|
a.
Mitra.
Cu privire la originea mitrei arhiereşti, părerea cea mai
probabilă este că ea înlocuieşte cununa sau chidaris-ul purtat de
către arhiereii Legii Vechi în slujbele de la Cortul Mărturiei şi ca semn al
arhieriei. O astfel de cunună, (πέταλου), sub forma unei foiţe de aur pusă pe
frunte, ar fi purtat în timpul rugăciunii, de exemplu Sfântul Apostol Ioan şi
Sfântul Iacob fratele Domnului, primul episcop al Ierusalimului. Alţii afirmă
că mitra bizsntină îşi are originea în coroana împăraţilor bizantini, a cărei
formă o şi imită, iar mitra latină (cea care are formă conică sau piramidală)
derivă din tiara papală.
După o veche tradiţie, consemnată de Teodor Balsamon,
Nichifor Calist şi Simeon al Tesalonicului, înainte de despărţirea Bisericilor
purtau mitră (λώρου) la serviciile divine numai episcopul Romei şi patriarhul
Alexandriei. În comentariul liturgic al patriarhului Gherman nu se pomeneşte
despre mitră. Simeon al Tesalonicului spune categoric că, pe vremea lui (sec.
XV), purtau mitră numai patriarhul Alexandriei şi episcopul Romei, iar ceilalţi
arhierei (inclusiv patriarhul de la Constantinopol) slujeau cu capetele
descoperite, „pentru că ei au cap pe Hristos, iar la hirotonie nu li s-a pus pe
cap mitră, ci Evanghelie”.
Aşadar, folosirea mitrei în serviciul liturgic s-a
generalizat la toţi arhiereii din Răsărit abia din sec. al XV-lea înainte,
fiind preluată de către patriarhii din Constantinopol, după căderea oraşului
sub turci, arătând astfel că ei sunt succesori ai împăraţilor bizantini
dispăruţi. Se pare însă că dreptul de a purta mitră a fost acordat
mitropoliţilor moldoveni de către împăraţii bizantini înşişi, încă de la
înfiinţarea mitropoliei Moldovei. Abia prin sec. al XVIII-lea s-a generalizat
şi purtarea mitrei de către toţi arhiereii (episcopii).
Picturile bisericeşti înfăţişează trei tipuri de mitră,
care se întrebuinţează şi azi în Bisericile Ortodoxe:
a. Mitra alexandrină
b. Mitra rusească
c. Mitra bizantină
După Simeon al Tesalonicului, mitra simbolizează „cununa de
spini a Mântuitorului”, precum şi mahrama (sudariul) de pe capul Lui. Ea este
totodată semnul demnităţii şi slavei împărăteşti a Mântuitorului, precum şi a
vredniciei primite de arhiereu de la Hristos, ca săvârşitor principal al celor
sfinte şi al tainelor Lui.
b. Epigonatul sau bederniţa.
Această distincţie specific arhierească îşi are originea într-un şervet purtat
odinioară de către arhierei la brâu şi numit έγχείριου, pe care aceştia îl
foloseau pentru a-şi şterge mâinile la diferite spălări rituale (ca de ex. la
spălarea picioarelor în Joia Mare).
Fiind mai mult o insignă decât un veşmânt necesar, dreptul
de a purta epigonatul se acordă de către episcop şi preoţilor distinşi cu
ranguri bisericeşti, ceea ce obişnuia din vechime (aproximativ din sec. XII
înainte).
Cei mai vechi tâlcuitori ai cultului ortodox leagă
simbolismul epigonatului de şervetul cu care s-a şters Pilat pe mâini după ce
s-a spălat ca să arate că nu este vinovat de sângele lui Hristos. După alţii,
epigonatul aminteşte fota sau ştergarul cu care Mântuitorul S-a încins şi apoi
a şters picioarele ucenicilor Săi, după ce le-a spălat. Alţi interpreţi,
plecând de la formula pentru îmbrăcarea epigonatului, spun că acesta „se pune
la brâu ca o armă, închipuind Crucea şi având scrisă pe dânsa Învierea, ceea ce
arată puterea asupra morţii sau biruinţa Învierii lui Hristos”. Cu alte
cuvinte, epigonatul înseamnă „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”,
cu care trebuie să fie înarmat arhiereul, pentru a tăia sau a respinge cu el
învăţăturile greşite ale ereticilor şi ale credincioşilor care nu ascultă de
autoritatea Bisericii; de aceea, epigonatul se leagă de brâu, cum îşi încing
ostaşii sabia.
c. Englopionul. Este o
distincţie cunoscută numai în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin.
