|
Biserica creştină a folosit de-a
lungul istoriei diferite mijloace materiale cu caracter simbolic pentru a
exprima cât mai concret adevărurile sale de credinţă. Aceste mijloace materiale
au valoare nu prin ele însele, ci numai în legătură cu Dumnezeu, ele
neconfundându-se cu Acesta şi fiind folosite în cult numai ca auxiliare sau
mijloace de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu.
Pâinea şi vinul sunt
întrebuinţate în cult în primul rând ca materie a Sfintei Euharistii. Pâinea şi
vinul se întrebuinţează şi la alte taine şi ierurgii precum: Taina Cununiei, la
slujba Litiei, la slujbele legate de cinstirea celor adormiţi.
În
cultul creştin, pâinea şi vinul descoperă ca realitate prezenţa Mântuitorului,
ca Trup şi Sânge, ele prefăcându-se după epicleza Sfintei Liturghii în Trupul
şi Sângele Său. Darurile de pâine şi vin, aduse de credincioşi la Proscomidie,
sunt expresia sau dovada văzută a participării lor materiale, concrete şi
reale, la Jertfa Sfântă care se aduce de către preot, la Sfânta Liturghie.
Apa, după
o veche interpretare, îi simbolizează pe credincioşii mireni, iar amestecarea
ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora în Hristos, pentru că Hristos, în
pătimirea Sa ne-a purtat şi pe noi şi păcatele noastre. Apa capătă o înaltă
semnificaţie în cult, în cadrul Sfintei Liturghii, când amestecată cu vinul în
Sfântul Potir, descoperă în chip real apa care a curs odată cu sângele, din coasta
lui Hristos. Sângele şi apa au devenit mai apoi cele două izvoare ale vieţii
Harului: apa Botezului şi Sângele din cadrul Sfintei Împărtăşanii.
În Vechiul Testament apa avea un rol
important. Prin trecerea Mării Roşii s-a pus capăt robiei egiptene şi astfel
apa devine simbol al izbăvirii din robia morţii.
În cultul creştin, încă din primele veacuri se practica
spălarea mâinilor într-un bazin din faţa Bisericii, înainte de intrarea
credincioşilor în sfântul locaş.
Spălarea
mâinilor clericilor simbolizează atât curăţia trupească, cât mai ales curăţia
sufletească pe care aceştia trebuie să o dobândească înaintea slujirii celor
sfinte.
Untdelemnul, în
biserică este folosit în candele pentru a lumina, stând astfel înt-o strânsă
legătură atât cu lumina dumnezeiască, cât şi înţelepciunea şi virtuţile cu care
se câştigă Împărăţia Cerului. Untdelemnul este şi principalul element din
compoziţia Sfântului Mir. Prin sfinţire, el devine, nu un simplu simbol, ci un
vehicul purtător al energiilor Sfântului Duh. Prin mulţimea mirodeniilor din
care este făcut, Sfântul Mir arată tocmai bogăţia darurilor Duhului Sfânt.
Tămâia (Guuiauxx, thus, libanum) este răşina
unui arbore care creşte în Africa şi în India. Răşina provine din sucul care
curge din copac şi el se strânge de pe scoarţa copacului pisându-se, iar pentru
a avea un miros şi mai plăcut se amestecă cu aromate. În cultul Vechiului
Testament, tămâia era nelipsită, alături de toate jertfele care se aduceau la
altar lui Dumnezeu, atât în cazul celor nesângeroase, cât şi în cazul celor
sângeroase. Tămâia se foloseşte în creştinism pe măsură ce se dezvoltă cultul
creştin. În primele secole creştine avem mărturii despre folosirea tămâiei şi
în vechile Liturghii ale bisericilor orientale.
Preotul
rosteşte o formulă doxologică şi pentru cădire. La Sfânta Liturghie, ca şi în
cadrul cultului liturgic în general, se foloseşte tămâia, descoperind prezenţa
Mântuitorului şi a harurilor Duhului Sfânt, fapt subliniat prin înmiresmarea
bisericii. Fumul şi mireasma tămâiei creează atmosfera specifică rugăciunii şi
meditaţiei religioase. Tămâia, prin fumul şi mireasma sa, subliniază frumuseţea
actelor de cult, creeând o atmosferă de sfinţenie. Cădirea se integrează astfel
în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o preţioasă ofrandă şi un
simbol al rugăciunii şi al faptei bune. Mireasma ei alungă duhurile rele.
Tămâia este în cultul ortodox strâns legată de credinţa în viaţa viitoare,
fiind o expresie a acestei credinţe.
Acest
fapt, reiese din rugăciunea pe care o rosteşte preotul, înainte de a cădi,
atunci când binecuvintează tămâia: „Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul
nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind.o în
jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nou harul Preasfântului
Tău Duh”.
Lumânarea şi
lumina în general.
Aprinzând
o lumânare în biserică credinciosul se roagă lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte pentru
marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu.
Lumânarea, prin lumina ei devine mijloc de legătură între om şi Dumnezeu,
legătură stabilită şi determinată de libera voinţă a credinciosului. Lumina
aceasta produsă prin ardere este şi expresia rugăciunii materiei amorfe, care
este astfel integrată în cultul de slăvire a lui Dumnezeu.
Lumina
este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina dumnezeiasă, necreată.
Lumânările sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai multe braţe,
fiecare cu simbolismul lor. Sfeşnicul cu un braţ, purtând o lumânare
(primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi; sfeşnicul cu două braţe
(dikirion) semnifică cele două naturi ale lui Hristos, iar sfeşnicul cu trei
braţe semnifică prin cele trei lumânări (trikirion) Sfânta Treime. Cel cu şapte
lumânări închipuie cele 7 daruri ale Sfântului Duh, iar cel cu 12 lumânări
închipuie ceata Apostolilor, având în mijloc o „lumină mai înaltă” care este
chipul real al luminii lui Iisus Hristos.
Sfântul Simeon al Tesalonicului
compară luminile din biserică cu stelele, iar despre policandrul cel mare din
mijlocul bisericii spune că închipuie „tăria cerului şi planetele" .
Luminile discrete ale candelelor, precum şi candela în sine are aceeaşi
semnificaţie ca şi aceea a lumânărilor. Deasupra Chivotului de pe Sfânta Masă
în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru cei bolnavi arde necontenit o
lumină din candela care este suspendată de Crucea care străjuieşte în spatele
dinspre răsărit, Sfânta Masă. Candele mari ard deasupra Uşilor Împărăteşti ale
altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă. Altele ard şi
deasupra icoanelor mai importante din biserică şi din casele credincioşilor.
Lumina aceasta mai ales, ca şi tămâia şi lumina lumânărilor, este o expresia a
credinţei în viaţa viitoare, precum şi a legăturii noastre
| 
