|
Cele mai vechi cântări religioase
întrebuinţate în cultul creştin sunt psalmii biblici, al căror uz liturgic e
moştenit din cultul iudaic. În cultul ortodox, ei formează parte integrantă a
serviciului divin, fiind prezenţi în aproape toate slujbele sfinte. Cei dintâi
şi mai importanţi psalmi folosiţi în cultul bisericii primare trebuie să fi
fost, fără îndoială, psalmii mesianici, adică aceia în care împăratul şi
proorocul David a profeţit, mai mult sau mai puţin clar, venirea, viaţa,
activitatea, patimile şi moartea lui Hristos, ca de exemplu psalmii: 2, 16, 45,
72 (73), 110 (111) ş.a.
Primii creştini îi întrebuinţau atât în cultul public cât şi
în cel particular. Se cântau la Liturghie, la serviciul divin zilnic, de seara
şi de dimineaţa şi la toate celelalte slujbe. La serviciul divin din biserici,
cântarea lor era alternată cu lecturi biblice sau ectenii şi diverse rugăciuni.
Numărul psalmilor citiţi sau cântaţi la slujbe era variabil; episcopul sau
preoestosul adunărilor de cult era acela care îl fixa de fiecare dată. Cu
timpul, s-a introdus o rânduială, reglementându-se câţi sau care psalmi trebuie
să se cânte sau să se citească la fiecare slujbă, cum arată până astăzi
regulile de tipic sau Psaltire.
Felurile de cântare a psalmilor în vechime. La început, mai
toţi psalmiii folosiţi în cult erau cântaţi. Existau două feluri de cântare a
psalmilor în vechime: cântarea responsorică şi cântarea antifonică.
a. Cântarea responsorială a
fost obişnuită aproape exclusiv în Biserica veche prin sec. IV, ea fiind
moştenită din tradiţia iudaică; cântăreţul principal dădea tonul, începea şi
conducea efectiv cântărea, cântând el însuşi versetele din textul psalmilor,
iar credincioşii din biserică se uneau cu el, acompaniindu-1 prin anumite
refrene sau răspunsuri scurte numite şi ipacoi ca de ex. Aliluia.
b. Psalmodierea sau cântarea antifonică
(alternativă) constă în cântarea întregului psalm
de către toţi credincioşii din biserică, împărţiţi în două grupe sau coruri,
care cântau alternativ versetele sau stihirile psalmilor. Astfel, de o parte
cântau vocile groase (bărbăteşti) iar de cealaltă cele subţiri (ale femeilor şi
a copiilor). La sfârşitul psalmului, ambele coruri se uneau şi cântau un final
comun sau un refren, care putea fi un verset din psalm. Acest mod de cântare a
psalmilor, în care rolul activ al credincioşilor sporeşte, a fost întrebuinţat
în Biserică încă din sec II şi III, în lupta acesteia cu ereziile, dar
generalizarea lui se realizează abia în sec al IV-lea. L-au întrebuinţat Sf.
Efrem Sirul, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Ambrozie al Mediolanului.
Cântarea antifonică s-a păstrat până astăzi în cultul
ortodox. Denumirea de antifoane se dă şi azi cântărilor intercalate printre
ecfonise, din prima parte a Liturghiei catehumenilor, ele reprezentând rămăşiţe
ale psalmilor, cântaţi odinioară în întregime în această parte a Liturghiei în
mod antifonic (alternativ) de către cele două coruri din strană şi numiţi
pentru aceasta psalmi antifonici. Astăzi psalmii întrebuinţaţi în serviciile
divine mai mult se citesc. Îi găsim în rânduiala slujbelor, sau izolaţi, sau
înşiruiţi unul după altul în grupe mai mici. Psalmii cântaţi astăzi în
întregime la serviciul divin sunt puţini. Amintim de ex. ps. 1 („Fericit
bărbatul”).
Dintre psalmii care se cântau odinioară în întregime au rămas
până astăzi numai fragmente, sub formă de versete, care se cântă ca stihuri
printre stihirile unor cântări mai noi. Tot stihiri sau versete izolate din
psalmii cântaţi odinioară în întregime sunt şi acele cântări scurte numite
Prochimene.
| 
