu un decor sculptat sau icnografic din ce în ce mai bogat şi mai complicat. Astfel, încă din secolele II-III, Tertulian pomeneşte de potire, pe a căror cupă de sticlă se picta chipul Păstorului celui Bun.
c. Steaua sau steluţa.
După unii liturghişti, steaua ar fi fost introdusă în cult de către Sfântul Ioan Gură de Aur. Se pare însă că originea ei nu este atât de veche, deoarece un astfel de obiect n-ar fi devenit necesar decât după ce s-ar fi format un ritual al scoaterii Agneţului din prescuri (aprox. Sec. VII-VIII) şi mai ales după ce s-a introdus practica scoaterii miridelor. Prima menţiune documentară despre folosirea ei o avem de prin sec. al XII-lea.
La Proscomidie, steaua închipuie acea stea minunată, care a condus pe magii din Răsărit la locul naşterii Mântuitorului, iar după Vohodul mare ea simbolizează pecetea pusă pe mormântul Domnului.
d. Copia.
Nu se poate fixa cu precizie timpul în care a început să se întrebuinţeze copia în ritul bizantin. La Cina cea de Taină, Mântuitorul a luat pâinea şi a frânt-o. Uzul acesta a rămas neschimbat în Bisericile Vechi Orientale. Dar dezvoltarea ritualului Proscomidiei în ritul bizantin a adus după sine necesitatea întrebuinţării copiei în cult, mai ales de când s-a introdus obiceiul de a scoate Sfântul Agneţ din prima prescură întrebuinţată la Proscomidie. Cea dintâi menţiune despre întrebuinţarea copiei o găsim în tâlcuirea liturgică a patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec VIII) şi a lui Pseudo-Sofronie, care arată că scoaterea Agneţului cu copia din prescură închipuie naşterea cu trup a Domnului din Sfânta Fecioară. În sec. al XIV-lea şi al XV-lea mai amintesc despre copie tâlcuitorii Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului. Ei o leagă ca simbolistică de suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul pe Cruce.
e. Linguriţa.
Se întrebuinţează şi în riturile liturgice ale unora dintre Bisericile orintale necalcedoniene. Unii liturgişti au dedus că uzul linguriţei în cultul euharistic bizantin ar data dinainte de sinodul al IV-lea ecumenic, crezându-se că Bisericile necalcedoniene l-ar fi avut dinainte de despărţirea lor de Constantinopol.
Uzul liturgic al linguriţei nu poate fi atât de veche. Faptul că ea se află şi în întrebuinţarea unora dintre riturile liturgice orientale se poate explica prin influenţele mai târzii, exercitate de ritul liturgic bizantin asupra riturilor orientale respective.
În secolul al IX-lea, can. 10 al sinodului local numit I-II enumeră şi linguriţa între vasele sfinte din altar, a căror întrebuinţare neliturgică o osândeşte.
Întrebuinţarea linguriţei este justificat de faptul că, de multe ori, prin împărtăşirea laicilor în acelaşi mod ca şi la clerici, se întâmplă ca, din neglijenţa clericilor slujitori sau a credincioşilor care se împărtăşeau, să cadă pe jos fărâmituri din Sfântul Trup sau picături din Sfântul Sânge. Se întâmpla de asemenea ca unii dintre credincioşi să păstreze Sfântul Trup care li se dădea în palmă sau o parte din el, pentru a-l folosi în afară, în scopuri de multe ori oculte sau pentru a-l da celor nevrednici de Sfintele Taine.
Prima menţiune sigură despre întrebuinţarea linguriţei în ritul euharistic o alfăm în tâlcuirea liturgică a lui Preuso-Sofronie (secolele XII-XIII), care arată şi simbolismul acestui obiect: ea închipuie mai întâi cleştele cu care serafimul din viziunea proorocului Isaia a luat cărbunele de foc, pe care, din porunca Domnului, l-a pus în gura proorocului, ca semn al curăţirii lui de păcate şi al misiunii lui profetice. Linguriţa închipuie şi pe Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei pe Pâinea cea cerească. Aceeaşi semnificaţie simbolică a linguriţei o găsim, mai târziu, la arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în secolul XV.
f. Chivotul, sub diverse forme, un astfel de vas pentru păstrarea Sfintei Euharistii, fiind folosit din vechime. Aşa de exemplu, în secolul al III-lea, Sf. Ciprian vorbeşte despre o arca in qua Domini sacramentum fuit (chivot, în care au fost puse - spre păstrare - Sfintele Taine).
g. Cădelniţa sau căţuia - este vasul în care se aduce jertfe de tămâie. Menţiunile despre întrebuinţarea în cult a acestui vas liturgic sunt destul de timpurii. Astfel, ştim cu siguranţă din documente că ea era folosită în Bserica Vlahernelor din Constantinopol (sec. al VIII-lea).
Ca semnificaţie mistico-simbolică, cădelniţa simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul simbolizeazând divinitatea, iar fumul de tămâie mireasma Duhului Sfânt. Căuşul căţuii cădelniţei reprezintă pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat într-însul cărbunele dumnezeiesc, adică pe Hristos Mântuitorul.
h. Ripida
Obiectul acesta datează din cele mai vechi timpuri şi se întrebuinţa mai ales în Orient şi în ţările calde, nu numai în biserici, ci şi în afara acestora. În folosinţa sa liturgică, ripida are rolul de a apăra Cinstitele Daruri, câtă vreme ele stau descoperite pe Sfânta Masă a Altarului de căderea uneor insecte, a prafului sau a altor corpuri străine în Sfântul Potir şi pe Sfântul Disc.
Atestări ale ripidei găsim la Pseudo-Sofronie al Ierusalimului şi Simeon al Tesalonicului.
i. Cutia de metal în care se păstrează vasul (sticluţa) cu Sfântul şi Marele Mir
j. Litierul, este vasul liturgic special întrebuinţat pentru rânduiala Litiei, pe el punându-se grâu, artose, vin, untdelemn şi lumânări.
k. Vasul pentru „căldură”, în care se pune căldura sau apa fierbinte pe care preotul o toarnă în Sfântul Potir înadată după înălţarea Sfântului Agneţ, după cuvintele „Să luăm aminte. Sfintele sfinţilor”, ale Sfintei Liturghii.
l. Tava sau anaforniţa, este vasul pentru anaforă.
m. Panaghiare, obiecte din metal preţios (mai ales din argint) folosite pentru păstrarea şi ridicarea Panaghiei (o bucată de pâine în formă triunghiulară, scoasă întru cinstea Maicii Domnului, în cadrul unei rânduieli speciale nunită Panaghia, săvârşită cel mai adesea la mănăstiri).
n. Cutiuţele (chivotele) mai mici pentru păstrarea părticelelor din moaştele de sfinţi sau relicvele.
o. Miruitorul este obiectul liturgic cu care preotul îi miruie pe credincioşi.
p. Cununile sau cununiile care se aşează pe capul mirilor la Taina Sfintei Cununii. Ele sunt de origine mai nouă, înlocuind cununile de lauri, merişor, ori de flori, care se puneau odinioară pe capetele mirilor.
r. Aghiazmatarul este vasul special din metal, de diverse forme, în care se păstrează, în unele biserici, apa sfinţită.
s. Căldăruşa, în care se pune apa sfinţită cu care preotul „botează” (stropeşte) casele credincioşilor.