După cei mai mulţi liturgişri, englopionul nu este altceva
decât hoşenul sau pectoralul arhiereilor din Legea Veche, în care
se păstrau sorţile sfinte „Urim şi Tumim”, „arătarea şi adevărul”, care
preînchipuiau pe Hristos şi pe Maica Domnului.
După alţii, originea englopionului trebuie căutată în acele
mici „relicvarii”, cutiuţe în care se păstrau părticele din sfintele moaşte ori
lucruri sfinte (relicve) şi erau purtate la piept (atârnate de grumaz) de către
stareţii de mănăstiri, apoi şi de arhierei, încă de prin sec. al IV-lea. La
început, englopionul avea forma fie de medalion, fie de cruce. Această dublă
formă a englopionului s-a păstrat până în sec. al XVIII-lea, când a rămas în uz
numai forma actuală de medalion (iconiţă rotundă sau ovală).
Englopionul simbolizează pecetea şi mărturisirea credinţei
cea din inimă, ori „slava a toată lumea şi puterea Sfintei Cruci, prin care se
biruieşte diavolul”. Când are pe el chipul Maicii Domnului, simbolizează
puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Preacuratei, căreia se încredinţează
arhiereul.
d. Crucea pectorală. Crucea
pectorală a arhiereului are originea în englopion, care, precum am spus, avea
la început două forme: una de iconiţă-medalion şi alta de cruce.
În Biserica Ortodoxă Română dreptul de a purta cruce în
permanenţă îl are numai arhiereul, care o poate acorda, ca o distincţie, şi
preoţilor cu rangul onorific cel mai înalt.
e. Cârja. La început, în
Răsărit, cârja arhierească era simplă, din lemn, şi avea la capătul de sus o
cruce în formă de T. Forma împodobită de azi, a cârjei arhiereşti, a fost
influenţată de acel διχανίχιον, un baston înalt, purtat de ofiţerii curţii
imperiale la ceremonii şi dobândit ca o distincţie, de la împăraţii bizantini.
Până în secolul al XVIII-lea, cârja era purtată numai de patriarhi şi
mitropoliţi. Se spune, astfel, că, în se. IX, când patriarhul Fotie a fost scos
din scaunul patriarhal, i s-a luat din mână bastonul sau cârja, care era semnul
demnităţii sale arhiepiscopale.
Prototipul cârjei arhiereşti este în Vechiul Testament
toiagul lui Aaron, care a odrăslit în chip minunat, peste noapte. Cârja
simbolizează puterea de a păstori Biserica şi autoritatea pastorală a
arhiereului, de a paşte turma cuvântătoare încredinţată lui, după modelul lui Moise
şi Aaron care purtau toiege, semne văzute ale autorităţii şi puterii lor de a
conduce pe poporul evreu. Cei doi şerpi de la capătul de sus al cârjei
simbolizează înţelepciunea pastorală a arhiereului, iar globuleţul cu cruce
dintre capetele şerpilor simbolizează globul pământesc şi ne arată că Hristos a
sfărâmat prin Cruce capetele nevăzuţilor balauri. După unii tâlcuitori ea
aminteşte şi trestia cu care a fost pus buretele de la Patimi (Matei XXVII, 48)
şi condeiul de trestie cu care Domnul a scris mântuirea neamului omenesc.
f. Dicherul (διkήριον) şi Tricherul (τριkήριον). Ele
îşi au originea în sfeşnicul pe care îl purtau împăraţii bizantini spre a
binecuvânta poporul şi se întrebuinţează mai ales la Liturghia arhierească.
Dicherul simbolizează cele două firi din persoana
Mântuitorului, iar tricherul simbolizează cele trei persoane ale Sfintei
Treimi.
Odinioară, înaintea arhiereului se purta un sfeşnic cu o
singură lumânare, spre deosebire de sfeşnicul cu două braţe şi lumini, care se
purta înaintea împăraţilor şi a patriarhilor, sombolizând îndoita putere,
lumească şi bisericească a împăraţilor.
g. Vulturul. Vulturul
simbolizează pietatea şi înţelepciunea arhiereului, iar cetatea spre care
zboară vulturul reprezintă episcopia (eparhia) condusă de arhiereu. Mai
înseamnă şi înălţimea şi sublimitatea demnităţii arhiereşti; precum vulturul se
înalţă în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot aşa şi arhiereul, prin
ştiinţa şi viaţa sa pilduitoare, trebuie să se ridice deasupra credincioşilor
săr, la înălţimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se
petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale, spre a promova binele şi a înfrunta
răul.
| 
