|
Liturgiştii răsăriteni cred că ele îşi au originea în epoca apostolică,
fiind o continuare a veşmintelor din cultul Vechiului Testament, pe care le
purtau arhiereii, preoţii şi leviţii în cadrul slujbelor de la Cortul
Mărturiei, şi apoi al templului.
Liturgiştii şi istoricii apuseni, caută originea veşintelor
liturgice din Biserica Veche în îmbrăcămintea civilă a lumii greco-romane, în
cadrul căreia a apărut şi s-a întins creştinismul. Potrivit acestei păreri, cei
dintâi clerici creştini săvârşeau diferitele acte de cult cu haine obişnuite,
din viaţa de toate zilele; abia mai târziu luându-se obiceiul de a se îmbrăca
pentru rânduielile liturgice veşminte speciale de culoare albă.
Cea mai veche dovadă despre existenţa unor veşminte
liturgice ar fi Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, cap.
IV, vers. 13, unde este vorba de felon, deşi după cei mai autorizaţi
interpreţi ai Sfintei Scripturi, felonul acesta nu era un veşmânt liturgic, ci
o haină exterioară (un fel de pelerină), care făcea parte din îmbrăcămintea
obişnuită pe atunci în uzul zilnic.
Cele dintâi documente sigure despre întrebuinţarea unor
veşminte speciale pentru cult provin din secolul al III-lea. În picturile din
catacombe întâlnim chipuri de creştini rugându-se (orantes, oranţi),
care aveau pe cap şi pe umere un fel de acoperământ ca un ştergar lat şi lung.
Din acesta ar fi derivat, după unii, orarul de mai târziu, folosit de
diaconi.
În veacul al IV-lea mărturiile despre folosirea unor
veşminte pentru cult devin mai numeroase, dovedind că erau deja în uz
veşmintele liturgice principale, întrebuinţate şi azi. În cuvântarea ţinută de
el la sfinţirea bisericii din Tir, episcopul Eusebiu al Cezareei zice că preoţii
cărora se adresa erau îmbrăcaţi în tunică, împodobiţi cu coroană şi cu haină
sacerdotală. Fericitul Ieronim zicea: „Dumnezeiasca religie are o anumită
îmbrăcăminte în timpul slujirii şi alta în uzul şi viaţa obişnuită...”. Sfântul
Grigore de Nazianz spunea: „Acum mă ungi Părinte Sfinte, mă îmbraci în haină
lungă şi pui pe capul meu cunună”.
Istoricul Sozomen ne spune că vrăşmaşii Sfântului Ioan Gură
de Aur, după ce acesta fusese depus din scaun, au intrat în noaptea de Paşti în
biserică şi au maltratat pe preoţi şi pe diaconi, deşi aceştia erau îmbrăcaţi
în veşminte sacerdotale. Sf. Ioan Gură de Aur cerea ca la moartea sa să fie
îmbrăcat în veşminte sacerdotale albe, iar hainele lui de toate zilele să fie
dăruite săracilor. DE asemenea, Împăratul Constantin cel Mare a cumpărat
veşminte scumpe pentru biserica zidită de el la Ierusalim şi a impus
episcopului Macarie să le poarte la sărbătoarea Botezului Domnului.
În primele secole, preoţii creştini săvârşeau slujba numai
în hainele lor obişnuite, dar acestea erau curate, fiind haine de sărbătoare,
în genral de culoare albă. De la o vreme, acestea au fost întrebuinţate numai
pentru slujbă, deşi ele păstrează de obicei forma şi culoarea hainelor din uzul
zilnic. Ele se destingeau de hainele purtate curent în viaţa de toate zilele
prin aceea că au început de timpuriu să fie împodobite cu semnul Sfintei Cruci.
Din sec. IV înainte, când veşmintele liturgice devin din ce în ce mai necesare,
mai numeroase şi mai luxoase, pentru a atrage, prin frumuseţea lor pe cei încă
neconvertiţi la creştinism. Treptat, s-au fixat veşminte liturgice speciale
pentru fiecare treaptă a clerului.
3. Culoarea veşmintelor liturgice
Culoarea veşmintelor, la
început (cel puţin până în secolele V-VI) era era de regulă cea albă pentru
toate veşmintele, simbolizând puritatea şi sfinţenia slujitorilor şi totodată
cinstea cu care erau investiţi, precum şi bucuria resimţită de ei pentru
aceasta. Abia după secolul al VI-lea se pare că s-au adoptat şi alte culori:
cea roşie, folosită pentru sărbătorile sfinţilor martiri, simbolizând sângele
vărsat de Mântuitorul şi de sfinţii Săi pentru credinţă, şi cea stacojie sau
vişinie închisă pentru zilele de post şi pentu slujbele funebre.
| 
