|
a. Sfântul Antimis (provine De la
cuvintele greceşti άντί (în loc de) şi μίσος (lat., mensa,
masă), este un portabil al Sfintei Mese.
Originea îndepărtată a artimisului prebuie căutată în epoca
prigoanelor păgâne împotriva creştinilor. Întrucât, în timpul prigoanelor,
Sfânta Liturghie se săvârşea cel mai adesea pe mormintele martirilor, care
serveau ca masă sau altar de jertfă, s-a luat obiceiul de a se pune în acele
pânze părticele din sfintele moaşte de martiri, ele slujind astfel de altar
mobil (portativ); fiind mai uşor de transportat, erau preferate în locul
altarelor mobile din lemn, piatră sau metal, pe care, în ultimele veacuri, se
oficia de regulă Liturghia, neexistând biserici propriu-zise cu altare.
Antimisele de astăzi înlocuiesc deci acele vechi altare
mobile (portative), din lemn, piatră sau metal. Antimisul în forma sa de astăzi
apare în sec. VII-VIII, folosirea şi răspândirea lui fiind favorizată mai ales
în epoca iconoclasmului (secolele VIII-IX), când ortodocşii, izgoniţi din
bisericile comune de către iconoclaşti, erau nevoiţi să oficieze Liturghia în alte locaşuri sau sub cerul
liber, slujindu-se pentru aceasta de antimise.
În forma sa de astăzi, antimisul este în acelaşi timp o
dedublare a vechiului iliton (είλύω = a înveli), adică a acelei
pânze sau bucăţi de stofă care se aşternea peste vechile altare creştine, iar
la nevoie se acopereau cu ea Sfintele Daruri sau se înveleau, atunci când
trebuiau transportate în alt loc.
După înfrângerea definitivă a iconoclasmului, antimisele
erau folosite la numai în bisericile încă nesfinţite sau în paraclisele
particulare, unde trebuia să se săvârşească Sfânta Liturghie. Ele erau folosite
şi pentru sfinţirea bisericilor la care nu se putea deplasa episcopul însuşi.
Cu timpul (probabil de prin secolul al XVII-lea), întrebuinţarea antimisului
s-a extins şi la Bisericile cu altare sfinţite şi înzestrate cu sfinte moaşte.
Slujba sfinţirii antimiselor, tipărită de obicei în cartea de slujbă numită Arhieraticon, se face prin ungerea cu
Sfântul şi Marele Mir, după aceeaşi rânduială ca şi sfinţirea Sfintei Mese, sau
în legătură cu slujba sfinţirii Bisericii, sau independent de aceasta.
Antimisul este chipul mormântului Mântuitorului Hristos,
precum şi al giulgiului în care a fost înfăşurat Trupul Domnului la punerea Lui
în mormânt, iar ilitonul, în care el stă el învelit de obicei, închipuie
fie tot giulgiul, fie numai mahrama pusă de Sfânta Veronica peste capul
Domnului.
b. Acoperămintele. Numele de aer
îl poartă bucata de pânză cu care se învelea Sf. Evanghelie când se ieşea la Vohodul
de la sfârşitul slujbei din Vinerea Patimilor. Locul acestui aer l-a
luat mai târziu Epitaful.
Originea acoperămintelor trebuie căutată în şervetele
simple, de care se serveau creştinii, în primele veacuri la acoperirea
Darurilor. În secolul al VIII-lea se generalizează acoperămintele în forma lor
de astăzi.
c. Epitaful, numit şi Sfântul
Aer sau Plasceniţa, este bucata de pânză care are zugrăvită pe ea
scena punerii Mântuitorului în mormânt.
Epitaful închipuie trupul Domnului, amintind de
înmormântarea Acestuia, iar ridicarea lui de pe Sf. Masă în Miercurea din
ajunul Înălţării închipuie Înălţarea la cer a Mântuitorului.
Originea şi folosirea epitafului este strâns legată de
evoluţia cântării Prohodului de la slujba Deniei de Vineri noaptea, din Sâmbăta
Sfintelor Patimi, care, în forma sa actuală, datează aproximativ din secolul al
XIV-lea. El s-a dezvoltat din aerul sau acoperământul cel mare, folosit
pentru învelirea Sfintei Evanghelii, cu care la început (în sec. X-XIII) se
făcea Vohodul de la sfârşitul acestei slujbe. Vohodul acesta s-a dezvoltat cu
timpul şi a luat un caracter mai dramatic, fiind prelungit prin ieşirea afară
din biserică şi ocolirea ei, care închipuia procesiunea funebră pentru purtarea
trupului Domnului de la Golgota la locul mormântului, iar aerul de la început a
luat, treptat, dimensiuni din ce în ce mai mari, până la mărimea actuală,
înlocuind Sf. Evanghelie şi reprezentând trupul Domnului, prohodit de
mironosiţe şi purtat spre mormânt.
Iconografia epitafului este identică cu cea de pe antimise
(vezi în urmă), scena principală din această iconografie – punerea în mormânt a
trupului Domnului – fiind brodată cu fir de mătase ori de aur pe fond de stofe
de preţ.
În timpul mai nou se întrebuinţează, pe la unele biserici,
şi un Epitaf cu icoana Adormirii Maicii Domnului, utilizat la
privegherea din ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului.
| 
